Foc, la fabrica de viori

– Originar din județul Mureș și școlit la București, ați ajuns să munciți și să vă stabiliți la Bistrița. Cum de s-a întâmplat acest parcurs spațial în viața dumneavoastră?

– Eu făcusem liceul la Târgu Mureș, o zonă în care tensiunile interetnice continuau să existe. M-a marcat foarte mult faptul că, în copilăria mea, la Reghin, în fiecare ajun de sărbătoare, cineva punea foc fabricii de instrumente muzicale, care era o investiție extraordinară, dar despre aceste evenimente nimeni nu vorbea. Veneau pompierii, stingeau focul și viața mergea mai departe. Dar tensiunile rămâneau, fiind și un oraș în care raportul procentual dintre români și maghiari era unul relativ egal. La absolvirea facultății, am ales Bistrița, pentru că era în Transilvania și era un oraș în care nu existau probleme etnice. Nu aveam nici foarte multe variante, căci Cluj, Brașov, Sibiu, Târgu Mureș erau orașe închise.

Cu toate că am fost un student bun, asta însemnând ani de studiu, de bibliotecă, de lucrări, de prezențe la sesiuni de comunicări, am fost repartizat la o școală de persoane cu deficiențe mintale. Șansa mea a fost că acea școală s-a înființat chiar atunci și au fost angajați o mulțime de absolvenți cu studii superioare, adică ne-am întâlnit acolo elitele acelui moment. Erau și alte chestiuni semnificative pentru orgoliul unor intelectuali tineri: nu aveam obligația să intrăm într-o organizație de partid, eram „domni”, nu „tovarăși”, pentru că nu puteam fi tovarăși cu elevii deficienți mintal. Nu ne scoteau la „făcut frumos” nici când venea Ceaușescu la vânătoare în zonă, se temeau că vom provoca. Și așa ne-am format ca o elită tăcută. Spun asta fără falsă modestie, dovadă fiind faptul că, după 1989, eu am mers, într-un mod firesc aproape, în învățământul superior, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unde am avut o carieră de succes, ca profesor de antropologie și de pedagogie educațională.

„Sunt un ardelean care, mental, procesează altfel lucrurile”

– Absolvent de Filosofie, cu un bagaj cultural important, nu se poate să vă fi mulțumit cu acel post de la școala pentru deficienți mintali! Cum ați reușit să „supraviețuiți”, intelectual și cultural?

– Exprimarea noastră culturală a venit printr-un raționament simplu: care anume dintre formele artei poate fi folosită fără să vorbești și să ai o angajare ideologică? Păi, cea vizuală! Și atunci am început să-mi fac prieteni între artiștii plastici, care și ei treceau prin același proces, adică, elitele artelor vizuale de la Cluj și București erau repartizate în orașe marginale. Atunci, la Bistrița, am avut noroc cu un primar neamț, care cred că a înțeles foarte rapid că are de-a face cu cei care reprezentau vârfurile învățământului universitar din acea perioadă. Asta a făcut ca, încă din ’77-’78, să avem deja acces la o galerie de artă din oraș, pe care primăria ne-o pusese la dispoziție. Aici am format, în 1983, Cenaclul Uniunii Artiștilor Plastici și, patru ani mai târziu, am format un nucleu profesionist de artiști vizuali.

– Era nevoie de așa ceva, în peisajul cultural al vremii?

– Problema era, și atunci ca și acum, de a face, printr-o atitudine profesionistă, distincția între amatorismul cel mai agresiv, lipsit de gust și de anvergură estetică, gen „Cântarea României”, și actul artistic autentic. Așa am creat acolo un grup care, încet-încet, a devenit puternic, artiștii au luat premii mari la nivel național, expuneau în expoziții internaționale, ne-am construit notorietatea și autoritatea unei opțiuni care se bucura de respect cultural. Iar răsplata asta era o mângâiere binemeritată.

„Ne cununam unii cu alții, ne botezam copiii între noi”

– Tot în anii ’80, au apărut la Bistrița Saloanele „Liviu Rebreanu”, care au dat și literaturii avânt…

–    Și eu, ca orice ardelean care ajunge să studieze sau să trăiască în București, am devenit altceva. Sunt tot ardelean, dar unul care, mental, procesează altfel lucrurile. Șansa mea a fost să-l vizitez, la Păltiniș, pe Constantin Noica, să-l întâlnesc, la Mânăstirea Rohia, pe Nicolae Steinhardt, să mă găsesc de multe ori în preajma lui Mihail Șora, a lui Alexandru Paleologu, a poetului Ioan Alexandru. Vrând-nevrând, ei deveniseră mentorii noștri.

Saloanele „Liviu Rebreanu” erau o sesiune de comunicări întinsă pe trei zile, un fel de „Academie de-o clipă”, pe care primiserăm aprobarea să o facem, fără să fie finanțată. Noi aveam nevoie doar de posibilitatea de a ne întâlni, de aceea, Saloanele „Liviu Rebreanu” au devenit un reper celebru de libertate morală și intelectuală. Îmi aduc aminte că, chiar și când unii dintre ei aveau domiciliu obligatoriu, cum a fost Andrei Pleșu, au venit la Bistrița, ca prieteni ai Saloanelor.

– Cultura este o zonă în care orgoliile se ciocnesc de sar scântei, mai ales într-un oraș nu prea mare, ca Bistrița. Cum le-ați gestionat?

– Vorbesc și aici despre ardelenismul nostru: ca să nu ne certăm unii cu alții, cum se ceartă toate grupurile intelectuale, ne-am făcut rude între noi. Ne cununam unul pe altul, ne botezam copiii unul altuia. Păi, cum să te cerți nașul cu finul? De sărbători, ne vizitam, mergeam să ne vedem, ne petreceam foarte mult timp împreună. Acesta este secretul, despre asta e vorba: împreună înseamnă un nivel foarte înalt, se schimbă idei, se întâmplă lucruri, se mărturisesc experiențe.

Mai există un pas: când lucrările celor care participă la un simpozion, la o tabără de artă, sunt reunite într-o expoziție, chiar dacă nu toată lumea poate veni la vernisaj, se formează grupuri, școli artistice, mai cu seamă dacă organizatorii au găsit acele afinități elective care să-i adune laolaltă. Așa am format noi Școala de la Bistrița și, în ultimii 30 de ani, am luat de două ori Marele Premiu pentru Pictură al Uniunii Artiștilor Plastici. Într-o țară care are 15.000 de artiști profesioniști, să meargă de două ori într-un deceniu în același loc Marele Premiu e un semn că acolo se întâmplă ceva. Bun, rău, dar se întâmplă ceva de înalt nivel.

„Cultura românească poate da culturilor europene valori pe care acestea nu le cunosc”

– I-ați amintit pe Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, cei pe care generația dumneavoastră i-a avut ca modele, pe ei și pe încă alții. Ce s-a întâmplat, de acum nu mai avem modele?

– Avem elite artistice, literare, filozofice, ale pictorilor, ale muzicienilor, ale artiștilor, care fac o treabă foarte bună. Lucrurile sunt într-o curgere împotriva unei dominante post-comuniste reziduale care încă persistă în țară. Și-au făcut loc în față niște cete de impostori, din cauza cărora oameni de valoare cu greu pot fi invitați să își etaleze experiențele, să conferențieze. Lucrurile probabil că se vor așeza, încet-încet (dar de ce atât de încet?), în timp, și prin contribuția inteligenței românești, care a plecat în străinătate și a făcut treabă bună. Avem, așadar, elite, modele, dar oamenii de un anumit nivel sunt discreți, stau la o parte. Până la urmă, suntem o cultură organică, o cultură care poate comunica – cu limite, bineînțeles! –, dacă i se permite, fără complexe, cu oricare dintre culturile europene. O cultură de la care culturile europene pot învăța și cărora le poate da valori pe care acele culturi nu le cunosc, n-au știință de ele. Generația mea se va duce, se va prăpădi, dar am lăsat în urma noastră ceva care va rodi.

„În lume, arta se îndreaptă «fie către Dumnezeu, fie către nimic»”

– Folosiți des expresia aceasta, „Noi, ardelenii…”. Ce va să însemne asta?

– La noi, în Ardeal, viața publică e altfel, cuvântul are altă forță și altă putere, iar oamenii au un fel de obligație a cuvântului dat. Adică, nu flecăresc prea mult. Dealurile, munții, văile de pe la noi, ordinea care s-a creat prin construcțiile tipice unui loc îți impun un alt mod de existență. Pitorescul e la el acasă aici. Dar există și o solidaritate de provincie. Pe noi, în Transilvania, nu ne deranjează dacă cineva ne spune că suntem provinciali. Important e să indice la care provincie se referă. Am organizat, în ultima perioadă, multe expoziții la Iași, unde, după restaurarea Palatului Culturii, simți că ești într-o fostă capitală, simți că există și acolo o stilistică moldavă. Deci, iată că și provincia aceea e ceva distinct, ține rangul. Bucovina e și ea altceva. Am organizat multe expoziții la Suceava. Am văzut acolo oameni cărora, dacă le spui că sunt moldoveni, se uită urât și zic: „Noi suntem bucovineni!”. La fel, Maramureșul, e, clar, altceva!

România e o țară de țări, o federație de provincii care au ceva de spus, dar, din nefericire, încă nu ne cunoaștem unii pe alții. Aici e o problemă care ar trebui să intre în cercetarea administratorilor mari ai țării: „Ce facem ca românii să se cunoască între ei?”. Toate evenimentele artistice ar trebui să fie întruniri ale unor oameni care au o percepție proprie asupra culturii, a lumii, chiar și a luminii. Soarele se vede din fiecare loc în alt fel, lumina e alta și la asta trebuie să devenim atenți.