• Mă străduiesc să arăt, în scris, cât mă țin puterile mele limitate, că România noastră, o țară nici prea mare, dar nici prea mică, deseori încercată de restriști, a evoluat convingător după Revoluția din 1989 și, mai ales, după aderarea la Uniunea Europeană. Combat în felul acesta propaganda negativă care nu recunoaște aceste schimbări în bine. Am făcut-o cu riscul să fiu eu însumi considerat un propagandist… pozitiv! Unul care zice numai de bine, fără să semnaleze „mocirla” de care nu mai scăpăm. Am păstrat, însă, mereu un ton critic, nu pot fi suspectat că sunt un autor de ode. Dovadă: astăzi scriu despre cealaltă față a țării, care nu-i frumoasă •

Foc în miriștea uscată

Mă pot lăuda că mă număr printre jurnaliștii care luptă (cu tastatura, firește, fiindcă e instrument profesional) împotriva propagandei negative care s-a răspândit în presă, pe rețelele sociale și, mai departe, în conștiințe, ca un foc în miriștea uscată. Unii vin și zic că „nu s-a făcut nimic”, că „numai se fură”, că „suntem la pământ”, că „nu mai producem nimic”, că „Uniunea Europeană nu face nimic bun pentru noi” și câte și mai câte altele, contrare realității, evidenței. Dacă iei de bun tot ce susțin ei, ajungi să crezi că te afli în cea mai deplorabilă țară din lume. Că toți suntem niște hoți și niște trădători. Binele, în mintea lor, a fost odinioară, într-un trecut mai mult sau mai puțin definit. Prezentul e denunțat ca un timp al eșecului. Un vaiet dubios le marchează viziunea. Or, cu toate neajunsurile, situația este cu totul alta. Având ca singure arme informațiile sigure, mă străduiesc să arăt că de vreo douăzeci de ani încoace, România este, economic și geopolitic, pe un drum bun. Mi se par profund nedrepte toate negările realităților românești, îmbunătățite vizibil în cadrul apartenenței la Uniunea Europeană. Trăim, probabil, cele mai bune vremuri din toată istoria noastră. Am menționat în numeroase articole cum fondurile europene și cele naționale au ridicat nivelul de civilizație și de trai al comunităților locale. Cum investițiile private au creat locuri de muncă și bunăstare. Cum regulile europene au pus un pic de ordine în viața noastră socială și instituțională. Propaganda anti-europeană neagă această evoluție. De aceea, combat propaganda anti-europeană. Consider că fac o muncă civică, în numele adevărului.

Unde este instinctul moral?

Suntem pe drumul cel bun, dar mai e mult până la cota dorită. Suntem mai sus de poalele muntelui, însă mai e până în vârf. Există riscul și să coborâm, să ne prăvălim în vreo râpă. În ziua când scriu acest articol, a izbucnit o criză politică majoră. În principiu, crizele politice majore ar trebui să nu afecteze prea mult bunul mers al economiei și al societății. Nu se mai înțeleg politicienii? Să fie la ei, acolo! Noi, cetățenii, ne vedem de treburile noastre. Așa ar fi normal, însă la noi, în România, crizele politice își propagă unda de șoc până în cel mai îndepărtat cătun. Sunt ca niște scandaluri și bătăi într-un restaurant, care lasă în urmă pagube totale. O criză politică bulversează pe toată lumea. Nu se mai înțelege român cu român. Asta înseamnă că nu am devenit o societate matură. Ne judecăm semenul prin lentile politice. Suntem atât de vulnerabili la aceste jocuri și partizanate politice, încât riscăm să pierdem tot ce am construit până acum. Și construcția nu este, din păcate, prea solidă. De mai mulți ani încoace, corupția pare să înflorească din nou. Ați văzut cazul acelui șef de agenție, prins când număra banii stivuiți în cutii de carton, acasă. Bani primiți drept mită! Vestea bună este că a fost depistat, cazul lui a fost scos la lumină. Dar până la a fi pedepsit mai este cale lungă. Comentatori avizați semnalează că îmbogățirea ilicită nu mai este puternic descurajată în România. Magistrații par mai preocupați de încasarea unor venituri salariale substanțiale, decât de combaterea corupției. O justiție mai blândă cu cei sus-puși stimulează păstrarea vechilor năravuri ale acestora. „Peștii cei mari” înoa­tă în ape tulburi. Funcționarii nu mai sunt obligați să publice declarația de avere. Sunt scutiți de privirile cercetătoare ale jurnaliștilor de investigație. Încet-încet, s-a refăcut spiritul de castă, ca al nomenclaturii ceaușiste. Au senzația că nimic nu-i mai poate atinge. Au redevenit intangibili. Poporul este divizat, în funcție de opțiunile politice. Și-a cam pierdut instinctul moral. Nu mai discerne cine-i face cu adevărat rău. Își fixează privirea pe dușmani imaginari, după cum îl joacă manipu­latorii.

Moșierii instituționali

România primește anual miliarde de euro din fondurile europene. Numai pentru agricultură, suma se ridică la 3 miliarde de euro. Am scris dese­ori despre aceste beneficii, care contribuie la dezvoltarea țării. Mai sunt și fondurile publice de la bugetul de stat, destul de consistente. Pe de altă parte, acești bani au fost, pe alocuri, fraudați. O arată urmăririle penale și trimiterea în judecată, în numeroase cazuri instrumentate de procurorii români și de Parchetul European, condus de o româncă, Laura Kövesi. Cu siguranță ați citit știri, de-a lungul timpului, despre genul acesta de fărădelegi. Marele șuvoi de bani a mai fost drenat și pe alte canale, în mod ilegal. Pe lângă mită, furtul din fondurile publice este o altă cale de îmbogățire ilicită. Găsesc ei tot felul de tertipuri ca să dosească niște sute sau milioane de euro, în loc să folosească banii în scopul pentru care au fost solicitați și acordați. Apoi, mai e și execuția proastă, sub standardele de calitate, a lucrărilor. Vezi că asfaltul, abia turnat, se crapă. Școala abia renovată se deteriorează. Site-ul care a costat un purcoi de bani, pentru a îmbunătăți relația instituției cu cetățenii, nu funcționează. Podul s-a prăbușit. Aparatul medical cumpărat scump zace într-un subsol sau s-a defectat. Între timp, urcăm în topul bolilor. Să nu mai zic de acele investiții inutile, cum ar fi stațiile inteligente plantate în sate amărâte. Sau sălile de sport rămase goale, folosite cel mult de primari, în campania electorală. În instituțiile statului s-au format diferite satrapii, resursele fiind gestionate de șefi atotstăpânitori, cu conexiuni sigure la nivel politic. Multe din instituțiile publice sunt, cum se zice, moșia lor. România moșierilor instituționali. Statul, zona publică în general, este terenul optim pentru aceste jocuri de putere reglate politic. De aici și expresia „statul capturat”. Diverse grupuri de interese ajung, cum se spune, „la butoane”. Deciziile sunt luate în beneficiul direct al unor persoane, fără să onoreze agenda publică. Am enumerat mai sus câteva categorii de investiții. Banii pentru asfaltul crăpat au fost deja încasați de anumite firme. Noi rămânem să ne stricăm mașinile în gropi. România noastră s-a schimbat în bine, datorită banilor europeni și regulilor comunitare. Propaganda anti-europeană, oricât de virulentă, nu poate ascunde evidența. Totodată, parcă schimbările în plan etic nu sunt cele așteptate. Vechile păcate (șmecheria, furtul, corupția, impostura, lăcomia, incompetența, lipsa de transparență etc.) persistă, nu au dispărut. Am devenit mai bogați, dar nu mai morali. Mai avem de lucru cu noi înșine, dacă, desigur, mai vrem să facem asta. Pradă unei autosuficiențe păguboase, riscăm să ni se urască cu binele și să nu mai înțelegem de unde vine adevăratul pericol. La asta se expun societățile care au ales din democrație numai dreptul la belfereală, nu și angajamentul etic. Un fel de „după mine potopul”, rostit de un personaj colectiv. Dar mă tem că nu mai avem luciditatea ca să anticipăm potopul, cataclismul național. Prea scufundați într-un dolce far niente, suntem victime ușoare pentru acei vrăjitori care ne seduc sufletul cu fantezii și vorbe deșarte, ca să ne conducă apoi spre marasm. Sau suntem prea cătrăniți că lucrurile nu evoluează într-un plan ideal, și așteptăm niște eroi de carton, să ne mântuiască nemulțumirile. Să nu uităm însă din ce cloacă am plecat. Alergând după cai verzi pe pereți, ne putem întoarce acolo!