Primarii noștri

Bătrâna e cea mai mică comună din România. Aici locuiesc permanent mai puțin de o sută de oameni, de aceea i-a și fost greu actualului primar, Ciprian Sergiu Pascotesc, să adune semnăturile necesare ca să-și poate depune candidatura. Nu-i vorbă, a și fost singurul candidat și ar fi fost greu să piardă alegerile din 2024. În actualul context, al deficitului bugetar, aruncat mai cu seamă în vina administrațiilor publice locale, decât a aparatului administrativ central, nu știe dacă și pentru cât timp va mai fi primar al comunei. Din birourile guvernamentale din București, Bătrâna e „o comună ce ar trebui desființată, ca să se facă economii la bugetul de stat”. Privită de aproape, însă, comuna ­Bătrâna înseamnă o mână de oameni harnici și inimoși, trăitori într-unul din tot mai puținele raiuri pământești din România. Nu sunt cifre, nu sunt părți din statistici seci. Sunt oameni! Iar dreptul lor la un trai decent nu poate fi anulat prin ordonanță de urgență.

„Din vina cui au rămas așa puțini?”

Ciprian Sergiu Pascotesc își are rădăcinile în chiar satul-reședință, Bătrâna. Bunica lui încă trăiește aici și nici el nu s-ar da în lături s-o facă, dacă, prin cine știe ce minune, lucrurile s-ar schimba în bine. E tânăr încă, nu e mult de când și-a întemeiat o familie, își dorește copii și, de aceea, locuiește deocamdată la Hunedoara.

– Domnule primar, Bătrâna e comună, deși are locuitori mai puțini ca un sat oarecare!

– Da, e o situație atipică. După câte știu, când s-a înființat comuna, prin anii ’50, aici trăiau peste cinci sute de persoane. Ca să ajungi în oricare din satele învecinate – Cerbăl, Bunila, Dobra și Vețel, din Munții Poiana Ruscăi, județul Hunedoara – străbați cel puțin 20 km de drumuri forestiere, prin codri seculari. Dar cea mai apropiată comună, la care am putea fi arondați, în cazul luării unei astfel de decizii, e Dobra, aflată la 30 km depărtare și singura de care ne leagă un drum de acces cât de cât practicabil.

„Comasăm, și Dumnezeu cu mila!”

– Dacă ne-am raporta doar la numărul de locuitori, Bătrâna pare un sat ușor de administrat…

– Ca întindere, Bătrâna e o comună greu de administrat, dar are peisaje și tradiții unice în România și multe lucruri care s-ar putea face aici. Toată lumea se leagă de numărul de locuitori, dar satele din zona pădurenilor sunt izolate, și apoi, din vina cui au rămas așa de puțini oameni? Dacă nu ai mai nimic, nu medic, nu școală, nu locuri de muncă, cum ai putea să rămâi? De la nivel decizional înalt s-a ajuns aici, iar acum, noi suntem făcuți vinovați pentru asta.

– Câți oameni lucrează alături de dvs., în primăria comunei Bătrâna?

– Cinci oameni: primarul, trei funcționari și un băiat, angajat contractual, care răspunde și utilizează utilajele primăriei, în funcție de anotimp. Din Septembrie, nu mai avem viceprimar, pentru că și-a dat demisia și s-a întors în domeniul său de activitate, în silvicultură. Suntem bine cum suntem, nu trebuie să fim mai mulți, deși din taxele și impozitele locale nu reușim să ne acoperim cheltuielile salariale, suntem dependenți total de banii veniți de la Guvern. E un subiect sensibil. Nimeni nu ține cont de oamenii pe care-i avem în grijă. Comasăm, și Dum­nezeu cu mila!

– Cum se descurcă, totuși, oamenii din comuna dumneavoastră? Din ce trăiesc?

– Și pădurenii din Bătrâna, ca toți pădurenii din Munții Poiana Ruscăi, sunt oameni care nu se lasă, n-au pretenții foarte mari, sunt învățați cu traiul de la munte, nu se plâng. Sunt născuți pe măsura vieții de aici, oameni puternici, luptători, căliți, că aici nu se trăiește ușor. Muncesc după o rânduială străveche, păcat că tinde să se piardă. Modul lor de a gândi, rostul vieții, sunt modele de urmat pentru mulți. Pe vremuri, toți se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, târziu au început să meargă bărbații la pădure, la mină, la întreținerea drumurilor, cam astea erau ocupațiile din zona noastră. Acum, majoritatea sunt pensionari, dar nu stau să aștepte pensia, ci-și lucrează pământurile, cresc în continuare animale. Nu ca să valorifice produsele, că n-ar avea unde, ci doar pentru uzul familiei. Aici nu a fost niciodată CAP, dar pământul e rodnic.

– De unde își fac aprovizionarea oamenii din Bătrâna? Ce fac dacă au probleme de sănătate?

– Săptămânal, vine mașina cu pâine. Când se poate, mai coboară și ei la Dobra, să-și cumpere ce au nevoie, sau la Deva, care e la vreo 70 de kilometri. Medicul de familie e și el la Dobra, iar pentru urgențe, dacă e cazul, vin și la noi SMURD sau salvarea.

– Ce vă lipsește în Țara pădurenilor, ca să fiți mulțumit?

– Avem câteva sate neelectrificate, dar acolo mai sunt extrem de puțini locuitori. În Fața Roșie sunt vreo șase familii, iar cătunele Piatra și Răchițaua sunt aproape pustii. În reședința de comună, Bătrâna, avem și curent, și internet, semnal la telefonia mobilă, majoritatea ulițelor sunt asfaltate. Infrastructura rutieră e poate cea mai mare problemă, că din cauza asta suntem și așa izolați. Nu e asfalt peste tot, suntem pe culme de munte, dar încercăm să întreținem drumurile așa cum sunt, ne ajută și Consiliul Județean Hunedoara. Dar să știți că, oricât ar părea de ciudat, chiar și așa în satele neelectrificate, sunt persoane interesate să cumpere teren sau case. Peisajul e unic, liniște, aer curat…

– Există potențial și interes pentru agro-turism?

– Da, zona e de interes, se cumpără terenuri, sunt câteva familii care au început să-și ridice case, dar, din păcate, doar pentru vacanțe, nu ca să se mute permanent aici. Dacă ar fi o infrastructură adevărată, s-ar putea deschide calea agro-turismului. Zona e foarte liniștită, aerul e extrem de curat, condițiile sunt, din acest punct de vedere, foarte bune. E un loc în care poți trăi decent, singura greutate e accesul.

„Așezările pădurenilor nu pot rămâne ale nimănui”

– Cum privesc oamenii posibilitatea de comasare a comunei Bătrâna cu o altă comună?

– Nu am discutat cu ei despre asta, dar eu, personal, pot să vă spun că n-aș vrea să se piardă identitatea acestui ținut. Tuturor le place Ținutul Pădurenilor, cu costumele lui fabuloase, cu tradițiile care încă se mai păstrează, cu sufletul curat al oamenilor de aici, care au trăit atât de departe de civilizație, cu toate bunele și relele ei. Dar, uite, când ajungem la greu, toți dau cu pietre în noi, că suntem puțini, că suntem departe.

Eu nu țin de funcție, țin de oameni. Aș fi de acord să aparținem de o altă comună, dar să se țină cont de specificul zonei noastre, să nu se raporteze totul la numărul de locuitori. Ținutul Pădurenilor, în totalitatea sa, e unic în România, incomparabil ca frumusețe, iar Bătrâna trebuie să rămână administrată, indiferent sub ce formă. Trebuie să fie cineva care să aibă grijă de oamenii ăștia, să nu se piardă zona, cu tot ce înseamnă ea. În Austria, Elveția și Italia, satele de munte sunt mult ajutate de stat. Se investește ca oamenii să rămână acolo, să poată trăi, să se păstreze tradiția. Și la noi, oamenii ar trebui ajutați să rămână, să fie încurajați moștenitorii să-și repare casele, să se reîntoarcă în sat, măcar ocazional. Și nu e vorba doar de localnici, ci și de rețeaua de drumuri, de păduri, pe care le are acum în grijă primăria. Toate astea nu pot rămâne ale nimănui, nu pot fi lăsate de izbeliște, nici zona, nici oamenii. Identitatea națională ar trebui să fie o prioritate a guvernului.

Primăria cheltuie bani, da, așa e! Dar muncim pentru oameni! Cine se va mai ocupa de ei? Ce facem cu zona asta? Dacă reducem organigrama primăriei, să nu mai fie nici primar, nici viceprimar, nici consiliu local, nici un angajat, se fac economii importante la bugetul național?

– Domnule primar, haideți să încheiem interviul într-o notă mai optimistă: cum începe primăvara în Ținutul Pădurenilor, la Bătrâna?

– În liniște începe. Se aud doar păsările cântând, natura renaște, oamenii încep să umble pe uliță, se intră în rânduiala lucrului: curățat pomii fructiferi, curățat terenurile pentru agricultură, cei mai vrednici își pregătesc solariile.

– E scumpă liniștea de care mi-ați tot vorbit?

– E scumpă, că e greu să ajungi la ea, cum cred că s-a înțeles și din discuția noastră. Dar după ce o găsești, merită! Chiar vă invităm să vă bucurați de ea, poate chiar la nedeia tradițională, din Iulie, de sărbătoarea Sfântului Ilie. Chiar pe cei care ne acuză că tocăm banii, îi invit să vină la noi, să vadă la fața locului cum stau lucrurile și să nu mai vorbească fără să știe realitatea din teren. Vin mulți turiști la nedeie, admiră costumele populare pe care oamenii locului încă le mai îmbracă la sărbătorile mari. Totul începe, negreșit, cu slujba de la biserică și continuă cu sfințitul holdelor și o petrecere pe cinste. Obiceiuri vechi, românești, care ar fi păcat să se piardă.