
Aproape nicio terapie complementară nu se bucură în prezent de o popularitate la fel de mare ca osteopatia. În locul aparatelor scumpe, osteopatul se încrede într-un singur instrument: degetele sale. Cu ajutorul lor, „trage cu urechea” la procesele care se desfășoară în corp și impulsionează capacitatea sa de autovindecare. Dar ce face el mai exact? Și în cazul căror afecțiuni poate fi de folos un tratament osteopatic?
Până și cel mai conștiincios medic este uneori depășit de situație. Dacă un pacient se plânge de dureri puternice de ceafă și spate sau suferă de probleme de mobilitate, iar cauza nu poate fi identificată nici măcar cu ajutorul tehnologiei imagistice, ortopedul a ajuns la capătul resurselor sale medicale. Atunci când un bebeluș plânge neîncetat, o pediatră este adesea la fel de descumpănită și neajutorată ca mama. Iar în cazul unor tulburări de ritm cardiac, li se întâmplă câteodată și cardiologilor să nu știe ce sfat să ne dea. „Du-te să te vadă și un osteopat” – ni se recomandă adeseori în astfel de situații. Și mulți oameni au făcut-o deja: potrivit unui studiu Forsa, din 2024, 31 la sută dintre cei chestionați sau copiii acestora au urmat cel puțin o dată un tratament osteopatic. Trei sferturi dintre respondenți au declarat că au fost mulțumiți sau foarte mulțumiți de tratament. Totuși, pentru mulți rămâne în continuare un mister ce anume face un osteopat. Unii cred că el transmite – cam ca în Reiki – energie vindecătoare prin corp, deoarece uneori pare că osteopatul nu face nimic altceva, decât să-și pună mâna pe o anumită parte a corpului. Alții cred că lucrează ca în chiropractică și că deblochează articulațiile. În timp ce prima presupunere este pur și simplu greșită, a doua este corectă, dar mult prea limitată. Căci această ramură a medicinii, care privește omul ca pe un întreg, îmbină numeroase abordări diferite.
Pentru că toate se leagă între ele
Termenul osteopatie se compune din cuvintele din greaca veche „osteon”, adică os, și „pathos”, care înseamnă suferință. Numele i-a fost dat de americanul Andrew Taylor Still (1828–1917), care a creat această metodă terapeutică. El și-a dorit, încă din copilărie, să înțeleagă care sunt mecanismele mișcării, motiv pentru care purta mereu în buzunare multe oase diferite de animale, pe care le tot pipăia.
Dar deși termenul osteopatie se traduce literal prin „suferință a oaselor”, osteopații nu se mărginesc nicidecum doar la cele aproximativ 200 de oase ale corpului uman, ci tratează și musculatura, vasele, ligamentele și tendoanele, țesutul conjunctiv moale și chiar organele. Toate aceste structuri sunt conectate prin fascii și prin fluidele corporale, începând cu cel cefalorahidian, trecând prin limfă și până la sânge. Fasciile sunt un țesut conjunctiv fibros, asemănător colagenului, albicios, care străbate întregul organism, asemeni unei rețele și care învelește fiecare structură – fie că este vorba despre articulații sau organe, despre ligamente, mușchi sau membrane. Ele fac posibilă mișcarea și mențin, de asemenea, organele la locul lor. La fel cum și cea mai ușoară atingere pune în mișcare o pânză de păianjen, o fascie corporală poate propaga modificările apărute, provocând astfel probleme în complet altă parte. De aceea, o poziție incorectă a labei piciorului poate cauza, de pildă, dureri în zona cefei sau a șoldurilor. Atunci când articulațiile se aliniază defectuos, greutatea se distribuie incorect. Dacă articulația este afectată deja, ea nu mai poate face acest efort suplimentar, iar suprasolicitarea duce la tensiuni, dureri sau pierderi funcționale în altă parte a corpului. Mișcarea și funcția organelor se pot modifica, la rândul lor, provocând, prin intermediul rețelei fasciale, dureri de spate sau în alte zone. Fiindcă organele sunt conectate de peretele trunchiului prin aceste învelișuri de țesut conjunctiv și sunt atașate de coloana vertebrală.
Și fluidele corporale joacă un rol major în osteopatie. Înainte de a înlătura blocajele, terapeuții palpează pacienții pentru a detecta mișcarea subtilă a fluidului cefalorahidian, care curge constant între craniu și osul sacru, deoarece pornesc de la premisa că ritmul acestuia influențează întregul corp.
Întregul corp este „citit”
Din perspectiva unui osteopat, toate procesele și sistemele fiziologice influențează structurile osoase și fasciale ale corpului. Printre acestea se numără postura corporală și mobilitatea, respirația și sistemul cardiovascular, metabolismul, sistemul imunitar și cel hormonal, precum și sistemul nervos – cuprinzând creierul, organele de simț și sistemul nervos autonom. Pentru a descoperi dacă unul dintre aceste cinci sisteme se află în dezechilibru, osteopatul își începe evaluarea încă din momentul în care pacientul intră pe ușă. Asta, deoarece reacțiile de adaptare ale acestuia nu pot fi descifrate doar prin intermediul țesutului, ci și observând mimica, postura corpului, gestica, mersul și, nu în ultimul rând, respirația și felul în care vorbește pacientul.
În cadrul discuției care urmează, osteopatul se interesează cu privire la simptomele și la stilul de viață al pacientului, adică referitor la obiceiurile sale alimentare și la măsura în care face mișcare, precum și în privința factorilor pozitivi care îi stimulează sănătatea, și a resurselor individuale de care dispune (cum ar fi rezervele sale de vitalitate), dar și în ceea ce privește intervențiile chirurgicale, antecedentele medicale și solicitările psihice la care a fost supus. În evaluare sunt incluși, de asemenea, factorii nocivi prezenți în mediul înconjurător. Fie că este vorba despre substanțe toxice, lipsă de mișcare, alimentație nesănătoasă sau probleme sufletești, ori despre prea mult sau prea puțin soare – toți acești factori pot împovăra organismul.
Fiecare țesut spune o poveste
Însuși țesutul corporal este cel care oferă indiciile decisive. Atât pentru stabilirea diagnosticului, cât și pentru tratament, osteopatul folosește un singur instrument: mâinile sale. Deoarece fiecare țesut își are propria poveste, pe care o poate împărtăși. Pentru a o înțelege, osteopatul „ascultă”, ca să spunem așa, cu degetele. Ca un detectiv, el explorează prin atingere cauza durerii sau a deficiențelor de mișcare sau funcționare.
Marea artă constă în a face distincția, prin palpare, între țesutul sănătos și cel disfuncțional. Degetele nu percep doar o tensiune prea mare sau prea mică, ci și modificări ale țesutului, cum ar fi lipsa elasticității și a mobilității, asimetriile sau sensibilitatea la presiune. „Palpare” – așa numesc osteopații această explorare atentă a structurilor corporale.
Osteopatia: ajutor pentru autovindecare
Imaginea corpului în care totul se află permanent în mișcare și într-un raport de interdependență a fost creată la mijlocul secolului trecut de medicul de țară Andrew Taylor Still, omul cu oasele în buzunar. El a fost cel care a formulat principiile osteopatiei și a transpus fundamentele și practicile acesteia într-un sistem medical complet nou. De-a lungul anilor, s-au dezvoltat, pornind de aici, trei ramuri diferite ale osteopatiei: în timp ce osteopatia parietală se ocupă mai ales de tulburările aparatului locomotor, adică ale oaselor și articulațiilor, osteopatia viscerală se concentrează asupra organelor interne și a cavităților corporale căptușite cu țesut conjunctiv. La rândul ei, osteopatia craniosacrală se referă la tensiunea membranelor de la nivelul capului și al măduvei spinării, concentrându-se asupra craniului, măduvei spinării, osului sacru și membranelor din adâncul creierului.
Teza filozofică a lui Andrew Taylor Still, potrivit căreia corpul uman are capacitatea de a se autovindeca, este valabilă și astăzi în osteopatie.
Câteva impulsuri manuale blânde sunt adeseori suficiente pentru a mobiliza resursele de autovindecare. În timpul perioadei sale de formare, care durează mai mulți ani, un osteopat învață aproximativ 3000 de tehnici și manevre diferite. Unele sunt craniosacrale, altele biomecanic-structurale, iar altele biodinamice sau viscerale. Există tehnici speciale pentru tratarea țesutului cicatricilor, dar și a punctelor musculare și a celor sensibile la durere. Alte tehnici sunt utilizate pentru tratarea problemelor locomotorii sau pentru întinderea fasciilor. Însă toate urmăresc același scop: restabilirea flexibilității și mobilității țesutului.
Ce înseamnă acest lucru în mod concret, se înțelege prin exemplul unui pacient de 45 de ani care, la începutul tratamentului, avea de trei luni dureri în partea din față a labei piciorului, atunci când ieșea la alergat. În urma anamnezei, a reieșit că pacientului i se extirpase apendicele în urmă cu 15 ani. Examinarea prin palpare a structurilor osoase și a organelor din zona internă a părții drepte a bazinului a arătat că cicatricea era concrescută cu prima parte a colonului. Atât articulația sacroiliacă, cât și cea a șoldului erau astfel ușor restricționate, ceea ce a dus la suprasolicitare și la problemele părții din față de labei piciorului. Două ședințe de tratament al structurilor viscerale, precum și masajul cicatricei aderente și mobilizarea articulației șoldului au avut efectul dorit. După trei săptămâni, pacientul a putut să alerge din nou fără dureri.


