Pentru toți creștinii, postul este o înflorire a sufletului pe un trup mai ușor, mai dispus să poarte duhul rugăciunii. De aceea, postul este adesea însoțit, paradoxal, de îndemnul la bucurie. Pentru că el este sămânța învierii, al cărei rod îl gustăm de Paște. Părintele Arhimandrit Andrei Coroian, vicarul administrativ al Episcopiei Devei și Hunedoarei, ne-a spus și cum putem crește postul în inimă, de-a lungul celor șapte săptămâni care ne despart de Înviere.

„Cele șapte trepte”

– Părinte Andrei, aș vrea să încep acest interviu întrebându-vă, foarte personal, la ce vă ajută postul?

– Mă ajută și pe mine așa cum îi ajută pe toți cei care postesc. Postul te ajută să te spiritualizezi, să te înduhovnicești. Doar puțin să postești, să mănânci doar un    fruct sau legume, și corpul e mai ușor, mai spiritual, te poți ruga mai ușor. Ăsta e scopul vieții noastre – să fii într-o stare de rugăciune neîncetată, pentru că așa te unești cu Dumnezeu. Rugăciunea este aerul și hrana sufletului. Și postul te ajută, că așa te poți ruga mai bine, mai ușor, mintea e mai limpede, mai trează, voința, toate. Când începe postul chiar ne bucurăm, că de asta și zice biserica „Să postim, fraților, cu bucurie!”. Pentru că postul, într-adevăr, îți dă o bucurie. De altfel, ca să păstrezi harul lui Dumnezeu, ar trebui să postești tot timpul. Sfântul Iosif Isihastul, care a trecut la Domnul în Muntele Athos în 1959, ținea o rânduială a postului pe care nu o schimba nici în ziua de Paști. Și așa putea fi într-o stare de rugăciune continuă, de rugăciune trează, cu Dumnezeu.

– Postul are trepte?

– Sigur. Prima treaptă e să nu mănânci până te saturi. Sfântul Siluan zicea că măsura fiecăruia e astfel încât, după masă, să simtă nevoia de a se ruga. Unul mănâncă mai mult, altul mai puțin, unul se satură cu o felie de pâine, altul cu trei, altul cu o farfurie de mâncare, altul cu două. Dar măsura să fie astfel încât după masă, să simți nevoia de a te ruga. Asta e prima treaptă a postului.

Apoi, următoarea treaptă e să nu mănânci carne deloc. Sfinții părinți spun că oamenii care mănâncă carne regulat nu ajung niciodată la rugăciunea duhovnicească. Chiar Sfântul Părinte Cleopa Ilie insista foarte mult pe lucrul acesta, citând pe marii sfinți ai pustiei, pe Isaac Sirul și ceilalți sfinţi asceţi. Când mănânci carne, corpul e coborât la un nivel de jos, iar sufletul ține de corp și nu se poate înălța la rugăciune. Treapta asta, a doua, e a lactovegetarienilor, cum se întâmplă în mânăstiri, se mănâncă lapte și brânză când e dezlegare, dar în majoritatea mânăstirilor, nu se mănâncă carne.

Treapta a treia este a celor care mănâncă doar fructe și legume. Părintele Serafim de la Cășiel (îl știu de treizeci și ceva de ani) nu mănâncă nici pește, nici cu ulei nu mănâncă, niciodată. Doar legume, fructe, supe, dar fără ulei. Postul acesta se ține la un nivel spiritual foarte înalt.

Apoi vin „cerealierii”, care mănâncă numai cereale, adică grâu copt la soare, semințe, cum era părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, care era pe treapta asta de sus. Apoi mai e treapta din pustia Nilului – cu pâine uscată, doar pesmet și apă. Și, în sfârșit, ultima treaptă e trăirea doar cu Sfânta Împărtășanie. Au fost unii sfinți care au ajuns la ea. La noi a fost Ioan, Episcopul cel Minunat, care a pustnicit în apropiere de Mânăstirea Sihla, care trăia numai cu Sfânta Împărtășanie și care venea la slujbe fără să fie văzut. El ne-a lăsat și această învățătură, cu cele șapte trepte ale postului, de la carnivori până la cei care se hrănesc numai cu Sfânta Împărtășanie, într-o convorbire cu duhovnicul Mânăstirii Agapia, părintele Teodul Varzare, care l-a întâlnit acolo în Munții Poiana Trapezei. Această învățătură despre treptele postului nu există în mod lămurit, dar se deduce din trăirea duhovnicească. Exact cum sunt șapte trepte ale rugăciunii, așa sunt și cele șapte trepte ale postului.   

– Sfinția Voastră ați ținut și un post mai ­aspru?

– Am ținut postul cum se ține în mânăstire. În primele trei zile ale Postului Mare, în mânăstire nu se mănâncă nimic, se ajunează. Cine nu poate mănâncă seara, fără ulei, cartofi fierți. Care poate ține și până vineri…

„Metaniile te ajută să așezi sufletul într-o stare de rugăciune”

– Și cum e să ții postul ăsta aspru, doar cu apă, sau uneori și fără apă? Ce se schimbă în suflet?

– Te rogi mai ușor, pentru că trupul devine mult mai ușor.

– Și invers, ați simțit și îngreunare, când renunțați la acest post?

– Sigur, dacă mănânci prea mult, sigur că uneori o simți. Dacă mănânci un pic mai mult trebuie să faci ceva fizic, o mișcare, să faci metanii, ca să revină harul. Dacă mănânci mai mult și pierzi duhul rugăciunii, trebuie să faci un pic de efort fizic.

– Adică e important ca în post să faci metanii, să pui trupul la lucru?

– Metaniile te ajută să așezi sufletul într-o stare de rugăciune. Astăzi, este nevoie de un efort fizic pentru lumea care nu mai e obişnuită cu munca fizică, pentru că nu se mai munceşte aşa mult fizic ca acum 30-40 de ani. Biserica a rânduit metanii în post, facem fiecare câte putem, la sfatul duhovnicului, acasă. E un lucru bun, un lucru firesc să faci metanii, și ajută. Povestea Părintele Teofil Părăian că atunci când avea 12 ani, în clasa a șasea, Părintele Arsenie Boca l-a învățat cum să practice rugăciunea lui Iisus cu mintea, s-o zică în minte, și i-a spus să facă și 100 de metanii. Părintele spunea că de la rugăciune a ajuns la niște bucurii deosebite, de parcă zbura pe sus, uneori. Când era la liceu, în Timișoara, spunea că n-a făcut metanii, ținând cont de condiția lui de nevăzător, iar la bătrânețe i-a părut rău. Metaniile ajută foarte mult nu doar la rugăciune, ci și la respirație, la sănătate. Metania e cel mai complex exercițiu – pentru mâini, pentru picioare și, mai ales, pentru piept, pentru plămâni, ajută la respirație. Călugării care le fac se păstrează sănătoși.   

Eu am cunoscut un părinte, Iosif de la Nicula, care a plecat la Domnul, pe când eram eu stareț. El făcea multe metanii, citea două psaltiri pe zi și se ruga mult, dormea doar două-trei ore pe noapte și mergea la toate slujbele. În prima săptămână de post, nu mânca nimic, și ieșea la muncă cu noi. Avea pe atunci 75 de ani, noi aveam 25 – 30 de ani, și muncea cot la cot cu noi. Și-am mai cunoscut un părinte, pe Ioil Corbu, starețul Mănăstirii Leucuşeşti, din judeţul Suceava, mai trăiește, are 94 de ani, care a fost ucenic la Sfântul Cleopa Ilie, la oi. Tatăl său a fost închis ca şi chiabur și a murit la Canal, iar dânsul a fost arestat din mânăstire și dus la Canal. Și când a văzut că tatăl său a fost omorât, a evadat. A stat ascuns zeci de ani prin păduri. Îmi povestea cum a stat ascuns într-un copac, undeva în munți, în județul Brașov, își făcuse ca un cuib acolo, la vreo 30 de metri înăl­țime. A trăit toată viața lui fără foc. Avea 75 de ani, eu aveam 35 când l-am cunoscut într-un pelerinaj în Egipt și Țara Sfântă. M-a impresionat cum atunci, la 75 de ani, a urcat Muntele Sinai cu mine, la fel de sprinten, parcă mai sprinten decât mine. Și postea, se ruga, câte o săptămână nu mânca nimic. Eu am stat cu el în chilie și-am numărat într-o singură noapte că a făcut peste 1.800 de metanii. Și arăta, la 75 de ani, ca la 25, ziceai că e un sportiv de performanță. Am fost la dânsul, la Leucușești, lângă Fălticeni, nu stătea în chilie, deși era stareț, își făcuse un    bordei sub pământ, și trăia tot fără foc. La el, focul erau metaniile! E clar că dacă faci 2.000 de metanii pe noapte și rugăciune, nu-ți mai trebuie foc! Dar cel mai important lucru în post este să sporești dragostea, că ăsta e rostul postului și al rugăciunii – să ajungi la dragostea duhovnicească, care iubește necondiționat.

– Asta este foarte greu! Ca să ajungi de la mâncare la un sentiment atât de delicat, cum e iubirea, e un pas uriaș. Cum îl faci?

– La dragostea duhovnicească ajungi prin rugăciune. Poți să ai dragostea duhovnicească de la început, știți vorba aceea – „Iubește și fă ce vrei”, adică poți să iubești și să nu postești deloc. Dacă ai ajuns să-L iubești necondiționat pe Dumnezeu și pe oameni, iubești și faci ce vrei. Dar există și o completare la această poruncă: „Roagă-te și fă ce vrei!”. Sfântul Părinte Cleopa, acum 30 de ani, când mergeam pe la dânsul, insista mult pe acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, care zicea că „dragostea este fiica rugăciunii” și invers, adică rugăciunea este mama dragostei duhovnicești, dar și fiica ei, cumva. Pentru că cine iubește se roagă, el trebuie să vorbească întruna cu Dumnezeu, arde pentru Dumnezeu, Îl iubeşte. Și invers, din iubire multă se naște altă rugăciune, din rugăciune se naște altă dragoste, și tot așa. Nu poți păstra în suflet dragostea duhovnicească, decât într-o stare de har, de rugăciune, care înseamnă o legătură neîncetată cu Dumnezeu.

„Postul este o moarte faţă de cele lumeşti”

– Dar atunci de ce biserica vorbește despre post ca despre o moarte?

– Vorbește despre o moarte a păcatului, a lumii, nu a iubirii. Postul este o moarte faţă de cele lumeşti. Eu am murit lumii şi trăiesc pentru Hristos, pentru mine sunt răstignite cele lumeşti. În sensul ăsta este o moarte. Postul, ca rânduială bisericească, este structurat ca un urcuș spre Înviere. Duhul Sfânt, prin biserică, vrea să ne arate că noi, prin tot ce facem în post – citim mai mult, ne rugăm mai mult, mergem la slujbe –, trebuie să ne convertim, să ne transformăm, să ne îmbunătățim, ca să ne putem uni cu Hristos cel răstignit și înviat. Până la Florii, să fim capabili să-L primim pe Hristos în Ierusalimul sufletelor noastre. Ăsta e scopul postului: să-L văd pe Iisus, frumusețea de care, când o vezi, te îndrăgostești pe veșnicie.

Postul e ca o recucerire a Raiului. Sfântul Efrem Sirul, în Imnele lui, scrie că Mântuitorul a biruit pe satana și a redeschis Raiul, în Pustia Carantaniei. Și toate imnele lui cântă acest lucru, cum prin post, recâștigăm Raiul. Și zice el că Adam era în Raiul exterior, și i s-a dat porunca să slujească lui Dumnezeu. Și dacă, prin slujire, ajungea la maturitatea duhovnicească, ajungea să intre în Raiul interior.

– Dar ce este Raiul interior, Părinte?

– O stare de desă­vârșire.

– La final, aş vrea să vă întreb – cum trăiţi învierea de la capătul postului?

– Învierea nu o trăiesc doar la sfâr­şitul postului, o trăiesc în fiecare zi. Când începi să posteşti, deja simţi şi bucuria Învierii. Din moment ce nu mai trăieşti pentru lume, trăieşti bucuria harului. Postesc cinci minute şi după aceea trăiesc cinci minute de înviere. Așa cum trăim noi tot timpul Crucea şi Învierea în biserică, tot așa trăiesc și postul şi învierea întrepătrunse. Dacă trăieşti zi de zi, an de an, zeci de ani aşa, le trăieşti într-un mod mai special, te îmbogăţeşti cu înţelegeri și cu trăiri noi. Cu fiecare Înviere mai trăim ceva în plus, mai înţelegem ceva ce nu am înţeles în alţi ani. Postul este o nevoinţă în care de bunăvoie trăim anumite stări de căinţă intensă, ca să ne împărtăşim de mai multă bucurie, dar într-un mod conştient. Avem bucuria nădejdii, avem bucurie în noi, cei care postim. Postesc o zi, numai de dragul să mă întâlnesc poimâine cu Mirele meu, eu deja trăiesc bucuria de acum, că numai la Mire mă gândesc. Și cu cât îţi impui înfrânarea mai aspră, cu atât bucuria va fi mai mare. Postul e împreună cu Hristos, e de dragul Mirelui, iar gândul la Mire te face să posteşti uşor, cu dragoste. Posteşti două zile şi îţi vine să cânţi – „Hristos a Înviat!”, că nu poţi altfel.

– Părinte Andrei Coroian, ce sfaturi le daţi ucenicilor sfinției voastre, acum, în pragul Postului Mare?

– Cât pot, îi îndemn să vină la biserică, pentru că sunt perioadele acestea minunate şi cu slujbe speciale. Intrând în atmosfera bisericii în perioada asta cu Denii, cu Canonul cel Mare în prima săptămână, cu Pavecerniţa Mare, se creează o atmosferă în care auzi tot ce îţi trebuie, tot ce ai nevoie pentru suflet, toate sfaturile de care ai nevoie. Ăsta este îndemnul meu, să vină în primul rând la biserică. Apoi, să citească „Postul Mare. Paşi spre Înviere”, cartea Părintelui Alexander Schmemann, care descrie fiecare duminică din post. Sau pot să citească Triodul explicat al Părintelui Macarie Simonopetritul.

Dar important este să vină la biserică, să se roage mai mult. Eu le spun celor care se spovedesc la mine, să citească un acatist în plus, sau o catismă în plus. Să aibă o rânduială duhovnicească de îmbunătăţire, prin care să se îmbunătăţească puţin spiritual, măcar cu un acatist. Să se spovedească și să se împărtăşească mai des, dacă se poate în fiecare duminică. Să intre într-o rânduială duhovnicească care să-i ajute să trăiască bucuria Învierii.