– Vremuri noi, obiceiuri vechi –

• Mai există sate în România, care se străduiesc să țină tradiția așteptării Sărbătorii Pascale. Ritualuri străvechi, care le dau oamenilor identitate creștină și sufletească •

Pomii cu pomeni – Pomnișoarele

• În județul Mureș, la Sânmihaiul de Pădure, în Joia Mare, are loc un moment aparte de cinstire a celor adormiți. La biserică sunt sfințite pom­ni­șoa­rele,    pomii pomenilor •

„Cu cât se apropie Paștile, nu știu cum să vă spun, erau, așa, niște tră­iri mai aparte. Făceam ultimele pregătiri, dar mai cu suflet, mai cu bucurie, cumva, cu emoție pentru ziua cea mare a Învierii. În Miercurea Mare, coceam pita pentru casă, dar și cristățile și figurinele pentru pomnișoare, pomul pomenilor, ca să-nțelegeți ce spun. Mă trezesc ca de obicei, când abia de se crapă de zîuă, de nici nu-i lumină încă-afară. Întâi, îmi fac toate rugăciunile de dimineață, apoi îmi spăl mânurile cu aghiazmă și mă mai rog o dată lui Dumnezeu, să-mi iasă bine copturile. Bine-ar fi ca, ori de câte ori începeți câte-un lucru, să vă rugați lui Dumnezeu să vă ajute, că alt spor veți avea. Și fac cristățile, care-s niște pâini în formă de cruce. Dar să știți, doamnă dragă, că fiecare femeie făcea la capătul cristăților un fel de model, să nu semene cu al alteia. Eu fac unul de gândești că-i o rujă, un trandafir de-ăla fain. La fiecare casă se făceau câte două pomnișoare, unul pentru cei vii, unul pentru cei adormiți”, povestește Maria Bucin Crișan, din Sânmihaiul de Pădure.

Mai face Nana Maria covrigei, opturi, păsăruici, ba chiar și-o scăriță, o loitriță, cum i se spune pe-aici, împletite delicat, din aluat dospit. Bărbații și feciorii au sarcina de a aduce din livadă crengi de prun, frumos ramificate, ce se vor înfige în cristăți, spre a fi împodobite cu figurine de aluat și duse la biserică a doua zi, dimineață.

În Joia Mare, pe rămurelele de prun sunt agățate copturile din aluat, dar și mere, nuci, fructe uscate sau bomboane. Loitrița e proptită jos, la baza crengii, „ca sufletele celor duși să se poată urca și să-și ia din pomnișoare tot ce le place”, spune nana Maria. Are 86 de ani și e, așa cum spune, „o hiribucă de om”, dar de obiceiurile vechi, de toate cele cu care s-a născut, nu vrea nicicum să se lase.

Pomnișoarele se duc la biserică și se pun pe jos, în fața altarului, pe merindare sau pe ștergare țesute în război. După slujbă, preotul îi spovedește pe toți copiii mai mici de șapte ani, îi împărtășește, apoi fiecare dintre ei va primi câte ceva din bunătățile aninate în pomnișoare. „Când eram eu copilă, fiecare femeie se străduia ca pomnișorul ei să fie cel mai frumos, iar preotul abia de-avea loc să treacă printre ele, atât de multe erau. Acum, totul o rămas mai mult ca o legendă, că abia de îs trei-patru pomnișori, cu-ai mei cu tot.

Ăștia tineri, de vin din urmă, nici nu mai știu d-astea, nici nu mai vor să-nvețe a face. Ne stricăm ca borșul, doamnă dragă, tătă lumea să strică. Cât oi putea, io nu vreau să las să piară din sufletul meu ce s-a întâmplat mai demult, ce-am fost învățați din bătrâni. C-o fi de folos, că n-o fi, nu-i treaba mea să judec. Io doar atâta știu: ce-o fost, cum o fost, trebuie să duc mai departe, să nu se piardă de tot viața noastră românească și credința noastră ortodoxă, așa cum or fost de când ne știm!”.

Obiceiul acesta, al pomnișoarelor sfințite înainte de Paști, se mai păstrează încă în câteva sate de pe Valea Mureșului, atât în memoria celor adormiți, cât și pentru sănătatea celor vii. În alte zone din țară, astfel de pomi sunt folosiți chiar la înmormântare sau la una dintre pomenirile rânduite ulterior.

„Nouă, românilor, ni-s rădăcini toți cei adormiți ai noștri, nu praf și cenușă-mprăștiate-n vânt”, spune nana ­Maria. „Îi cinstim așa cum se cuvine, până rânduit ne va fi a deveni și noi rădăcini”.

Vinerea Mare, la moți

În Vinerea Mare, la Câmpeni, capitala Țării Moților, e zi de târg mare și bogat, cel mai de seamă de peste an. Coboară moții de pe creste de munți, și vin la oraș. Mai târguiesc câte ceva, dar, mai ales, se-ntâlnesc unii cu alții, trecând peste distanțele ce-i separă în piața orașului și pe platoul din apropiere. Sunt bătrânici care vând, pe-un colț de masă, câte-o legătură de pătrunjel sau de leuștean, poate câteva ouă și-un buchețel de flori; sunt țărănci pogane, rumene-n obraji, venite de peste munte, din zona Bihorului, ce te-mbie cu ridichi mai mari ca pumnul, crude și zemoase, cu ceapă verde, usturoi și salată verde, sunt ciobănițe care îți oferă, zâmbind, telemea de oaie, caș și urdă. Și cumperi din toate, fără să guști, că-i zi de post negru și Paștile-s colea, și-abia atunci o fi slobod la toate bunătățile pământului. Sunt puse la vânzare și ciubere, și tulnice, și linguri de lemn, și șei de-nșeuat caii, și cute de-ascuțit coasa mai la vară, și flori de așezat în ghivece de lut. Și țuică de prună, galbenă și mărgelată, și pită de casă, și cozonaci. Câte-un moș ostenit de vreme, cu plete cărunte, stă sprijinit în botă, mestecând încet un covrig. Zâmbește trecătorilor și, poate, amintirilor sale, din care au mai rămas chimirul cel lat și costumul național, scos din ladă de cum s-a crăpat de ziuă.

Înviere la Valea Verde

Cea mai frumoasă sărbătoare a Învierii am trăit-o la Valea Verde, satul-rai, aninat de cerul Munților Apuseni, cu chingi de lumină. Aici, timpul are alte dimensiuni. Poate apropierea de cer e cea care-l dezmărginește sau, poate, uneori, are și el, timpul, nevoie de un răgaz, în care să-și plimbe pașii prin iarba verde și înrourată.

Agitația ce precede, la oraș, sărbătorile nu-și are locul la țară. Sâmbătă, ziua începe devreme, cu gătitul și curățenia casei. Și ouăle vopsite cu foi de ceapă, și supa de găină cu tăiței și drobul de miel, și friptura. Bărbații se duc la biserică, să aducă paștile, care se-mpart aici, fără nici un fel de ceremonial și fără prezența preotului, sâmbătă după-amiaza.

Duminică dimineața, o negură subțire acoperă, ca un giulgiu umed, întreaga așezare. Aici, deasupra pământului, mormântul Învierii nu s-a deschis încă. Slujba începe la ora 8. În fața bisericii, cei câțiva credincioși, localnici sau oaspeți ocazionali, abia dacă se salută, fără cuvinte, printr-o insesizabilă înclinare a capului. Tăcuți, înconjură biserica, ocrotind cu palma flacăra lumânărilor. Pe pietrișul alb, pașii calcă apăsat și ritmic. Nimeni nu scoate o vorbă. Glasul preotului sparge-n cioburi negurile dimineții. Cu crucea-n mâna dreaptă, bate-n ușa întunericului. „Deschideți-vă porți veșnice și vă deschideți voi, porți veșnice!”. Și ușile se deschid. „Să intre Împăratul Luminii!”. Sufletele se deschid și ele. Ca la un semn, oamenii-și zâmbesc, se privesc în ochi, ca și când s-ar întâlni pentru prima dată. În bisericuța cea veche, sfinții privesc îngăduitori din icoa­ne prăfuite, decolorate de timp. Câțiva prunci se foiesc stingheri, sub privirile dojenitoare ale părinților, ce le mângâie ușor fețele bucălate.

Cu toții stau cufundați în rugăciune și în oboseala de-a fi pregătit, și de această dată, sărbătoarea, așa cum se cuvine. „Hristos a înviat!”. „Adevărat a înviat!”, își spun oamenii, apoi zăbovesc, o vreme, în fața bisericii. Se mai întreabă de câte toate, înainte să se-mprăștie pe la casele lor, risipite pe câte-un vârf de deal.   

Oglindit timid în ferestruicile altarului, soarele se ridică încet, semn că și el a luat, de-acum, Lumină, și-i gata s-o reverse, fără zgârcenie, asupra lumii.