• Din pricina războiului din Iran, anul acesta, slujba Învierii va fi ținută în Catedrala Învierii de la Ierusalim, cu ușile încuiate. Vor fi doar Patriarhul Ierusalimului, împreună cu câțiva preoți și cântăreți. Părintele arhimandrit Andrei Coroian, care a avut prilejul să participe la slujba venirii Luminii Sfinte la Sfântul Mormânt, crede că acest miracol e o mărturie a faptului că piatra pe care a stat Mântuitorul e și astăzi un izvor de viață. Un izvor contra răului lumii •

Roua Soarelui

– Părinte Andrei, suntem iarăși în așteptarea sărbătorii Sfintelor Paști, când țelul suprem al creștinului ortodox este să vadă lumina lui Dumnezeu, lumina ce iese veșnic din mormântul de la Ierusalim. Știu că ați fost în pelerinaj la Cetatea Sfântă, de mai multe ori. Cum ați trăit clipa de taină, când a venit lumina la mormântul din care a înviat Iisus?

– Am stat la Ierusalim o lună și jumătate, în postul mare, inclusiv la Înviere, în Săptămâna Mare, la venirea Sfintei Lumini. Până nu am trăit sfânta taină acolo, la fața locului, n-am înțeles venirea ei. Citisem multe despre Sfânta Lumină, înainte de a ajunge la Ierusalim, și aflasem detalii de la un prieten al Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului, care fusese de douăzeci și șapte de ori la Ierusalim, la slujba Sfintei Lumini. El mi-a spus cum Sfânta Lumină iese din mormânt, chiar din piatra pe care a stat întins trupul Domnului. Mi-a mai spus că Sfânta Lumină vine ca un strat, ca o rouă de foc, o rouă de lumină imaterială, care iese din piatră. Chiar seamănă cu roua de dimineață care sclipește în razele soarelui. Patriarhul așează apoi vata pe ea, iar vata se aprinde. Am mai aflat apoi că în 2016-2017, când s-a restaurat Sfântul Mormânt timp de zece luni, s-a întâmplat ceva uimitor. Atunci au fost făcute mai multe investigații științifice, menite să exploreze structura mormântului, pentru a înțelege straturile construirii lui. Profesoara Antonia Maropoulou, de la Universitatea Tehnică din Atena, care a condus lucrările, a făcut mai multe măsurători ale câmpului magnetic din mormânt. Ulterior, ea a mărturisit la canalul de televiziune „France 2” că atunci când a încercat să exploreze cavitatea pietrei sfinte, aparatele care verificau rezonanța electromagnetică au cedat. Pur și simplu. „Mormântul lui Hristos este un mormânt viu. Există fenomene naturale care pot perturba câmpurile electromagnetice”, a spus specialista. Preafericitul Teofil, Patriarhul Ierusalimului, a adăugat: „Noi dintotdeauna am crezut că mormântul este ceva viu, nu este mort. Aici vin milioane de oameni ca să ia viață. Este viu!”.

Știți că sunt mărturiile din Evanghelia după Ioan și din slujbele bisericii, care mărturisesc toate că Dumnezeu este lumină. Hristos e Lumina Lumii, Lumina care luminează în întuneric și pe care întunericul nu a cuprins-o, pentru că nu a avut păcat. Iar de lumina lui Hristos se împărtășește toată lumea, chiar și cei care nu Îl recunosc. Exact cum din lumina soarelui se împărtășesc și cei buni, și cei răi, și cei drepți, și cei nedrepți, tot așa, din Sfânta Lumină se împărtășesc toți. Sfânta Lumină este luată și de cei de alte credințe, ca­re nu sunt ortodocși. Toți o primesc și toți se bucură – și copții, și armenii, și catolicii, toți. Este o rugăciune specială pe care o rostește acolo patriarhul în Sfântul Mormânt, o rugăciune care se transmite pe cale orală la următorul patriarh.

„Arabii din Betleem”

– Sfinția voastră ce ați simțit când a venit Lumina?

– O stare de credință, pe care o primești cu mare pocăință. M-am și rugat cu pocăință, când am văzut cum se roagă acolo 20-30.000 de oameni. De regulă, Sfânta Lumină nu vine până nu ajunge în Catedrala Învierii acel grup de creștini arabi din Betleem, care sunt în jur de 60-70. Ei intră pe ușa laterală în Biserica Învierii și merg pe un fel de culoar. Și atunci când Patriarhul înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt cu soborul de slujitori și se roagă, se roagă și ei. Au un fel foarte natural de a se ruga. Li se face loc, iar ei se cară unii pe alții în spate. Întotdeauna au un lider, iar el strigă stihul: „Ii-sus e-ste Dum-ne-zeu!”. Iar ceilalți răspund: „Iisus este Dumnezeu!”. Apoi strigă: „E Mân-tu-i-to-rul meu!”. Și i se răspunde: „E Mântuitorul meu!”. Este o mărturisire impresionantă, în condițiile în care ei își mărturisesc credința cu prețul vieții, pentru că, în Țara Sfântă, creștinii sunt foarte persecutați. Nici evreii nu îi înțeleg, dar mai ales arabii musulmani sunt foarte cruzi. Dar ei trăiesc cu o bucurie de neimaginat. Și la rugăciunea lor, care n-are nimic de-a face cu comportamentul nostru european, evlavios, cuviincios, la rugăciunea lor vine Sfânta Lumină. Fără ei, nu vine Sfânta Lumină niciodată.

– Ce iubește Dumnezeu, oare, la felul acesta de a se ruga? I-am văzut și eu și, la o adică, e aproape smintitor felul lor de a se manifesta.

– Este. Când am ieșit de la Sfântul Mormânt, i-am întâlnit pe drum, iar ei se manifestau încă cu o bucurie de neimaginat. Îl mărturiseau pe Dumnezeu într-un mod asemănător cu cel al fanilor unei echipe de fotbal, care a câștigat un mare meci: stau toată noaptea, bat din palme, strigă, se bucură. Mergeau 100 de metri, se întorceau înapoi și iar strigau: „Iisus este Dumnezeu! E Mântuitorul meu!” – într-un mod simplu, plin de bucurie. Iar la ei, credința asta este cu prețul vieții. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie în Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi, cum a vizitat dânsul acum o sută de ani locurile sfinte și descrie, cu talentul lui unic, cum se bucurau oamenii: tristețe până la lacrimi, după aceea bucurie până la extaz. Europenii, scria Sfântul Nicolae Velimirovici, nu știu să se bucure, ei numai zâmbesc. Dar arabii aceia se bucurau din tot sufletul lor, o bucurie cum noi nu avem. Iisus a mers până în adâncul ființei umane, și-a asumat-o cu toate ale ei, chiar și cu felul ăsta de bucurie sau de durere extatică.

„O bucurie copleșitoare”

– Dar chiar dacă se manifestă mai reținut, cultura Învierii e foarte puternică și la noi, la români. Cum ați trăit-o la Huta, satul nașterii dvs., un sat din vârful muntelui, la granița dintre Cluj și Maramureș?

– La noi în sat trăiam într-un mod cumva dureros, într-o adâncă umilință Patimile Domnului, o umilință plină de nădejde. De copil auzeai de la părinți și simțeai o dragoste față de Domnul nostru ­Iisus Hristos, că El și Maica Domnului, săraca, au răbdat atâta pentru noi, fără păcat fiind. Când eram noi copii, la noi nu era biserică în sat, pentru că Huta era un cătun, dar mergeam în satul Strâmbu, la Denia celor 12 Evanghelii și la Prohodul Domnului. Era ceva foarte pătrunzător, foarte dureros. Atunci nu înțelegeam decât că pătimirile Domnului sunt o mare umilință, o umilință cuviincioasă, sfântă, pe care acum parcă nu o mai pot trăi așa ca atunci. Prohodul este o cântare plină de umilință, exact ca și pocăința cu lacrimi care îți dă bucuria iertării, bucuria Învierii. Așa se trăiește ortodox, pentru că la noi, la ortodocși, crucea nu este despărțită de Înviere, ea se trăiește în lumina Învierii. Inclusiv cântările Prohodului, toate întrezăresc Învierea. Apoi mergeam la Înviere, unde trăiam o bucurie copleșitoare.

Îmi amintesc că la prima Înviere am fost cu tata la bisericuța veche de 550 de ani, bisericuța de lemn din Strâmbu. Eram mic, tata mă ținea pe umeri, și știu că atingeam cu mâna pictura, care era o pictură pe pânza de pe bolta bisericii. Aveam vreo 3-4 ani, că mai mult nu puteam să am, că tata mă ținea în spate. Era o bucurie care parcă ieșea din pământ și nu te mai săturai, era o energie care nu se mai termina. Noi, copiii, nu ne mai săturam de bucuria aceea, ne jucam în ea, că ce altceva știam să facem? Era o energie bună, interminabilă.

M-am tot gândit acum, de când sunt călugăr și preot, m-am gândit că trăirea țăranilor mei era un fel de teologie a crucii. Mântuitorul vine, se întrupează, este în asta o smerenie, o duioșie, o dulceață în faptul că un Prunc mic, nevinovat, nu are unde să vină pe lume, mama lui merge în iesle să-l nască, n-are nici scutec de înfășat, iar apoi, toată viața Lui e smerit, în anonimat. După aceea iese în lume, dar nu este primit, acceptă sărăcia asta, pe care spune că nu o au nici păsările cerului: Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să își plece capul. Apoi trăiește culmi de bucurie când înviază un mort, vindecă orbi, îndrăciți. Toată lucrarea asta a Domnului Hristos, care izvorăște din iubire și care este făcută cu iubire și revarsă iubire, merge spre un punct final, care este răstignirea. A fost o smerenie mare, toată coborârea Lui din Cer, întruparea, nașterea în iesle – totul e o smerenie de negrăit. Dar vine apoi smerenia cea mare a patimilor, care este adâncul adâncului de smerenie, în care Iisus merge până la capăt, până la lepădarea totală de sine, până când își dă ultima picătură de sânge pe cruce și rămâne blând, ca un miel. El e Mielul care se jertfește, Mielul care răspunde răului cu bine, îi binecuvântează pe cei care Îl blesteamă, cere iertare pentru vrăjmași. Și face lucrarea asta și în adâncul suferinței: îl mântuiește pe tâlhar, are grijă de Maica Sa. Crucea e culmea, e centrul lucrării Domnului Iisus Hristos pe pământ, prin care se mântuiește lumea. Dar crucea se vede bine numai în lumina Învierii, pentru că în Înviere se vede biruința ei. Domnul de asta numește crucea „slavă” – Cu dor am dorit să beau acest pahar, pentru că o consideră o proslăvire, pentru că prin ea biruiește desăvârșit orice urmă de egoism omenesc, care e un păcat. Și atunci, în Înviere înviază puterea lui Dumnezeu, care e puterea atotbiruitoare, dar în care nu mai există păcat. Acolo e deja viața restaurată, viața lui Dumnezeu, manifestată în putere, în lumină, în iubire, în bine, dar în care nu mai există urmă de egoism, de mândrie, de păcat, El înviază în viața fără de păcat.

– Ce datini ați mai prins în sat, de Înviere?

– Dimineața, după ce veneam de la Înviere, ne spălam în apa în care puneam un ou roșu. Puneam apă rece de la izvor, iar în apă puneam unul sau două ouă roșii, și ne spălam pe față. După ce ne spălam, tata zicea primul, de trei ori „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!” și după aia lua paștile. Apoi mama zicea de trei ori „Hristos a Înviat”, iar noi dădeam răspunsul „Adevărat a Înviat” și lua și ea paști, iar la urmă, luam noi, copiii, de la cel mai mare până la cel mai mic. După ce luam paștile, mâncam masa de Paști și ciocneam ouă roșii. Masa era ca la Crăciun, rămânea două-trei zile întinsă, era tot timpul pusă, dacă venea cineva, să fie bine primit. Casa era ca o biserică deschisă, se simțea o mare dragoste, oamenii veneau unii pe la alții și ciocneau ouă roșii, ziceau „Hristos a Înviat!”, apoi mai mâncau, mai vorbeau. Era o stare de dragoste.

– E minunat ritualul acela, să te speli cu apă neîncepută de izvor trecută prin ouă roșii, deci trecută prin jertfa Mântuitorului, sfințită de Cruce.

– Da, cred că asta simboliza. Știu că puneam un ou sau două ouă roșii în apă și ne spălam. Era un sentiment sacru, cumva, așa îl simțeam, ca pe ceva sfânt. Atunci toată lumea saluta cu „Hristos o Înviet!”, cum se zicea acolo, la noi, „Adevărat o Înviet!”. Toată lumea, copii, tineri, bătrâni, se salutau așa. Și nu era ca acum, cu tot felul de ouă, în tot felul de culori. Erau doar ouă roșii.

„Ce bucurie, că Dumnezeu învie”

– Părinte, ce a rămas din Paștele acela pe care l-ați trăit în copilărie? Ce a rămas din el în inima sfinției-voastre?

– A rămas, pentru că noi cu astea am venit pe lume. Mai ales de când am venit aici, la Deva, de 15 ani, trăiesc încă acele lucruri dar, pe lângă ce aveam atunci, în copilărie, aici am ceva în plus: am slujbele. Atunci se făceau slujbe cum se putea, preotul era o dată la trei săptămâni la noi, deci, slujbele se făceau mai greu. Acum avem slujbele de fiecare dată.

În Canonul Învierii este atâta teologie, cât nu există în toată lumea. Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare, Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință. Hristos a înviat din morți! Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din Izvorul nestricăciunii care a izvorât din mormântul lui Hristos, întru Care ne întărim.

– Părinte, oare nu s-a pierdut ceva cu timpul, în prăznuirea Sfintelor Paști? Nu am ajuns foarte comerciali?

– Nu s-a pierdut. În biserică, slujbele sunt aceleași, se trăiesc la fel. Evangheliile sunt la fel, cu tot atâta durere cântăm Canonul Patimilor, „Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel de a spânzurat pământul pe ape…”. Toate sunt trăite, și imnografic, și evanghelic. Veșnicia în biserică e păstrată prin Taine, prin slujbe. Cuvântul Meu rămâne în veac – cuvântul lui Dumnezeu, care nu se schimbă. Noi trăim veșnicia, pogorârea Duhului Sfânt, Răstignirea Domnului, Învierea – toate le trăim în slujbe, care sunt o trăire ca și cum toate s-ar petrece acum. Ăsta este marele dar al bisericii. Că dacă nu ar fi biserica și slujbele, cred că în câteva zeci de ani, s-ar pierde și amintirile, nu ai mai avea cum să reactualizezi viața lui Hristos. Dacă nu ai avea slujbele, nu ai putea să trăiești viu lucrurile ­astea.

Când cântăm prima dată Hristos a Înviat!, Doamne, ce bucurie ne străbate, că înviază Dumnezeu! După aceea, la cântarea Laudelor cântăm toți: Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăsnuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: „fraților” și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte, viață dăruindu-le! Când cântă toată biserica, e ceva dumnezeiesc. Prin slujbe și prin Taine, cred că Dumnezeu se păstrează în biserică. În afara bisericii nu este mân­tuire, sau dacă este, e grea.