Amintiri de pe prispa casei

– Eşti unul dintre invitaţii speciali ai festivalului „Potcoava de Aur”, Bucureşti 2026, considerat cel mai mare eveniment de muzică populară din România. Care ți-a fost drumul, din satul copilăriei, până pe scena Sălii Palatului, unde vei cânta pe 25 Aprilie?

– În primul rând, pentru mine este o mare bucurie şi onoare să particip la acest festival atât de prestigios, care creşte încontinuu, și pe care l-am și câștigat. După cum se ştie, el se organizează şi în Basarabia, fapt care îi conferă o distincție aparte. În ce privește drumul meu în muzica populară, n-a fost deloc uşor. Viaţa nu e aşternută doar cu petale de flori, mai sunt și piedici pe drum, dar acum, privind în urmă, cred că stavilele mi-au făcut mai degrabă bine: e mai dulce izbânda după o bătălie. Greşelile te învaţă, totul are un rost, viaţa are darul acesta magic de a le echilibra pe toate şi, dacă eşti atent, bun la inimă, pasionat şi răbdător, Dumnezeu nu te va lăsa de izbelişte. Încă de la primele mele încercări de a-mi face un drum în folclor, când simţem că parcă merg pe nisipuri mişcătoare, naşul meu (Dumnezeu să-l odihnească) îmi spunea aşa: „Încetul cu încetul se face oţetul”. Ciudat cât de mult contează nişte vorbe spuse înţelept, la timpul potrivit, fiindcă şi azi, când goana vieţii îmi pune răbdarea la încercare, imediat îmi aduc aminte de spusele dumnealui şi mă liniştesc. Şi mai am un şiretlic care-mi face enorm de bine: mă mut cu amintirile pe prispa casei bunicii, locul unde a început totul pentru mine. La graniţa dintre judeţele Argeş şi Olt, în plin câmp arzător, se află satul Profa, locul unde am copilărit eu şi sora mea. Locuiam la Piteşti, acolo am urmat şi şcoala, dar toate vacanţele, toate sfârșiturile de săptămână noi le petreceam la ţară, la mamaie, singura bunică pe care am cunoscut-o. Ei bine, acolo a început să-mi cânte mie inima. Pe prispa casei dumisale era un aparat de radio, la care asculta „Fonoteca de Aur”. Îşi vedea de-ale ei, cu muzica pe fundal şi, de­seori, o observam lăcrimând la auzul unei melodii. „De ce plângi mamaie?”, întrebam. „De dorul lui bunicu’, de dorul părinţilor, de câte şi mai câte…”,    îmi răspundea. Atât de mult mă impresiona, că am început de atunci să-mi doresc să stârnesc şi eu aceste trăiri puternice în oameni. Mamaie nu cânta, dar în ochii ei înlăcrimaţi vedeam ce efect poate avea muzica populară asupra sufletului omenesc.

Voiam să ating și eu inimile oamenilor prin vocea mea. Așa se face că am ajuns să cânt și doine, o muzică diferită de cea specifică zonei de unde provin. Locurile mele natale se disting prin cântece de joc, săltăreţe – Oltenia şi Muntenia au sârbele şi horele lor nebuneşti, vesele. Încă din străbuni, după o săptămână de muncă în arşiţa câmpului, oltenii se răcoreau cu o sârbă aprigă, o ţuică tare şi multe glume. Eu sunt excepţia, într-un fel, iar melodiile mele de suflet liniştesc tornada sârbelor. Pentru mine, muzica este mai degrabă ascultare decât joc. Prima mea melodie de succes se numeşte „Ascultă-mă, inimioară”. Audiența de care s-a bucurat mi-a dat tot curajul de care aveam nevoie, a fost prima dovadă că eram pe drumul cel bun. Ţin minte    cum a venit o doamnă la mine, după un concert, şi mi-a spus că această melodie îi salvase viaţa. Fusese într-o depresie extrem de puternică, mi-a mărturisit că avea cele mai negre gânduri, când a decis să-şi asculte inima, precum în cântecul meu. Ce bucurie şi ce cinste mi-au făcut cu aceste vorbe! Toate greutăţile de pe umerii mei au dispărut. M-am întors în timp, pe prispa bunicii. Jurămintele rostite în copilărie tocmai deveniseră realitate. Atinsesem o inimă, nimic nu mă mai putea opri!

Mama, tata și banii de pâine

– Dacă bunica nu cânta, vocea de la cine o moşteneşti?

– De la tata. Are un glas foarte frumos, seamănă izbitor de mult cu Ion Dolănescu, marele nume al muzicii munteneşti şi unul dintre preferaţii mei. Dar tata nu a cântat pe scenă, nu a considerat muzica o meserie serioasă, şi cred că de aceea nu a crezut nici în mine la început. Nici când deja luam premii la festivaluri, nici la primele apariţii la televizor. Era veşnic nemulţumit. Nu a crezut că pot răzbi, că voi ajunge pe marile scene ale ţării, că voi străbate toate continentele cu vocea mea, că voi cânta în compania numelor mari ale folclorului, că voi avea o casă a mea şi o situaţie bună. El a muncit mult, a crescut într-o familie foarte săracă, şi văzând cât de complicate sunt timpurile în care trăim, nu ne-a acordat prea multă încredere nici mie şi nici surorii mele. „Niciun scaun n-o să vă puteţi cumpăra, darămite o casă, fiindcă vremurile sunt prea grele!”, ne spunea des. Recunosc că am purtat în suflet vorbele astea mult timp. Până când noi, copiii lui, nu am realizat toate lucrurile de care el se îndoia, tata a fost destul de sceptic. Ei bine, dacă tatei i-au luat ani mulţi să fie mândru de mine aşa cum e azi, mama a crezut orbeşte în talentul şi drumul meu. Doamne, când vedea cât muncesc, cât îmi doresc să cânt, şi bani de pâine îmi strecura în buzunar. Câştigam câte un premiu şi tot ce-mi doream era să-i returnez dărnicia. Ţin minte exact cum am plecat la Festivalul „Maria Tănase” doar cu banii de autobuz pentru dus. N-am câştigat concursul, aşa că a trebuit să mă întorc pe datorie. Săraca mama m-a aşteptat în staţie, ca să-i plătească şoferului. Îmi asigura și pregătirea muzicală, costumele. M-a ajutat să intru la Liceul „Dinu Lipatti” din Piteşti, la canto popular, m-a încurajat să-mi continuu studiile muzicale universitare. Gesturile ei m-au ambiţionat enorm. Și neîncrederea tatei, căruia am vrut să-i dovedesc că pot, cât şi preaplinul de nădejde al mamei. Azi am cariera şi starea materială de care tata se îndoia, dar şi bucuria că mama a pariat corect pe mine. Eu îi iubesc în egală măsură şi ştiu că sentimentul este reciproc. La maturitate, chiar realizez că felul de a fi mai dur al tatei m-a ajutat, m-a călit. La fel şi pe sora mea, pe care o iubesc nesfârşit, împreună cu minunile ei de fete, nepoţelele mele!   

Regina din curtea casei

– Îți propun să mai rămânem la ţară, în curtea bunicii, căci viața de altădată a satului românesc e tot mai puțină. Cum arată o zi din copilăria ta?

– Munceam de dimineaţă și până seara, încât verile mi se păreau fără de sfârşit. Parcă le ţinea arşiţa în loc. Dis de dimineață săpam în grădină, ca să putem și uda, până să înceapă soarele să ardă. Săpam porumbul, ajutam şi la gătit. Când se coceau fructele, culegem prune, zarzăre… Bunica avea un magazin în curte, mai lucram şi acolo, vindeam, ajutam la marfă. Țin minte exact cât de stricte erau şi obiceiurile de familie, mai ales orele de masă. Micul dejun ne aduna pe toți, fără excepție, în jurul mesei, cel mai des mâncam ouă prăjite.    La ora 13 fix, nicio secundă mai devreme sau târziu, venea prânzul. Apoi, ora de odihnă obligatorie. Seara, cina în familie, toţi împreună, fără excepţie. Un alt lucru important era că nicio discuţie în contradictoriu, nimic negativ nu avea voie să se întâmple la masă. Am pierdut-o pe mamaie când aveam treizeci de ani, şi vă spun cu mâna pe inimă că niciodată nu ne-am abătut de la aceste reguli ale ei. S-a impus ca o stăpână, o regină pe care am iubit-o enorm şi am ascultat-o fără să crâcnesc. Bunica m-a învăţat să fiu om, asta am moştenit de la ea, în primul rând. La mamaie vorba era vorbă, nu-şi încălca cuvântul niciodată şi-mi place să cred că aşa sunt şi eu. Revenind la copilărie, între toate activităţile, „bătălia” dintre mine şi sora mea era cine merge cu vaca. Era clar mai frumos pe câmpuri, decât munca la grădină, acolo erau şi singurele momente când ne jucam, fiindcă ne întâlneam şi cu alţi copii care mergeau cu animalele la păscut. În joaca noastră, am şi pierdut vaca de câteva ori, şi-a găsit săraca singură drumul spre casă.

– Pentru cântat aveai loc?

– Ohohoo, dar ce mai cântam. Cântam şi-n luncă, cântam şi la câmp, dar şi în bătătura casei. Aveam un fel de dună de nisip în curte şi, cocoţat pe ea, cu un băţ în mână, dădeam concerte cu toate cântecele pământului. Nicio oprelişte, nimeni nu mă judeca, eram muncit, dar fericit. Aceasta a fost lumea copilăriei mele, una vie, una trăită cu adevărat.

– Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, și odată cu ele şi muzica populară. Simţi că încă ţinem bine de adevăratul folclor?

– Este cu adevărat foarte greu să te ţii azi de muzica bătrânească, sută la sută. Se stilizează mult, atât piesele, cât şi costumele. Dar, schimbările pot fi un pericol doar dacă nu suntem atenţi. Nici eu nu mai port opinci, recunosc, poate că şi muzica mea nu mai sună exact precum cea ascultată pe prispa bunicii, dar strădania este să nu mă abat niciodată de la normă. Sunt nişte criterii în linia melodică, în costume, în cuvinte, în atitudine, care pur şi simplu au titlu de obligatoriu. În muzica populară, trebuie să se simtă filonul ancestral, trebuie să ne păstrăm rădăcinile înfipte adânc în glia românească, oricât de sus ne-ar fi zborul. Şi mai trebuie să ne ştim măsura. Eu când n-am mai avut de unde culege cântece vechi, am început să apelez la compozitori în care am încredere. Doamnele Măriuţa Burlan şi Ileana Lăceanu sunt specialistele mele dragi, două doamne compozitoare şi textiere, în care am încredere oarbă, fiindcă ştiu că au respect pentru folclor şi că mă înţeleg foarte bine și pe mine, ca interpret. Le preţuiesc foarte mult. Consider că unul dintre lucrurile care ne vor păzi mereu folclorul este să continuăm să avem specialişti în domeniu, ei sunt „scutul” care ne apără de pericolul vremurilor ­moderne.

– Tot parte din folclor sunt şi costumele. Porţi o haină fabuloasă, care ţi-a devenit ca o emblemă. Are o poveste?

– Haina este o creaţie a lui Dan Ciuncanu şi artizanatul său minunat din Horezu, zonă care cinsteşte atât moştenirea mea muntenească, cât mai ales pe cea oltenească. E important asta pentru mine, fiindcă mă simt la graniţa dintre ele. Chiar şi casa pe care a construit-o tata are gardul hotar între Argeş şi Olt. Am primit această haină în dar și când am îmbrăcat-o, am simţit că-mi va fi etichetă, pur şi simplu, atât de bine mi-a venit. Este lucrată impecabil, un alt exemplu de cum putem duce mai departe tradiţiile şi simbolurile ancestrale, dacă avem specialişti care să o facă nu doar cu har, dar mai ales cu multă responsabilitate.

„Trecutul ne este amprentă de neam”

– Acesta este și motivul pentru care lucrezi cu copii? Salvarea tradiției?

– Încerc să fac asta, da. Dar până ca tradiţiile să rămână pe mâini sigure, eu aş vrea să le fac în primul rând cunoscute copiiilor care nu au habar de ele. Nu singur, ci împreună cu mai mulţi colaboratori, avem proiecte prin care le arătăm copiilor ce înseamnă tradiţiile şi obiceiurile româneşti autentice: cântec, port, dans, sărbători, mâncare, meş­teşuguri, vorbe de duh, absolut tot ce-i poate pe ei învăţa cine sunt cu adevărat. Copiii trebuie să înţeleagă şi să se mândrească cu unicitatea românească. Iar răspunsul lor este minunat: plin de entuziasm şi dătător de speranţă. Pentru mine, cel mai mult contează impactul asupra copiilor de oraş, fiindcă ei n-au deloc contact cu viaţa de la ţară. Părinţii muncesc prin corporaţii, bunicii locuiesc la bloc, sunt unii copii care nu au fost niciodată într-un sat. Când micuţii aceştia reacţionează entuziast la aflarea tradiţiilor româneşti, când sunt curioşi, când pun întrebări, eu sunt mulţumit că facem un lucru bun. La final, scopul este ca ei să înţeleagă mai multe despre strămoşii lor, să le aprecieze moştenirea şi, extrem de important, să înţeleagă ce înseamnă solidaritatea. Dacă cei mici se adună şi lucrează ceva într-un mic atelier, ca o clacă de altădată, vor înţelege mai bine conexiunile dintre noi. Cât despre importanţa tradiţiilor şi istoriei noastre, despre ea trebuie să fim cu toţii conştienţi, români mici şi mari, deopotrivă. Trecutul nostru ne este amprentă de neam, de acolo trebuie să continue totul, indiferent cât de mult stilizăm şi reinterpretăm azi. Iar pentru mine, tradiţiile sunt mai mult decât respect, sunt şi nostalgie. Sentimentul acesta are o căldură aparte la care eu vibrez. Poate de aceea şi cânt mai blând decât alţii.

Fraţi la bine şi la greu

– Apropo de cântat. Unde te mai putem vedea?

– Mă bucur că am ocazia să anunţ că eu şi prietenii mei cei mai buni de pe lumea asta ne pregătim pentru un nou turneu. Împreună cu Ioana Tomoiagă, Andreea Haisan, Alexandru Brădăţan și Paul Ananie vom fi fraţi la bine şi la greu, aşa cum se numeşte şi spectacolul nostru. Primul concert din turneu va fi pe 8 August, în Piaţa Mare din Sibiu, alături de Ansamblul Junii Sibiului. Vor urma spectacole în tot sudul ţării şi apoi, mergem din nou şi la românii de peste hotare. Datele le veţi găsiţi pe Internet. În încheierea convorbirii noastre, aş dori să le spun colegilor mei de scenă, şi prin intermediul revistei Formulei AS, cât de mult îi iubesc. Mai rar să fii atât de bun prieten cu alţi artişti, mai rar să nu existe invidie şi concurenţă. Noi suntem legaţi de o prietenie fără seamăn, petrecem toate vacanţele împreună, suntem ca o familie. Ne-am cununat şi botezat între noi, ne împărţim și viaţa de zi cu zi, nu doar scena. „Fraţi la bine şi la greu” este un proiect de viaţă şi de scenă de lungă durată, suntem de cincisprezece ani în această formulă. La ce visez mai mult?! La sănătate şi pace, pe care    le doresc şi cititorilor minunatei dvs. publicaţii. Dacă eu am treizeci şi cinci de ani, tot atât e şi răstimpul în care această revistă ţine sus cultura şi tradiţiile româneşti. Vă mulţu­mesc că m-aţi primit şi pe mine în paginile ei!