PRIMARII NOȘTRI

Pe Nicolae Pandea îl cunoșteau bine locuitorii comunei Ștefan cel Mare, din județul Călărași, pentru că le fusese învățător și lor, și copiilor lor. Poate de aceea, în zilele agitate ale Revoluției din 1989, oamenii i-au cerut să le fie primar. Cu acte în regulă, se află în această funcție din Februarie 1990, fiind unul dintre primarii cei mai longevivi din țară. „Ne-am demonstrat reciproc, eu și consătenii mei, că nu ne-am înșelat încrederea unii altora. Cel mai mic procent cu care am fost ales a fost de 66 la sută, iar cel mai mare, de 90 la sută, l-am obținut în fața a opt contracandidați”, spune primarul Nicolae Pandea.

„Mulți fac naveta, dar se întorc seara acasă”

– Cu așa o vechime în funcție, mai că devine redundant să vă întreb cu ce realizări vă lăudați…

– Ce pot să vă spun? Avem una din cel mai bine puse la punct infrastructuri, cel puțin la nivelul județului Călărași. Avem rețea de apă și canal pe toate străzile, de anul trecut am demarat un proiect de introducere a gazului metan, avem școală modernizată, avem dispensar, farmacie, cămin cultural, avem un centru de zi pentru copii și unul pentru persoane vârstnice, dar și servicii de îngrijire a persoanelor vârstnice la domiciliu.

– Ca număr de locuitori, sunteți o comună stabilă?

– Am motive să fiu mândru pentru toți care au ales să rămână în comună. Peste 75 la sută dintre cadrele didactice sunt localnici. După Revoluție, în comună s-au construit peste 300 de case noi, ceea ce înseamnă că tinerii au ales să rămînă aici. Sigur, e greu cu locurile de muncă, dar mulți fac naveta la Fetești, în apropiere, sau chiar la București. Din moment ce se întorc zilnic acasă, înseamnă că sunt legați de acest loc, iar asta mă bucură. Am căutat să încurajăm familiile tinere, le-am acordat gratuit locuri de casă, cu teren de până la 1000 mp, dar și câte un stimulent, la nașterea fiecărui copil. Celor mici le-am asigurat condiții foarte bune la grădiniță și la școală, iar acum îmi doresc să construim o creșă. În comuna noastră, se înregistrează anual 20-30 de nașteri, iar creșa ar fi un ajutor pentru mamele care intenționează să se întoarcă la muncă.

„Trebuie să păstrăm legătura dintre generații”

– Spuneați de un centru de zi pentru persoane vârstnice. De ce era necesară o astfel de investiție, dacă tinerii rămân în comună?

– Consider că acelora care au construit România, așa cum e azi, merită să li se acorde atenție. Era deja funcțional serviciul de îngrijire la domiciliu pentru    persoane vârstnice, când, mergând pe o stradă, m-a strigat o doamnă în vârstă, trecută de 80 de ani. Mi-a spus plângând: „Nici nu știți ce bine mi-ați făcut, că în fiecare zi vine cineva la mine! De două luni, nimeni altcineva nu mi-a intrat în casă, nimeni nu mi-a deschis ușa, dau televizorul mai tare și vorbesc cu el, ca să nu uit să vorbesc”. Am fost șocat. Știam că sunt probleme, dar nu mi-am imaginat că sunt atât de grave. Persoanele vârstnice, când nu mai sunt căutate, când nu stă nimeni de vorbă cu ele, ajung într-o situație disperată. Atunci am decis să înființăm Centrul de zi pentru persoane vârstnice. Acum, oamenii se duc acolo, povestesc unii cu alții. Vreau să duc și copii acolo, să aibă activități împreună, să le povestească celor mici cum era când erau ei copii. Trebuie să păstrăm întotdeauna legătura dintre generații, să nu uităm niciodată că tot ce suntem astăzi suntem datorită lor.

– Vi s-a dus vestea în lume cu programul „Masa sănătoasă”, pe care l-ați implementat și-l susțineți la școala din comună.

–    Da, chiar fac parte dintr-un comitet intermini­sterial pentru combaterea abandonului școlar și am discutat această problemă, a extinderii acestui program – masă caldă, masă sănătoasă – la nivelul întregii țări atât pentru elevi, cât și pentru personalul didactic. Nu e normal să vină la școală la ora 8 și să plece la ora 15, sau chiar 16, și să mănânce, în tot acest timp, doar un sandviș. În plus, dacă mănâncă la un loc, elevi cu profesori, se face și o altfel de educație, atât de necesară și de deficitară azi. Îmi doresc chiar ca, în cei doi ani de mandat rămași, să reușesc să construiesc o cantină în acest scop, pentru a găti în sat această masă sănătoasă și a nu mai apela la firme din exterior. Asta, cu atât mai mult cu cât, în comuna noastră, pe 1300 de hectare – din totalul celor 2000 de hectare pe care le deținem – sunt culturi bio.   

– Asta înseamnă că oamenii de comună se mai ocupă cu agricultura!

– Desigur! Sunt câțiva fermieri care s-au asociat într-o cooperativă, dețin o fermă de găini pentru ouă bio, hrănite cu ceea ce se cultivă bio pe terenurile lor. Acum au două hale, cu 6000 de capete de păsări, dar urmează să se extindă cu încă trei hale, ajungând la peste 15000 de capete. E nevoie și aici de forță de muncă suplimentară, un motiv în plus ca tinerii să rămână în comună. La noi, e destul de bine dezvoltat și sectorul serviciilor, și cel al comerțului. Dacă iau în calcul că, având puțin peste o mie de familii în comună, sunt înregistrate 1200 de autoturisme, e clar că oamenii nu o duc rău.

„Politica lui «față în față»”

– Longevitatea dumneavoastră ca primar, dar și realizările de care-mi povestiți, par să demonstreze că faceți echipă nu doar cu cei din primărie, ci și cu întreaga comunitate…

– Ca primar, nu poți să te închizi în birou și de acolo să iei decizii. Fără să contest utilitatea tehnologiei, consider că, totuși, cel mai bine comunici cu oamenii față în față, se stabilesc cu totul altfel de legături. Eu circul foarte mult pe jos, prin comună, discut cu oamenii, dar am și întâlniri cu ei la căminul cultural. Chiar acum, pe 10 Mai, avem programată o astfel de întâlnire, să discutăm diverse probleme care ne frământă pe toți și care sunt rezolvabile. Mi-aș dori să contribuie și părinții la masa caldă de care vă spuneam, pentru a fi una consistentă, mi-aș dori să arate mai bine comuna, chiar și curțile oamenilor, să păstrăm mediul mai curat decât este. Cam astea le vom discuta acum și nu sunt proiecte care să necesite investiții, costuri, ci doar mai multă implicare, pentru că nu se pot face decât în colaborare cu școala, cu părinții, cu întreaga comunitate.

De fiecare dată când s-a intenționat atragerea de fonduri guvernamentale sau europene, am făcut aceste consultări publice, fie că a fost vorba de modernizarea unor drumuri de interes local, de rețelele de apă-canal sau cea de gaz metan. Când a fost vorba de asfaltarea străzilor, de exemplu, la dezbatere au participat peste zece la sută din cetățeni, iar selectarea străzilor care urmau să intre în acest proces de reabilitare și modernizare s-a făcut pe bază de vot public.

„Dacă agricultura merge bine, lucrurile vor merge bine și în România”

– După o viață petrecută la primărie, ce i-ați sfătui pe cei care-și doresc funcția de primar?

– În primul rând, să se informeze foarte bine ce înseamnă să fii primar, să studieze legislația, să înțeleagă câtă responsabilitate implică. Eu, dacă ar fi să candidez acum, n-aș mai face-o dacă localitatea ar fi cum e acum. Dacă ar fi cum era în 1989, aș candida. Am studiat mult, mi-a și plăcut, dar acum toată lumea ne calcă în picioare, ne face hoți pe noi, primarii de comune. Câți din acuzatori știu că avem mii de responsabilități, că, pentru a realiza câte ceva, trebuie să ne strecurăm printr-un hățiș de legi care se contrazic una pe alta? Vă dau un singur exemplu: câinii fără stăpân. Dacă ar fi să construiesc un adăpost, aș cheltui, pentru zece câini, mai mult decât cheltui, la centrul de zi, pentru 30 de copii.

– Cum se vede, de la firul ierbii, ziua de mâine a țării noastre?

– În mediul rural, nici înainte, nici după Revoluție, nu s-a făcut nimic, doar agricultură. La nivel guvernamental, ar trebui încurajată înființarea de mici fabrici în comune, nu doar mastodonți cu mii de angajați. Problema e să reușim să valorificăm roadele pământului, să le prelucrăm noi și nu să le exportăm și să le luăm înapoi, produse de alții.

Tinerii ar trebui învățați să devină antreprenori, căci este loc în țara asta pentru orice investitor și pentru orice tânăr care vrea să facă ceva, cu condiția să fie sprijinit mai mult. Dacă agricultura merge bine, lucrurile vor merge bine și în România, chiar dacă plângem încă după industria care a dispărut.