
Întotdeauna mi-am imaginat raiul ca o grădină cu flori. Așa de mult sunt iubite florile, încât la noi, la români, de cele mai multe ori, se văd întâi florile și apoi casele. Nu știi ce să le admiri mai mult – forma, culoarea sau parfumul? Primăvara trecută, am petrecut o zi într-o grădină cu flori a prietenei mele, Doina. E acolo un loc ales, o minune de grădină, și dincolo de ea, la dreapta, se întinde o pădurice. Prietena mea se mișca cu hărnicie neostenită, privea în stânga și în dreapta, îndreptându-se spre florile care-i cereau ajutorul, dirijând spre ele apă, dar și vorbe de suflet, energie iubitoare. Ea știe că florile alintate cresc mai frumos, înfloresc mai mult, se bucură, ca și noi, de afecțiune. Și copilăria mea a fost plină de flori. Țin minte că bunica ținea în săculețe de in flori de izmă și de busuioc, pentru „ceiuțul” nepoților, știa că gălbenelele și menta te fac să visezi frumos, că verbina îți alungă insomnia și tristețea. Foarte important era să păstrăm, sub lăicerele de pe pereți, buchete de busuioc, ca să le ducem la biserică înainte de Paști, la Prohodul Domnului. (La noi, la munte, de Paști era încă destul de frig și nu aveam flori proaspete.) Mai știu că la mama în dulap erau nelipsite florile de levănțică, care dădeau miros plăcut hainelor și albiturilor. Mi-am mai adus aminte și de coronița de premiu, dintr-a întâia, împletită din frunze de stejar și vâzdoage galbene și maronii.
Purtând în suflet aceste amintiri din copilărie, priveam cu atenție florile din grădina Doinei. Ghioceii, viorelele, toporașii, primii vestitori ai primăverii. Multe alte flori așteptau să își arate splendoarea: lalele multicolore, puzderia de narcise cu mireasmă amețitoare și lăcrămioarele, cu potire imaculate, împrăștiindu-și parfumul suav.
Am primit de la Doina un buchețel de ghiocei și i-am păstrat ca pe un dar prețios, promițând că voi reveni și-ntr-o zi de vară. Dar aceea este o altă poveste.
ELENA P. – Iași


