Într-o zi însorită de primăvară a anului 1990, urcam emoționat treptele sălii de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Mă strecurasem cu greu înăuntru, prin mulțimea doritoare de bilete, pentru a vedea one man show-ul „Cântec despre mine însumi”. Florian Pittiș era un zeu, recita frenetic din poemele americanului Walt Witman, în timp ce muzica rock bubuia în boxe, iar proiecțiile video te transportau în universul său. Peste 35 de ani, în fața aceleiași săli, un afiș cu Florian Pittiș strângea la fel de multă lume dornică să intre în sala teatrului. Pe lângă veteranii PMT-iști („Poezia Muzicii Tinere”, serie celebră de spectacole în anii ’80), mulți adolescenți și tineri, fredonau alături de vocea inconfundabilă ce se auzea din difuzoare, deși probabil că intraseră pe scena lumii după ce Florian Pittiș o părăsea. Anul acesta, pe 27 Martie, de Ziua Internațională a Teatrului, Moțu Pittiș a fost omagiat de teatrul pe care l-a îndrăgit atât de mult, încât a lucrat mai întâi ca mânuitor de reflector, dedicându-i apoi întreaga sa carieră de actor. Seara intitulată „Legendele Teatrului Bulandra: Florian Pittiș” a adus pe scenă elevi, colegi, iar amintirile lor, precum și energia și emoția din sală, au reamintit că Pittiș nu a fost doar un actor îndrăgit, ci un spirit complex, renascentist, cu un impact major asupra mai multor generații. Iată câteva mărturisiri ale unor colegi.

Oana Pellea

„O bucurie de om”

„Moțu Pittiș a însemnat una din marile întâlniri ale vieții mele. Stăteam pe jos în această sală și-i sorbeam orice cuvânt, orice mișcare de pe scenă, îndrăgostită fiind de el, ca multe doamne de acum, fete de atunci. Ce mai, eram îndrăgostită moartă. Am să vă povestesc o întâmplare care-l caracterizează foarte mult. Am dat examen, prin 1987, chiar pe această scenă, iar el era în lojă, împreună cu ceilalți membri ai comisiei. Tovarășa de la Ministerul Culturii a întrebat mirată de ce, printre notele de 9 și de 10 pe care le aveam, apare și o notă de 2? Cine a dat 2? Cineva din lojă a ridicat o mână. Era Moțu Pittiș. «Nu-mi place, n-are talent!». Am intrat, totuși, la facultatea de teatru, și după un timp s-a montat piesa «Câinele grădinarului», iar după ce s-a stabilit toată distribuția, le mai lipsea cineva care să aducă o cheie, la un moment dat. Doroteea, care să aducă cheia. Actorii au tot insistat «hai s-o luăm pe Oana», el nu și nu, până la urmă a cedat. A fost foarte rece cu mine, eu sufeream, vai de capul meu, dar pe parcursul repetițiilor, am văzut că începe să fie atent la mine. Apoi au urmat spectacolele. Marea, marea onoare pe care putea să ți-o facă Moțu era să te invite la el acasă și, mai ales, să bea o bere cu tine, în bucătărie. Într-o seară, după un spectacol, mi-a spus «Vino și tu cu ceilalți». Eu am crezut că înnebunesc de emoție. În acea seară, m-a luat în bucătărie, a închis ușa, mi-a pus bere în pahar, a ciocnit cu mine și a spus: «Iartă-mă, am greșit!» Este una dintre cele mai frumoase povești ale vieții mele. Un om care a avut puterea să recunoască, un om de o cinste excepțională, ăsta era Moțu. O bucurie de om! Mi-aș dori pentru cei tineri să aibă parte de un artist al generației, care să crească spectatori, să crească actori, cum a făcut-o el. Este singurul actor pe care eu îl cunosc, de fapt artist, de formație romantică. Autodidact. Știa tot, primul la computer, primul la muzică, din orice domeniu îl întrebai, el știa. Un spirit atât de viu, curios, și atât de frumos. Înainte să intru pe scenă, ascultându-i vocea, mi-am zis «Uite, asta înseamnă un mare artist, ca energia lui să umple sala și să ofere bucuria». Sunt convins că ați simțit și voi asta când ați intrat în sală”.

Rodica Mandache

„Mereu tânăr, șase decenii de tinerețe”

„Am scris o carte despre colegii mei, este încă în lucru, iar fotografia lui Moțu se află mare, pe copertă. Despre el am scris pe coperta patru: «Nu refuza nici o provocare, înțelept și diferit, poetic și curajos, uneori foarte vulnerabil, olimpic în toate cele. O cutie cu secrete. Creativ, trăznit, dar totodată clasic. Iubea teatrul cu patimă. Uneori te speria, devenea periculos. Cum Doamne să scrii despre un astfel de om?» Am rămas foarte buni prieteni și după ce am terminat facultatea. Mă fascina. Mă obliga să fiu deșteaptă, mă obliga să fiu talentată, să am credință, să nu fiu trădătoare, și asta făcea cu toată lumea. Și astăzi am avea nevoie de energia, de cinstea lui. Un om totdeauna tânăr, șase decenii de tinerețe. Mereu cu bucuria noilor începuturi. Un om iubit de oameni și de Dumnezeu, care i-a dat atâtea haruri. Nikola Tesla spunea că într-o zi oamenii vor putea produce energie cu ajutorul minții. La Moțu Pittiș, eu am simțit asta.”

Ștefan Bănică junior

„Explozie de libertate”

„Stăteam aici, pe scări, la «Poezia Muzicii Tinere», și când se auzea din boxe piesa Beatles, «A Hard Day’s Night», înnebuneam pur și simplu. Uitați, mi s-a făcut și acum piele de găină pe brațe. Dar eu îl știam de dinainte, din filmul copilăriei mele, «Veronica», în care el era greierele. Apoi am început să vin la Bulandra, tata a fost unul din marii actori ai acestui teatru, și aici l-am cunoscut. Florian Pittiș a depășit scena teatrului sau a muzicii, el s-a manifestat în multe direcții. Cred că a fost primul star actor, prima lovitură de imagine, pentru că, până în ’90, Moțu era Moțu și în afara scenei. Dacă vedeai o pereche de teniși chinezești, o pereche de jeanși, un șnuruleț la gât, un tricou vișiniu, cu Rapid, plete și o țigară Carpați, cine putea să fie? Sigur, erau mulți mari actori în acea perioadă, dar nu-i puteai repera așa, în afara scenei. Pentru generația mea, «Poezia Muzicii Tinere» a însemnat o explozie de libertate, era ceva extraordinar să te afli aici, în sală, și să participi la energia, la bucuria lui. După ani, am ajuns să lucrăm împreună, el regizor, eu actor, în piesa «Black and White», și m-am simțit obligat să preiau din rigoarea cu care obișnuia să lucreze mereu”.

Emilia Popescu

„Din prima secundă, la înălțime”

„Nu știu dacă vă puteți imagina cuplul de profesori Olga Tudorache – Moțu Pittiș. Metodă și patimă, două stiluri, două personalități diferite, între care exista un mare respect. Eu eram ca un burete, făceam tot ce-mi spunea Moțu, dacă-mi zicea să mă arunc pe geam, mă aruncam. După trei ani, în 1987, când i-a dat prin cap să pună în scenă acel Lope de Vega cu muzica originală a lui Sorin Chifiriuc, «Câinele grădinarului», m-a întrebat dacă vreau să joc rolul principal. Auzi întrebare! Spectacolele astea «PMT», «Cântec despre mine însumi», «Câinele grădinarului», nu ar fi putut fi puse în scenă până în ’90, dacă Teatrul Bulandra nu ar fi avut un director care-l adora pe Moțu, avea încredere în el, Ion Besoiu. Lumea se strângea în parc, nu doar în fața sălii. Moțu ne-a dat libertate în gândire mai multor generații, ne-a trimis la citit, ne-a dat speranță. În muncă, trebuia să fii din prima secundă la înălțime, să intri de sus, așa că trebuia la fiecare repetiție să fii mereu concentrat, în priză. Subliniez generozitatea lui. Toți colegii îl iubeau, toți. Nu pot să vă descriu cum îl asculta pe Moțu povestind despre Mick Jagger tatălui lui Ștefan, Bănică cel mare, care nu auzise de el. Cursurile cu Moțu continuau după amiaza la el în bucătărie, după ce ne punea casetele, sau la «Carul cu bere». Am învățat de la el că dacă nu faci lucrurile cu patimă, dacă te trezești într-o dimineață și nu prea ai chef să mergi la repetiție, mai bine te lași. Sunt extrem de încântată că mi-a fost hărăzit să-mi deschidă calea”.

Manuela Ciucur

„Darnic și impetuos”

„Un creator de teatru, de actori și de oameni, pentru că tot acest «popor» de admiratori era format din copii,    tineri care-l iubeau, studenți, intelectuali și oameni din toate păturile sociale și de vârste diferite. Toți au primit acest har, viziune, sufletul lui, pe care și l-a oferit. Era de o modestie și de o asumare extraordinare, pe care le transmitea mai departe, fără a le impune, așa era el. Nu aveai nimic de făcut, decât să ții pasul cu el. Darnic, impetuos, și asta a simțit-o și publicul, nu numai noi, colegii lui. Ca actor în devenire, să lucrez cu el a însemnat un vis devenit realitate. În plus, am aflat că aveam în comun faptul că proveneam din familii fără legătură cu lumea artei, tatăl meu, ca și tatăl lui, era ofițer, iar mie, încă înainte de a mă naște, mi se dăduse porecla de Moțu”.