• De zece ani, proiectul LaStupina le prezintă copiilor din grădinițe și școli cum funcționează un stup de albine, deschizându-le o portiță către magia naturii •

Stupul din zidul casei

– Care e povestea dorinței tale de a-i împrieteni pe copii cu albinele? A existat o întâmplare care te-a motivat?

– Printre noi, apicultorii, circulă o vorbă: „Nu tu alegi să faci apicultură, albinele te aleg pe tine”. Prin August 2009, după o perioadă foarte toxică, pe care acum o numim burnout,    agravată de criza economică, am decis că nu voi mai face în viață decât lucruri care îmi plac. Tocmai ni se mărise familia cu primul din cei doi copii și ne-am pus pentru prima dată problema creșterii lui într-un București nu foarte respirabil. Am plantat în jur de 35 de pomi, în satul dâmbovițean Crângurile de Sus, din toate soiurile pe care le-am găsit, cu gândul de a înființa o livadă mixtă, în care să ieșim măcar în weekend. Prin luna Iunie a anului 2010, au apărut și albinele în viața noastră. Le-am găsit într-un perete zidit, care ascundea o ușă de la o casă veche. Bunicii stabiliseră că era inutilă și o ascunseseră în spatele unui zid din cărămidă roșie. Printr-un mic orificiu, care aveam să aflu mai târziu că se numea „urdiniș”, albinele se strecuraseră și își stabiliseră casa în spațiul dintre ușă și zidărie. Când le-am găsit, prima dată am înghețat de frică. Îmi vizualizam copilul, ca într-un film de Alfred Hitchcock, înconjurat de mii de albine, cu intenția de a-l înțepa. Nu știam nimic despre albine. Inițial, am vrut să le omor. Dar stând cu un spray de muște în mână, într-o după-amiază de Iunie, s-a întâmplat o minune care, la propriu, mi-a schimbat viața. Apropiindu-mă, le-am observat cum veneau cu piciorușele încărcate cu polen colorat. S-a produs un declic, de câteva fracțiuni de secundă. Deși nu eram omul care „să nu poată omorî o muscă”, cum se zice, nu le-am mai putut ucide. Am stat până pe la 5 dimineața, citind despre ele pe internet. Asta se întâmpla într-o vineri, iar sâmbătă dimineața, la prima oră, eram la magazinul apicol din Pitești. Mi-am cumpărat primul meu stup și, de atunci, a început „cariera” mea de apicultor. Dar, în încercarea de a le muta din zidul casei, în stupul meu, am omorât foarte multe albine. Și de atunci am rămas, la nivel emoțional, cu sentimentul că trebuie să contrabalansez cumva greșeala, salvând, la rândul meu, alte familii de albine. Din acest sentiment a apărut proiectul „PatrulaAlbinelor®”, care salvează albinele din București. Am intrat într-un vârtej care m-a făcut ca, în doi-trei ani, să dețin la LaStupina, peste 200 de familii de albine. Dar să îngrijești 200 de familii de albine, într-o stupină aflată la 80 km de casă și să fii nevoit să faci naveta aproape zilnic (acasă mă așteptau deja doi băieți), te rupe, pur și simplu. În următorii doi ani, am vândut până am ajuns la 20 de stupi, care să îmi asigure mierea și celelalte produse apicole pentru familie și prieteni.

Degustare de miere și fagure

– Cum a ajuns „LaStupina”, de pe dealuri, în săli de clase?

– Băiatul meu cel mare ajunsese în cla­sa a treia și, de fiecare dată, când venea perioada – „Școala Altfel – Să știi mai multe, să fii mai bun” – aveau de ales între a merge la un film, la mall, sau a face altceva. Și atunci am simțit, pentru prima dată, necesitatea proiectului „MiculApicultor®”. Am luat o decizie inspirată. Am conceput un stup transparent, realizat integral din­tr-un material acrilic special, rezistent la spargere și la zgârieturi, care m-a costat o mică avere. Dar ce nu face omul pentru propriii copii? Am pus la punct o prezentare, am cumpărat un costum de apicultor pentru copii și m-am prezentat la școală, cu un nume de scenă: „MiculApicultor®”. A ieșit, a fost un adevărat show, dar unul educativ. Eu nu mai apucam să vorbesc despre albine, iar copiii îmi puneau zeci de întrebări. Și așa am pornit un mic fenomen educațional, un atelier cu adevărat experimental, ce a adus albinele în mijlocul copiilor. Speram astfel să îi împrietenim cu albinele, pe care să nu le mai considere un pericol, așa cum au fost învățați, ci să le înțeleagă ca pe niște prieteni ai naturii și, implicit, ai oamenilor. Copiii află că, pe lângă produsele pe care ni le oferă albinele, cea mai importantă activitate pe care o fac este polenizarea plantelor. Povestim despre albinele melifere și despre polenizatorii sălbatici, cu exemple din natură, îi învățăm să distingă mirosuri specifice – de miere, de propolis, de ceară -, îi echipăm în costume de apicultori, li se face o poză pentru a o păstra drept amintire și care să ajungă și la părinți,    îi trecem și printr-o degustare de miere și fagure cu miere, învățându-i cum să aleagă un produs natural și sănătos…

– Cum reacționează copiii?

– La finalul atelierului, de cele mai multe ori, se lasă cu îmbrățișări, un lucru care ne emoțioează și ne încarcă foarte puternic. Auzim de la profesori: „Dacă elevii mei au reușit să nu scoată o vorbă timp de aproape o oră, să știți că aveți un atelier grozav”. Copiii cu fobie de insecte, care plângeau la început de frică, la final nu se mai lăsau duși de lângă albine! Copii care își presează părinții să ne viziteze ani la rând la stupină. Primim chiar    și mici cadouri, desene făcute cu mânuțele lor.

– Copiii sunt mai interesați de natură, mai responsabili, în comparație cu părinții lor?

– Chiar dacă la prima vedere nu s-ar zice, orașele reprezintă zone melifere bogate, având în vedere diversitatea florală. Fiecare om care are o curticică a plantat câțiva pomișori, iar dacă nu are curte, sigur are un balcon, uneori plin de flori. Problema este această frică de albine, care sunt văzute ca niște insecte foarte periculoase. Atâta timp cât cetățenii nu văd necesitatea albinelor într-un oraș pe care toți ni-l dorim cât mai verde, nu se poate pune presiune nici pe autorități. Dar privind spre noile generații, eu mă declar optimist. Observ la tineri o conștientizare a faptului că trebuie (suntem obligați) să privim natura mult mai profund. În privința apiculturii, am convingerea că în viitorul apropiat numărul celor care vor crește câteva familii de albine în grădina casei de la țară, sau de la oraș, va crește, fără presiunea profitului.