• La granița dintre Ardeal și Moldova se află comuna Ghimeș-Făget. Până după al doilea război mondial, ea a aparținut de Transilvania. Istoria ei și a românilor de aici e un drum prin vremuri cu lacrimi amare, în care ei au fost acasă doar în biserică •

Doi ciobani

„Știți unde suntem noi? Chiar pe pleasna biciului! Îi chiar locul de la capăt, unde pocnește biciul!” „Și doare?” „Adevărul ne doare! Adevărul…”

Gavril Bârsan e înalt și slab, cu umeri lați și mâini puternice, cu palme uriașe, pe care, atunci când vorbește, le mișcă de parcă ar face semne cerului, ca să înțeleagă cele de pe pământ. De parcă doar cerul l-ar putea înțelege. „Fiecare face ce vrea cu noi… Când mergem la vale, la frații noștri moldoveni, și ei ne aud că vorbim pe ungurește, spun că suntem unguri. Și când ne ducem la deal, la unguri, ei ne spun că suntem ceangăi!” „Și voi ce sunteți?” Nea Gavril tace. Mă privește lung, cu ochii lui albaștri, cumva mirat, cum de nu știu răspunsul la întrebare. Tovarășul său, Ilie Olteanu, îi ia vorba din gură și spune zâmbind, mulțumit, de parcă ar mușca dintr-o pâine – „Pui de români!”. Ilie Olteanu e scund și rotund, împlinit la vorbă, la trup și la suflet. Când vorbește, parcă se revarsă din inima lui zâmbetul pe care-l aruncă pe vale, pe munți și peste toată viața lui. Care numai ușoară nu a fost. „Suntem ca niște capre între oi. Pe graniță, nici afară, nici înăuntru, nu ne ajută nimeni. Când or venit ungurii în ’40, au apărut și jandarmii lor cu pana de cocoș. Și dacă nu vorghiam ungurește, jandarmii ne băteau. Da’ tot nu ne-am schimbat religia. Cum am fost, așa murim! Acum ne fac ceangăi, da’ părinții mei or fost români, și tata, și mama, nici n-or știut vorghi ungurește.” Spune asta fără niciun semn de obidă, de parcă ar vorbi de gerul de astă-noapte, care i-ar fi putut răpi mieii fătați în puterea întunericului. A fost cioban toată viața, la fel ca și nea Gavril.

Și a venit astăzi la biserică, deși nu e duminică, pentru că e sărbătoare. Praznicul Sfinților Trei Ierarhi. Așa își duce viața. Iarna coboară la slujbe, pentru că vara nu poate să vină la biserică. Stă în vârful muntelui, deși e trecut de șaptezeci de ani, își paște mioarele și se roagă. Îl întreb ce spune acolo, sub cerul care-l udă și-l usucă, și-mi spune că atunci când e cu oile, se roagă mergând. Credința a deprins-o de la mama. „Pui de român sunt, în biserica asta am fost botezat. Aici, unde stăm, nu era ca acum, era piatră pe jos în fața altarului și pe piatra aia îngenunchea mama și-și făcea cruce și zicea Tatăl Nostru. Da, da, da… Și cu ea îngenuncheam și eu. Da! De mic, pe piatra goală. Așa am învățat eu să mă rog și așa mă rog și acum, când merg cu oile. Mă rog în mers, orice-mi vine pe limbă – Credeul, Tatăl Nostru… Am și o cărticică din care mai și citesc. Trebuie să te rogi la Dumnezeu să te ajute El, drăguțul… Că fără El nu poți să faci nimic! Nici să paști oile! Eu am patru câini, am saivan, las acum oile singure și vin la biserică, că mă ajută Dumnezeu. Că fără El… Mi-am luat și bătaie de la urși, da, uite, trăiesc! Mi-a dat o ursoaică o palmă aicea, da’ câinii m-or scos! (Îmi arată, zâmbind, umărul stâng.) Altă dată m-o prins sara, după ce-o fost la văcărie, că el trebuia să-și facă potolul, că flămând nu stă ursul… Tot o palmă mi-am luat. Mi-am și zis atunci – «No, fii atent că nu-i de glumă!» De două ori mi-am luat-o de la urs, da’ nu mi-i frică de el. Nu mi-i frică! Așa am io sângele în mine, că nu mi-i frică de el, că am pățit multe în viață, numa spânzurat n-am fost! No! Ce să facem? Iarna vin și eu la sfânta biserică, aici, la părintele, da’ vara nu pot. Noaptea și ziua, și dacă plouă, și dacă ninge, eu sunt sus în munte cu oile mele, am stână. Că n-am pensie deloc pe cât am muncit la comuniști. Dar am o sută de oi și sunt cu ele și cu Dumnezeu și sunt fericit! Și mă rog Lui să mă ajute și, cât mă ține, să aibă grijă de mine și de sufletul meu. Și acum, dar și când o să mor și voi fi liber, în ceruri. Omul moare, nu există altceva. Viața omului e ca o floare sau ca o brumă… Când vine seara, apare bruma, când dă soarele, se duce. Așa e viața noastră…”

Stăm în fața bisericii, în soarele iernii, care e de acum pe ducă. Dincolo de munții încărcați încă de zăpadă, e Ardealul. Pe culmile lor, nea Gavril și-a păscut mioarele, la fel ca și nea Ilie. E crescut fără tată, iar credința a primit-o, încă de mic, de la mama. Și-a limpezit-o sub cerul aprins de stele, când dormea, învelit doar în sarică, păzindu-și mioarele. „Am șaptezeci și șase de ani și-am ciobănit mult în viață, de mic. Am crescut greu. Stăteam afară, la foc, lângă oi, că venea ursul și trebuia să-i sar în față. Că nu poți păzi oile stând în casă! Și mă rugam, niciodată în viață nu mi-a lipsit rugăciunea. Tatăl Nostru, Crezul le tot repetam, că la ciobănie, oriunde ai fi, ai timp de rugăciune. Mă rugam să mă apere Dumnezeu de urs, și să ne ajute. Așa mi-am petrecut eu nopțile – sub cerul liber, cu luceafărul deasupra mea. Și când trecea noaptea și răsărea sfântul soare, mă închinam, îmi făceam cruce și spuneam «Doamne, ­Iisuse Hristoase, ajută-mă!». Soarele-i sfânt! Că e darul lui Dumnezeu pentru noi, iar lumina lui îi sfântă. Și a lui, și a lunii. Amândouă sunt în cer, și-n cer nu stă răul, numa binele. Așa m-au învățat bătrânii! Și ei au fost oameni foarte pricepuți, că se rugau mereu.”

Dascălul

Deși e tânăr, Gheorghe Suciu e liniștit și așezat ca un om bătrân. Și privește urgia istoriei cu blândețea unui monah care știe că lumea e, până la urmă, în mâna lui Dumnezeu. Mi-a și spus, scurt, când l-am sunat pentru a ne întâlni. „Fără Dumnezeu nimic nu e!” La strană cântă din fragedă copilărie. Tatăl lui a fost dascăl până la adânci bătrâneți, mai cântă și astăzi, și tot așa va fi și el, și, dacă-l va ajuta Dumnezeu, băiatul lui. De meserie e tâmplar, tatăl lui a fost fierar. Le-a plăcut să trudească în zilele săptămânii, pentru ca duminica și în sărbători să-i poată cânta lui Dumnezeu. Vorbim despre sat la o masă frumoasă, meșterită cu mâinile lui. „Știți cum e cu noi? Suntem ultimii de oriunde ai veni – dacă vii din Moldova, suntem ultimul sat, dacă vii din Ardeal, la fel. Dar ne-am păstrat până astăzi ortodocși, chiar dacă toți vorbim și ungurește. Doar vorbim, de scris n-am învățat. Am furat limba, pe ici pe colo, cât să ne înțelegem. În sat suntem cam jumătate unguri, jumătate români. Am fost mult mai mulți români, dar când regimul comunist a desființat biserica greco-catolică, unii dintre noi nu au vrut să vină la ortodoxie și au plecat la biserica romano-catolică, unde se slujea numai în ungurește. Și, treptat, fiind în acea biserică, s-au maghiarizat. Astăzi diferența dintre noi e simplă – care-i catolic e ungur, care-i ortodox e român. Iar ei zic că ceangăi suntem și unii, și ceilalți (râde).”

Din sânge și lacrimi

Ca să ajung la Biserica Sfinții Arhangheli din Ghimeș-Făget, unde i-am întâlnit pe badea Gavril Bârsan și pe badea Ilie Olteanu, am plecat dinspre Transilvania, de care satul a aparținut până după cel de-al doilea război mondial. Am lăsat pe mâna dreaptă apa de smarald a Frumoasei (pe a cărei vale a pescuit în multe rânduri Mihail Sadoveanu) și am urcat muntele pieptiș. Drumul șerpuiește prin verdele întunecat al pădurilor de brad, care alunecă repede de pe coastele abrupte, lăsând libere pajiștile alpine, care încă poartă albul iernii. Sus, în pasul Ghimeșului, privești de pe muchea strâmtă văile adânci dintre Munții Ciucului și ai Trotușului. Priveliștea e de o frumusețe limpede, tare, o atingi cu mâna, simți că îți iei și tu zborul și poți pluti liber, în spate, unde se întinde, larg, tot Ardealul sau poți să te avânți în față, unde ai, încă nedeslușită, dincolo de crestele negre, toată Țara Moldovei. Dar până la granița veche dintre ele mai ai de coborât coastele repezi, de trecut pe lângă Mânăstirea Făgețel și prin cele două sate Lunca, de Sus și de Jos. Apoi, o pancartă te anunță că ai ajuns în județul Bacău, deși totul îți spune că, deși te-ai dat jos din munte, ești încă în Ardeal. Casele, curțile, pancarta bilingvă a satului, femeile care-și fac cruce ortodoxă, dar sporovăiesc în fața bisericii amestecând maghiara cu româna, toate îți spun că nu ai ajuns încă în Țara Moldovei. Ghimeșul e un sat transilvănean vechi, atestat documentar încă din secolul al XVII-lea, când apare în actele acelor vremuri ca „Gyimes” sau    „Ghemes”. La 1721 un hrisov notează că aici trăiau 19 familii, iar biserica românească e atestată încă de la 1765. Pe atunci, carele încărcate de roadele Moldovei se întâlneau la hotar cu cele ale negustorilor din Brașov ori Bistrița. Granița pe care se opreau pentru a-și plăti dările este încă în fața mea, la fel ca și cetatea de vamă, numită astăzi „a lui Rákóczi”. Și tot acolo, pe pragul pe care odinioară s-a vărsat sângele ostașilor noștri, este și mormântul lui Emil Rebreanu, spânzurat pe 14 Mai 1917 din ordinul generalului austro-ungar von Karg.

Înainte de a muri, la lumina torțelor, fratele celebrului Liviu Rebreanu a strigat: „Trăiască România Mare!”. L-au îngropat la marginea satului. Femeile, copiii și soldații care fuseseră aduși cu sila la execuție i-au presarat flori pe țărâna umedă încă din prima noapte. Habsburgii s-au temut de o răscoală, așa că i-au luat crucea și au nivelat mormântul, ca locul să nu se mai cunoască. Asta e istoria pământului pe care calc acum, un pământ care, după ce s-a unit cu țara la 1918, a fost cedat din nou Ungariei, în urma diktatului de la Viena, din 30 august 1940. Răzbunarea trupelor fasciste ale lui Miklós Horthy a fost cumplită, iar țăranii de pe Valea Ghimeșului încă își aduc aminte de ea. Au fugit de cătane în codri, la colibele unde-și țineau vitele pe timp de vară. Nu o dată, și-au luat lumea în cap și au plecat, de spaimă, spre Moldova, să scape de trupele horthyste: bătrâni care de abia mergeau, femei și copii, unii dintre ei nou-născuți, căci bărbații erau duși la oaste. Și s-a întâmplat, că, ajunși aproape de granița cu Moldova, cătanele lui    Horthy    au deschis focul asupra lor. Și au pierit și femei și bătrâni și copii. Fără nicio vină, în afară de aceea că erau români. Cei care au scăpat s-au întors înapoi la Ghimeș, dar nu au mai avut curajul să coboare în sat și au rămas la sălașele lor de vară. Așa se face că acum vatra satului e maghiară, iar satele comunei din munte, Răchitișul, Bolovănișul, Tărhăușiul sunt românești. Dar și românii știu, aproape toți, limba maghiară. Pentru că trecutul a lăsat umbre, iar prin ele imaginea „jăndarului” cu pană, care pedepsea limba română, urcă prin vremuri până astăzi.

Slujba mută

E o duminică dimineața, în toamna anului 1940. Credincioșii se strâng la slujbă la biserica din centrul Ghimeșului. Părintele Gargai Viktor începe cădirea fără să scoată o vorbă. Și continuă tot așa, de parcă ar fi trecut printr-o năprasnă care i-a luat graiul. Ridică evanghelia la vohodul mic, iese apoi cu Sfintele Daruri, dar buzele îi sunt pecetluite. Credincioșii murmură, se întreabă ce se întâmplă, alții, care știu, par resemnați. Vestea se răspândește în sat cu viteza fulgerului. Până acum, la biserica greco-catolică din sat, părintele Viktor a slujit și în română, dar cătanele lui Horthy au venit și i-au spus că, de aici înainte, acest lucru e interzis. Părintele Viktor e secui și, ca mulți secui, vorbește și română, și maghiară. Dar a fost trimis de episcop și slujește acum la o biserică românească, pe care o iubește și căreia i s-a dăruit cu totul, ca lui Hristos. Și e în stare să și moară pentru credința sa, pentru Hristos și pentru credincioșii săi, care sunt, toți, români din tată-n fiu. Așa că porunca noii stăpâniri de la Budapesta, de a sluji în continuare doar în limba maghiară, i se pare a fi o trădare a preoției și a credincioșilor săi. Cum să le spună asta? Și, mai ales, cum să o facă? În fața absurdului a ales tăcerea. Va sluji, trei ani de zile, muțește, fără să scoată o vorbă. Decât să se roage cu voce tare în maghiară, va alege să-și spună rugăciunile în gând în ce limbă vrea el. Ca un protest mut. Și va scrie asta în registrul parohial, care, după mai bine de opt decenii, se păstrează și astăzi. Să știe, peste veacuri, creștinii români din Ghimeș că păstorul lor, secuiul Gargai Viktor, slujitorul lui Hristos, nu i-a trădat. Și a fost, în fapt, mai român decât mulți români.

Asta a fost politica de la Budapesta, în anii diktatului de la Viena. Ca românii să nu vorbească românește. Nici între ei, nici cu Dumnezeu. Cerul trebuia să fie maghiar. Iar românii nu au uitat. Părinții le-au povestit copiilor de toate urgiile, iar aceștia copiilor lor. Ca un fir negru, istoria acestor ani ajunge până la noi. Doamna Eva Bârsan e trecută de optzeci de ani, a trăit în focul acelor ani fiind copilă. Stăm de vorbă în bucătăria ei, unde duduie focul, și coborâm pe firul timpului până în anii diktatului. Își aduce bine aminte de jandarmii unguri, cu pană de cocoș, simbolul spaimelor din pruncie. „Tata știa că nu avea voie să vorbească românește. Nici măcar în casă, cu mine. El a fost concentrat la Odorheiu Secuiesc, îl luaseră acolo, mama tocmai îl născuse pe fratele meu, iar tata a vrut să vină în permisie să-și vadă și el pruncul. Și i-au zis așa – «Dacă vrei să te declari ungur, să treci la noi, poți să pleci două zile acasă, să-ți vezi copilul. Dacă nu, nu!» Așa a semnat tata că trece la unguri, deși era român, din familie de români, doar ca să vină să ne vadă. Și de teamă să nu ni se întâmple ceva, a vorbit cu noi acasă în maghiară. Mult, mult l-or hărțuit! Și de atunci oamenii au rămas cu frică. Și până astăzi ne dușmănim românii cu ungurii în sat. Dar parcă dușmănie ca acum nu a fost niciodată. Nu știu cât o să ne mai rabde Dumnezeu, dar vine, vine pe capul nostru o pedeapsă. Că nici El nu mai poate să mai rabde atâta dușmănie între oameni. De aia nici războiul nu-i departe. N-are să fie bine, Doamne ferește! Viața mea a trecut, Dumnezeu m-a ajutat să îndur toate necazurile, că am avut multe. M-am rugat tot timpul, și dacă m-am dus până la grajduri, la vite, să le dau apă, am zis o rugăciune, iar Domnul m-a ajutat. Eu știu că dacă mă ajută Dumnezeu pot să fac ori-și-ce! Dar mă doare inima pentru băieții și nepoțeii mei.”

Abia când am plecat de la doamna Eva mi-am dat seama că toți cei cu care vorbisem aveau ochii albaștri. Un albastru ca apele Frumoasei sub cerul verii – de parcă văzduhul ar fi vrut să se coboare prin ochi în inimile lor. Și poate chiar a făcut-o. Pentru că, în pofida vremurilor vitrege care au încercat să-i înlănțuie ca să-i doboare, au rămas cu sufletul liber. Și cred că așa vor rămâne, indiferent cine le va stăpâni pământurile. Pentru că ei au crescut invers decât restul românilor, ca niște copaci care au fost aplecați de vifornițe atât de mult în țărână, încât ramurile li s-au înfipt în pământ, iar rădăcinile în cer.