ADN basarabean: talentul

– Ești cunoscută de tot românul, ca Dalida, ­secretara isteață din serialul “Las Fierbinți”, de la PRO TV. Puțini știu că, de fapt, ești basarabeancă din Chișinău, parte din valul de artiști excepționali care au trecut Prutul. Cum îți sună povestea?

– Noi, basarabenii, în general, suntem artiști: e în ADN-ul nostru! (râde) Însă, da, eu chiar m-am născut într-o familie cu spirit pronunțat artistic. Mama a vrut să se facă actriță, dar n-a reușit, nu a avut cine s-o îndrume… N-a reușit, dar a devenit învățătoare, o artistă la catedră. În schimb, tata a fost tenor. Unul dintre frații mei e acordeonist, iar celălalt frate, pictor. În ceea ce mă privește, am avut norocul unui cumul de factori. Mai întâi, casa noastră, casa în care am crescut, se află în curtea Teatrului Dramatic “Luceafărul”, din Chișinău, deci toată copilăria mi-am petrecut-o, realmente, în teatru. Ceea ce evident că m-a marcat. Însă inițial am ajuns la Colegiul Pedagogic, fiindcă mama voia să mă facă și pe mine învățătoare și să-mi predea ștafeta. Dar când aveam vreo 14 ani, în Chișinău a venit un spectacol al Teatrului Național din București – “Ondine”, cu Tania Popa. Atât de mult mi-au plăcut spectacolul și Tania, încât, în clipa aia, am decis că vreau să mă fac actriță. Ai mei n-au zis nu, doar unul dintre frați a fost cumva împotrivă, spunându-mi că mă arunc în gura lupului, dar lucrurile au rămas stabilite, și am fost ajutată să ajung unde voiam, să fac meseria de care mă îndrăgostisem.

– În București cum ai ajuns?

– Întâi am dat la facultatea de actorie din Chișinău, la 16 ani. Asta, pentru că, în Republica Moldova, nu e obligatoriu să faci douăsprezece clase și să iei bacalaureatul ca să fii admis la o facultate. Ca atare, m-am grăbit spre visul meu: am făcut unsprezece clase și imediat am pornit-o spre facultate. Dar după un an, o prietenă m-a anunțat că urma să plece la București și-atunci, din senin, am zis că “Vreau și eu!”. Atât doar că la UNATC nu mă primeau fără bac. Prin urmare, a început nebunia cu dosarul de admitere: am luat bacalaureatul, după care m-am îmbarcat spre București. Am dat examen la Actorie, la UNATC, și-am intrat la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Eram încă minoră, aveam abia 17 ani, și-atunci domnul Zamfirescu a zis “E prea mică! O iau la mine la clasă, că nu pierde nimic dacă mai face un an în plus”. Şi a avut perfectă dreptate: am terminat facultatea la 21 de ani, altfel aș fi terminat-o la 20. Cam repede! (râde)

Balonzaidul lui Hamlet

– Mutarea în România a presupus și un proces de acomodare, sau Prutul n-a reprezentat niciodată o graniță?

– M-am mutat aici singură (toată familia mea e în Chișinău, în continuare), dar, în camera de cămin în care am stat toată facultatea, aveam trei colege basarabence. Asta mi-a făcut mai ușoară mutarea. În schimb, integrarea printre colegii de facultate din România n-a fost la fel de ușoară. Şi nu a fost nicidecum vina lor! A fost doar vina mea: eram complexată de accentul meu moldovenesc. Vorbeam românește, asta era limba mea, că eu rusă n-am învățat acasă: părinții mei sunt naționaliști, așa că la noi în familie s-a vorbit doar românește. Iar eu refuzam rusa din principiu, deși mi se explica clar că limba n-are nicio legătură cu istoria, ceea ce este adevărat. Dar am ținut-o pe a mea. Așadar, nu limba era problema mea, ci accentul: cert e că, în primele două luni, am stat cam mută la școală. Apoi s-a întâmplat un declic: la Istoria Teatrului Universal, doamna profesoară Berlogea – Dumnezeu s-o ierte! – ne-a trimis să vedem spectacolul “Hamlet”, de la Teatrul Bulandra, urmând ca ulterior, la clasă, să discutăm pe această temă. Am mers la spectacol, l-am văzut, m-am pregătit și mi-am zis: “Gata! De data asta o să vorbesc și eu! Ce tot tac atât?!”. La următoarea oră de Istoria Teatrului, a început discuția despre “Hamlet”, dar comentariile s-au oprit la balonzaidul în care fusese îmbrăcat personajul, că nu era potrivit pentru perioada în care fusese scrisă piesă, că balonzaidul în sus, că balonzaidul în jos… După vreo jumătate de oră, când mi-a venit rândul să vorbesc și eu…    am izbucnit în plâns. Printre lacrimi, am mărturisit că “Eu nu știu ce înseamnă balonzaid”. În clipa aia, colegii mei au avut o re­ac­ție minunată: mi-au spus “Măi, voi, când nu înțelegeți ceva, întrebați! Nu e nicio rușine să întrebi când nu știi ceva! Nu trebuie să existe așa o prăpastie între noi…”. Din acel moment, s-a întâmplat ceva minunat: m-am îndrăgostit de toți colegii, iar azi îmi amintesc cu mare drag de ei. Ne-au ajutat pe noi, basarabenii, să ne integrăm, și-am devenit gașcă, am ieșit și-n cluburi împreună și la chefuri împreună… Din acel moment, n-am mai fost complexată de accent și, în sfârșit, m-am simțit în largul meu. Caietele mele din anii I și II de facultate aveau la sfârșit pagini cu “Cuvinte necunoscute”. Când auzeam un cuvânt pe care nu-l știam, îl notam acolo, iar apoi îmi întrebam colegii…

Cetățenia și birocrația

– Ai terminat facultatea în 2003, iar rolul Dalida, care ți-a adus o mare popularitate, a venit în 2011. Ți-a fost greu să-ți croiești drum în ­actorie?

– A fost un drum sinuos, care a implicat și o pauză. Nu aveam cetățenie română și, prin urmare, nu puteam să lucrez decât din postura de colaborator, nu exista posibilitatea să fiu angajată – de pildă, la Teatrul de Comedie, unde s-ar fi dorit să fiu trecută de la statutul de colaborator la cel de angajat. Iar birocrația, ca să obțin cetățenia, era ceva de speriat! Familia mea a început să se îngrijoreze: ce-o să fac? Cum o să mă întrețin? Până la urmă, mi-au propus să mă întorc în Chișinău, să lucrez la firma fratelui meu, care comercializa țiglă metalică și accesorii. Dar eu m-am încăpățânat: am zis că vreau să rămân aici, că, până la urmă, poate o să reușesc să ajung undeva, într-un teatru. Între timp, ca să mă întrețin, fratele meu mi-a trimis utilajele necesare și, vreme de trei ani de zile, am făcut aici țiglă metalică și accesorii. Şi n-am mai jucat deloc: n-am mai făcut nici teatru, nici film, nimic. Apoi a venit criza peste noi, oamenii nu mai aveau bani să investească în țiglă de calitate, țineau banii la ciorap și-atunci am închis afacerea: n-am mai rezistat pe piață. Dar tot răul spre bine: ușor-ușor, am intrat din nou în teatru. Mai întâi, într-un spectacol de licență de la facultate, apoi la Teatrul Evreiesc… Între timp, îmi obținusem și cetățenia română și lucrurile au revenit pe făgașul normal. După care, în August 2011, am fost chemată la casting pentru “Las Fierbinți” (regizorul mă văzuse într-un spectacol la Teatrul de Comedie): aveau nevoie de cineva mai plinuț, că Gianina era slăbuța, frumoasa, ingenua satului. Am luat castingul și așa a început povestea cu “Las Fierbinți”: în Septembrie 2011 au pornit filmările.

Braț la braț, cu Dalida

– Ce model ai avut ca s-o ”înscenezi” pe Dalida, personajul din ”Las Fierbinți”?

– Dalida, ca și restul personajelor din serial, nici acum nu e pe deplin formată. Și după cincisprezece ani, cu toții continuăm să lucrăm la personajele noastre, să le facem să evolueze, să fie în pas cu vremurile… În orice caz, în ceea ce-o privește strict pe Dalida, cunoscusem atâtea secretare, încât am avut surse de inspirație din abundență. (râde) Totul a pornit de la faptul că ea trebuie să fie foarte “colorată” și glumeață… Inclusiv mersul Dalidei e construit, nu e mersul meu: am repetat tot felul de variante de mers, până când l-am găsit pe cel mai potrivit pentru ea, cel care s-o reprezinte ca personalitate. Coafura i s-a mai schimbat de-a lungul anilor, dar mersul i-a rămas același până-n ziua de azi.   

– În afară de televiziune, faci, în continuare, și teatru, și nu doar teatru clasic, ci și muzical: în prezent joci în spectacolele “Mamma mia”, “My Fair Lady” și “Invizibilii”. Se vede treaba că ai moștenit glasul frumos al tatălui tău…

– Asta e sigur, dar să știi că și mama cântă foarte bine. La noi în familie s-a cântat mult: am avut pian în casă, la petrecerile noastre veneau aproape numai muzicieni, toate chefurile se încheiau la patru dimineața, cu romanțe cântate la pian, viori și acordeoane, iar noi, copiii, stăteam cu gurile căscate și ascultam fermecați.    Așadar, să cânt a venit ca o treabă naturală. (râde) Am auz bun, am și voce cât de cât, îmi place mult să cânt, iar genul musicalului mi-e cel mai apropiat de suflet, fiindcă implică și actorie, și muzică, și dans…   

– Apropo de suflet: dacă te-aș ruga să îi faci portretul, în ce fel l-ai zugrăvi?

– N-aș putea să-i fac portretul, fiindcă portretul trebuie să fie static, iar sufletul meu tremură: tremură de bucurie, de fericire, de tristețe, de grijă, de melancolie… Deci, eu zic că sunt un om cu suflet bun și mare, dar mai fac și greșeli: îi mai supăr uneori pe oamenii de lângă mine, mai ales pe cei din familie, atunci când îmi sare țandăra. Dar niciodată nu supăr pe nimeni deliberat, n-o fac cu răutate și cu intenție. Totul vine din caracterul meu impulsiv. Şi tare mi-aș dori să ajut mai mult și mai mulți oameni, dar nu-mi ajung timpul și banii, la câte-aș vrea să fac…

O singură casă, mare!

– La Chișinău mai ajungi?

– Ajung de vreo două ori pe an, de sărbători sau vara, dar pentru suflet nu mi-e de-ajuns! Dar vezi, nu pot să mă mai întorc acolo definitiv. Sau, cel puțin, nu acum. Că și acolo sunt actori extraordinari, dar, orașul fiind mai mic, sunt teatre mult mai puține, iar cinematografia abia acum a început să se dezvolte. Deci, oportunitățile profesionale sunt incomparabile cu cele de aici. Așa că, sinceră să fiu, deși nu știu de ce am venit în București, sigur e că acum nu pot să mai plec.

– Nu știi de ce ai venit în București?

– Nu cu-adevărat: tot ce s-a întâmplat pe drumul meu s-a întâmplat de parc-aș fi fost ghidată. Prietena mea mi-a spus “Merg la București”, iar eu, fără să mă gândesc, am zis “Vreau și eu!” și am pornit-o spre București. Fără să știu cu-adevărat de ce, fără să am un motiv clar în minte. Nu știu cum să explic… Parcă există cineva, așa, în spatele meu, care-mi mai dă câte-un brânci și mă trimite într-o anumită direcție. Iar eu m-am dus de fiecare dată acolo unde am fost “trimisă” – și mi-a fost bine.   

– Dar, sincer, între “acasă” de la București și “acasă” de la Chișinău, care e “mai acasă” azi?

– Vai de mine… Foarte grea întrebare… La București e soțul meu, tot basarabean și el, și cei trei băieți ai noștri (care au 10, 5 și 2 ani), iar la Chișinău e tot restul familiei mele. Cu care vorbesc zilnic la telefon, că am și nepoți, care deja sunt mari, au acum și ei, familiile lor, suntem un neam robust! Când merg la Chișinău, pentru o săptămână, nici nu mai am timp să mă văd cu prietenii, de-abia apuc să-mi văd toți nepoții. (râde) Dar vin și ei la mine, la București – mama, mai greu acum, că are 80 de ani… Deci, casa copilăriei e acolo, la Chișinău, și casa pe care am construit-o eu e aici, în București, iar copiii mei sunt cu-adevărat miezul și lumina vieții mele. Așa că, dac-ar fi s-aleg, aș alege casa unde sunt copiii. Dar cine știe ce s-o mai întâmpla la bătrânețe: dacă m-o lovi doru’ ăla mare, atunci o să mă mut acasă, la Chișinău. Ştii, și la vamă ne întreabă: “Unde mergeți?”. “Acasă”. “Păi, și de unde veniți?”. “De-acasă”. (râde) Însă eu sper ca, odată și-odată, să nu mai fiu nevoită să răspund la întrebarea asta: “Unde mergeți?”. Sper ca, odată și-odată, să se-ntâmple minunea aia și să nu mai existe vama, să fim cu toții o casă mare!

Bucurii mărunte și simple

– Copiii dau semne că-ți moștenesc talentul?

– Ultimii doi, cei mai mici, da. Băiatul cel mare, nu: deocamdată, cel puțin, e pasionat de informatică. Dar lucrurile se mai pot schimba pe parcurs: vom mai vedea… Ideea mea e că, indiferent ce vor vrea să facă în viață, eu o să-i susțin. Important e doar să facă acea profesie bine și cu multă dragoste. Așa le și zic: “Faceți orice vreți voi! Şi dacă vreți să măturați strada, nu am nimic împotrivă, dar trebuie ca voi s-o măturați cel mai bine. Şi dacă vreți să vindeți într-un magazin, nu am nimic împotrivă, da’ cum vindeți voi marfa aia, să n-o mai vândă nimeni!”. Mă rog, ăsta e principiul pe care vreau să li-l inoculez – acu’ om vedea ce-o ieși. (râde)

– În afară de profesie și de familie, ce te mai bucură, ce te mai încarcă, Tinca?     

– Păi, acum, după 40 de ani, când au început să mă doară toate, mă bucură și când mă pot ridica din pat dimineața, fără să-mi troznească vreo trei oase și două ligamente. (râde) Tare m-ar bucura să am timp, să stau liniștită și să mai citesc o carte… Tare mă bucură liniștea, orele alea când n-aud nici mașini, nici tramvaie, nici ambulanțe. Tare mă bucură serile în care, când pun capul pe pernă și fac bilanțul zilei, reiese că n-am primit nici o veste proastă și că toată familia mea e bine și sănătoasă. Tare mă bucură știrile alea pozitive, cu oameni care, într-un fel sau altul, ajută alți oameni aflați în nevoie. Mă bucură lucrurile mărunte și simple, astea cotidiene, numai bune să fie…

– Dar spre viitor cum privești? Drumul spre el e plin de amenințări…

– Cu speranță! Cu speranța că n-or să mai fie războaie, că lumea o să-și potolească orgoliile și dorința de putere, de măreție și de averi. Cred că dacă situația s-ar echilibra, din punctul ăsta de vedere, atunci fiecare ar putea să-și vadă de treaba lui și ar putea să se bucure de viață. Așa cum ar fi normal! Să nu mai trăim cu spaima că mâine ne cade o bombă-n cap și gata, s-a terminat. Şi, iarăși, nu mă tem pentru mine, ci pentru copiii mei și pentru copiii noștri, ai tuturor. Că de-aia i-am făcut: să crească, să zboare, să-și trăiască viețile în frumos și în pace, nu să trăiască hăituiți, chinuiți și mereu cu spaime. Privesc spre viitor cu speranța c-o să-mi văd copiii mari și bine și c-o să-mi cresc și nepoții. Asta-mi doresc: pe un mal de mare, de ocean sau de ce-o fi, să vină copiii, să-mi aducă nepoții și să-mi zică “Ia-i, mamă! Ia-i și crește-i!”. (râde)