• Este filosof, scriitor și profesor universitar. S-a născut în 1969, în Maramureș, și a studiat filosofia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. A scris eseuri filosofice, cărți de teologie, romane și poezie •
„Bucureștiul îmi priește”
– În precedentul interviu acordat revistei noastre, ne-ai fermecat cu amintirile din copilăria și tinerețea ta petrecute în Ardeal. De o bună bucată de vreme, te-ai mutat în București. Cum s-a schimbat viața ta? Îți priește orașul?
– În primul rând, mulțumesc pentru ospitalitate. De fiecare dată când sunt invitat în paginile revistei Formula AS, e un prilej de emoție și de mândrie. M-am mutat în București, odată cu decizia de a mă angaja în proiectele Editurii Eikon, cu al cărei director, Valentin Ajder, sunt prieten încă din perioada studenției noastre clujene, la Facultatea de Filosofie a Universității Babeș-Bolyai. Legătura noastră veche și pasiunea pentru cărți au fost decisive, când am decis să mă mut în capitală. Am trecut de la munca de profesor universitar, pe care am avut-o la Cluj, și de la cea de dascăl privat, la Toronto, la aceea de referent științific și editor la Editura Eikon. Această schimbare mi-a oferit posibilitatea să descopăr atelierul concret și viu al literaturii române actuale. De la activitatea profesorală, academică, unde alegeam în funcție de interesul și pasiunea mea ce citesc, cu ce scop, am trecut în antecamera literaturii care se face zi de zi, și am început să-i înțeleg metabolismul, să contribui într-o oarecare măsură la acesta. Schimbarea m-a făcut să înțeleg mecanismele prin care oamenii se transformă în cărți, acestea în imagini sau branduri literare și devin (dacă au talent și conjunctura favorabilă) destine literare. Bucureștiul îmi priește, este de acum casa mea și locul în care mă simt bine.
– Deși se publică tot mai mult, suntem pe ultimul loc în Europa, ca număr de cititori, 70% dintre români n-au deschis în ultimul an o carte. Ce spui de această realitate neagră?
– Este o mare tristețe, și factorii care au dus la această situație sunt mulți. În ce mă privește, zilele mele au formula banală și rutinieră a studiului în vederea informării și a scrisului. De decenii încoace, nu visez altceva decât cărți – literalmente, am nopți în care mă trezesc cu texte gata de scris sau fragmente memorate din autori pe care îi citesc constant. Să găsesc ideile cele mai valoroase în planul cunoașterii și eticii a fost mereu preocuparea mea de bază. Fără acest lucru, m-aș simți pierdut și inutil. În rezumat, formula zilelor mele are ceva ascetic, în sensul frumos: asceza intelectuală văzută ca un mod laic de a lucra la mântuire. Nu mă rog neîntrerupt, precum isihaștii, dar studiez și meditez aproape fără întrerupere, ceea ce, la urma urmei, este o cale religioasă de a petrece viața. Am publicat chiar zilele acestea un mic tratat de filosofie a minții, care se cheamă Ultimul gând. Progresia minții spre punctul de incertitudine. Am în lucru o altă lucrare de filosofie, Elogiu filosofului, în care încerc să regândesc și să poziționez în contextul culturii noi, digitale, rolul filosofului ca figură publică și culturală.
„Rețelele sociale au devenit principalul câmp de vizibilitate”
– Mai există încă public pentru cultura profundă sau acesta s-a retras într-un cerc tot mai restrâns?
– Există încă public pentru cultura profundă, dar acesta nu mai este nici dominant, nici vizibil. În România, asistăm în ultimele decenii la o fragmentare puternică a consumului cultural: pe de o parte, platformele digitale favorizează conținutul rapid, emoțional și ușor de distribuit; pe de altă parte, există nișele stabile – poate chiar mai bine articulate decât în trecut – în care cultura serioasă circulă intens, dar în cercuri mai mici și mai selective. Universitățile au rămas printre puținele spații instituționale unde cultura profundă se mai produce coerent, dar acestea comunică slab cu exteriorul și pierd competiția pentru atenție în fața mediului digital; presa culturală, deși încă activă, funcționează mai ales în cercuri restrânse și are un impact public limitat, în parte, din cauza precarității financiare și a distribuției reduse. În schimb, rețelele sociale au devenit principalul câmp de vizibilitate, unde discursul intelectual este adesea comprimat, polarizat sau diluat pentru a beneficia de audiență la nivel relevant. Totuși, aici apare și o oportunitate: intelectualii care reușesc să adapteze forma, fără a sacrifica fondul, pot reconstrui punți către un public mai larg. În lipsa acestei adaptări, universitățile riscă izolarea, presa culturală – irelevanța, iar spațiul digital – vulgarizarea aproape completă a dezbaterii.
– Mai poate concura cultura profundă cu viteza și superficialitatea mediului digital?
– Digitalizarea este, evident, o revoluție culturală, nu doar una tehnologică, și ca orice revoluție, antrenează schimbări brutale, de care fiecare profită cum poate sau cum este pregătit. Cei care sunt preocupați de studiu, cunoaștere, primesc odată cu mediul digital posibilități practic infinite de informare, ceea ce însă nu garantează înțelegerea și cunoașterea reale. Reflecția, exercițiul gândirii, trebuie să fie deprinse și antrenate pe cont propriu, prin efort personal și prin alte activități decât cele pe care le favorizează mediul digital.
„Intelectualul a devenit un actor în spațiul public”
– Cum vezi poziția intelectualului astăzi: marginală, necesară sau pur decorativă? Mai are el loc în cetate?
– Poziția intelectualului s-a schimbat vizibil. Nu mai este figura centrală care mediază între cunoaștere și publicul larg, cum era în secolul XX, ci un actor printre mulți alții în spațiul public. Asta îl face mai marginal ca vizibilitate, dar nu mai puțin necesar. Din contră, într-un mediu saturat de informație și opinii dintre cele mai diverse, chiar stranii unele, rolul său de filtru, sarcina clarificării ideilor de uz comun devin tot mai importante.
În spațiul românesc, problema nu este absența intelectualilor, ci slaba lor integrare în dezbaterea publică. Discursul lor fie rămâne prea academic, fie se adaptează excesiv la logica mediatică, pierzând din rigoare și autoritate. În plus, există o neîncredere difuză în „elite”, alimentată de polarizare și de rețelele sociale, care face ca vocea intelectuală să fie calificată ca irelevantă sau elitistă. Inflamat de disputele și adversitățile oarbe din rețelele sociale, spațiul public ajunge să respingă până și cele mai corecte, raționale și juste analize ale unor intelectuali de marcă, doar pentru că s-a dezvoltat o antipatie primitivă față de „elite”.
Intelectualul are încă loc în cetate, dar trebuie să și-l negocieze atent, prin claritate, relevanță și capacitatea de a se prezenta ca fiind util în contextul culturii de azi, unde aproape orice se poate afla din surse digitale. Ceea ce îl face de neînlocuit este, încă, răspunderea etică pentru ideile, crezurile și activitățile sale.
„Încerc să înțeleg zi de zi mersul lumii”
– Primăvara de acum este din toate punctele de vedere una „neliniștită”, cu multe provocări sociale, politice și economice în întreaga lume. Te-a afectat în vreun fel această degringoladă?
– Sunt atent și îngrijorat față de ce se întâmplă în lume, citesc știrile, mă informez în timp real, încerc să înțeleg zi de zi mersul lumii, însă vizavi de evenimentele mari, geopolitice, adopt atitudinea filosofilor stoici: știu că anumite lucruri nu depind de mine, că nu le pot schimba, că acestea acționează ca forțe istorice obiective. Ca atare, observ acțiunea lor și încerc să înțeleg care este sensul și puterea deciziilor mele în acest context, care poate fi binele și utilitatea acțiunilor mele, într-o lume în care există forțe decizionale incomparabil mai puternice, pe care nu le pot controla. Etica mea particulară este aceasta: să salvez ce mai poate fi salvat, atunci când lumea arde în jur.
– Cum te descurci în această stare de neliniște și nesiguranță? Mai ai chef, putere de scris?
– Nu cred că o activitate vocațională, precum scrisul sau oricare formulă artistică, ar fi salvatoare în sens profund, însă nu pot bagateliza nici ideea de „cale” sau „dar” personal. Asta mă face să cred că fiecare dintre noi are la îndemână, prin talentele și pasiunile sale, ceva care îi permite atingerea unui nivel de viață demnă. Nu ne salvăm prin ceea ce facem noi, dar ajungem în punctul în care eventual merităm salvarea, după ce am făcut tot ce se putea în condițiile și cu talentele noastre. Există însă o incertitudine esențială în viață, una fertilă și foarte prețioasă: intervenția divină, întâlnirea cu Dumnezeu. Cel mai mult mă îngrijorează faptul că omul contemporan nu deprinde cunoștințele fundamentale despre lumea în care trăiește, ci se bazează pe accesibilitatea acestora „la un click distanță”, și nu își dezvoltă deprinderile care i-ar permite supraviețuirea în orice condiții, mai clar spus, în condițiile unui colaps al facilităților lumii digitale. Omul lucid, realist, ar trebui să își imagineze ce ar face dacă, deodată, „se ia curentul” și nu mai funcționează nimic din ceea ce îi asigură confortul. De aceea, cred că omul nu trebuie să uite deprinderile normale care i-au asigurat supraviețuirea de-a lungul a mii de ani, în principal, colaborarea cu natura și ceea ce ne oferă ea: hrana și condițiile de supraviețuire. Nimic nu este mai presus de acestea.
