Doamna educatoare și scânteia din ochi

– Andrei Stănculescu, treizeci de ani, parte din tânărul val al dirijorilor români de elită, dar deja cu biografie artistică de invidiat. Eşti de ani buni dirijorul Corului de Cameră Preludiu – Voicu Enăchescu, dirijor al Corului Regal, dirijor la Catedrala Sfântul Iosif, cadru didactic asociat la Universitatea Naţională de Muzică şi, de anul acesta, directorul şi dirijorul Corului Filarmonicii George Enescu. Nu mai vorbim de zeci şi zeci de colaborări cu orchestre şi coruri celebre din lume. Andrei, ai visat de copil această meserie fără seamăn, să fii dirijor?

– Visul meu a fost muzical, dar nu dintotdeauna acela de a dirija. De fapt, mic fiind, eram pasionat de istorie, făcusem o obsesie pentru Egiptul antic, mă vedeam mai degrabă arheolog decât muzician. Însă călătoria mea muzicală a început la şase ani, alături de vioară, ea mi-a fost tovarăşă de drum până târziu în viaţa artistică. Prima persoană care a avut fler în ceea ce priveşte înclinaţia mea muzicală a fost educatoarea de la grădiniţă. Apoi, am toată dragostea, admiraţia şi recunoştinţa faţă de părinţii mei, care i-au dat crezare educatoarei şi nu s-au temut să mă îndrume pe calea artistică. Ştim foarte bine că nu toţi iau în considerare o astfel de carieră pentru copiii lor, se tem de drumul extrem de greu şi oscilant al unui muzician profesionist.

– Oare ce-a văzut educatoarea în tine, cum a simţit că eşti muzical?

– Eram foarte timid. Dar când apăreau evenimente care implicau muzica, educatoarea a observat că mă schimbam total. Nu cred că avea cum să-mi descopere talentul, ci mai degrabă faptul că muzica mă transforma instantaneu. Serbările erau momentele când eu mă deschideam, când păream cu adevărat în elementul meu. Aici e marele ei merit, fiindcă, având mare drag de copii şi de meseria ei, trata totul cu foarte multă atenţie. A observat scânteia aceea în ochii mei şi le-a spus imediat părinţilor. Familia mea e în general una a ştiinţelor exacte, dar cu mare ataşament pentru artă, pentru muzică, aşa că au dat o şansă acelei scântei. Am pornit pe drumul muzicii, dar am rămas şi azi un timid, un om care e liber sută la sută doar pe portative. Am început studiul muzical din clasa I, la Liceul de Artă din Râmnicu-Vâlcea. La început, ţi se testează abilităţile, urechea muzicală, şi, dacă eşti acceptat, ai doar două opţiuni: vioară sau pian. Vocea se poate studia abia din clasa a IX-a. Cum spuneam, pentru mine a fost vioara, un instrument care te ajută în orice fel de carieră muzicală ai urma ulterior. De ce? Fiindcă-ţi modelează psihicul, disciplina şi rigurozitatea, trăsături obligatorii, dacă e să-ţi urmezi vocaţia aşa cum se cuvine. După liceu, am urmat Universitatea Naţională de Muzică. Intrasem concomitent la Conservatoarele din Braşov şi Bucureşti, însă, deşi ador pur şi simplu Braşovul, am ales Capitala, fiindcă renumele şcolii de aici m-a convins. Am continuat cu vioara intensiv, dar cântam şi cu vocea, în diferite coruri.

Vioară, voce, baghetă

– Şi totuşi, întâlnirea mea de azi este cu dirijorul Andrei Stănculescu, nu cu violonistul…

– Trecerea de la una la alta a făcut-o dragostea mea pentru cor. Încă de copil fusesem în mai multe ansambluri vocale, inclusiv în cel al Episcopiei Râmnicu-Vâlcea. În liceu aveam un mic cor al nostru, concertam mai ales de sărbători, în oraşul natal, iar eu îl şi dirijam. Aş folosi ghilimelele, pentru că nu ştiam cu adevărat cum se conduce un ansamblu. Fac o paranteză şi spun încă din acest moment al conversaţiei noastre că nu există nicio diferenţă între a dirija un cor şi a dirija o orchestră. Continuând povestea, în paralel cu facultatea, am făcut parte din majoritatea corurilor de amatori şi semiprofesionişti din Bucureşti. Aşa am decis să-mi alcătuiesc propriul cor pe care să-l dirijez, cu el am participat la un moment dat la Festivalul „Buna Vestire”, iar în juriu se afla maestrul Voicu Enăchescu. Repet, nu aveam atunci ­niciun fel de studiu în dirijat, tot ce făceam era intuitiv. Dar maestrul Enăchescu m-a abordat, m-a chemat la actualul meu loc de muncă, Centrul Naţional de Artă Tinerimea Română, şi mi-a propus să pregătesc un timp Corul de Cameră Preludiu – mai exact, pentru proiectul „Messiah” de Händel. Spectacolul însemna revenirea în România a maestrului Cristian Măcelaru, azi cel mai cunoscut dirijor român pe plan internaţional şi în topul elitei mondiale. Am acceptat cu reţinere, urmând doar flerul maestrului Enăchescu. Nici nu am avut curajul să le spun celor din Corul Preludiu (cu care lucrez până azi neîntrerupt) că nu aveam studii în dirijat când am început aventura cu ei. Imediat m-am înscris şi la Facultatea de Dirijat, am făcut-o în paralel cu vioara.

– Și ce-a văzut maestrul Enăchescu în tine, de ţi-a oferit atâta încredere?

– Cred că la momentul respectiv a văzut un aluat crud, cu mult potenţial. Eu dirijam numai din instinct, o făceam minimalist, reţinut, fără gesturi exuberante. Aceste amănunte au fost apreciate, dumnealui a ştiut că studiile îmi vor perfecta tehnica, dar a văzut că în inima mea era deja multă claritate, simţirea era acolo. Acestea ar fi bănuielile mele, fiindcă exact nu voi şti niciodată. Maestrul Enăchescu a fost un om al vorbelor puţine, nu era generos în complimente. Amabil, glumeţ, carismatic, dar foarte greu intrai în discuţii personale cu dumnealui. M-a chemat, eu am răspuns, iar astfel cariera mea a luat o cotitură definitivă.

Ingredientele rețetei

– Voicu Enăchescu te-a descoperit, Cristian Măcelaru a fost lângă tine de la începutul carierei (iar tu l-ai urmat la toate masterclass-urile, chiar şi în America), iar marele dirijor Cristian Mandeal ţi-e un mentor extrem de apropiat. Cum să nu ajungi atât de sus, când asemenea personalităţi îţi dau girul?!…

– Partea aceasta e cea mai spectaculoasă, cea mai vizibilă, dar e mai complicat decât atât. Sigur, celor trei titani le port o recunoştinţă nemărginită, încrederea acordată de ei e măgulitoare. Lor l-aş adăuga şi pe marele muzician Marin Cazacu, actualul manager al Filarmonicii George Enescu, care mi-a încredinţat Corul de Cameră Preludiu încă din 2021. Dar ar fi nedrept să vorbim doar despre acest cerc de maeştri din cariera mea. Îi iubesc nespus pe toţi, dar ei nu sunt singurii care m-au ridicat. O carieră are la bază şi nume „mai mici”, dar care contează la fel de mult ca marile întâlniri. Ba chiar ele trasează deseori coordonate mai importante decât numele cunoscute, fiindcă îţi pun carămizile acelea indispensabile la temelia carierei. Ce aş fi fost eu azi fără dl Marian Cristi Stroe, primul meu profesor de vioară? Ce-aş fi fost fără dl Gelu Stratulat, profesorul de Forme, din liceu, care mi-a lipit muzica corală de inimă? Unde aş fi fost azi fără dl Gabriel Popescu, profesorul meu de dirijat de la Universitatea Naţională de Muzică? Ce-aş fi fost fără atenţia educatoarei şi dragostea părinţilor mei? Nimeni nu poate da răspuns acestor întrebări, dar sunt sigur că toţi oamenii aceştia, care nu sunt la fel de cunoscuţi precum marii maeştri, au contribuit în egală măsură la devenirea mea artistică. Mai mult, pe lângă ei, sunt și oameni pe care i-am întâlnit poate o singură dată şi care mi-au schimbat anumite percepţii despre muzică şi existenţă. Să nu mai spun că, de multe ori, prietenii mi-au dat sfaturi care m-au scos din încurcături, unele poveţe fiind mai bune decât mi-ar fi dat oricare mare maestru. Aşadar, toţi, dar absolut toţi oamenii din jurul meu sunt ingredientele reţetei din care a rezultat muzicianul Andrei Stănculescu.

Un „ciudat” care dă din mâini

– Andrei, cariera muzicală de excepţie înseamnă în primul rând foarte mult exerciţiu. Orice muzician repetă şi acasă, dacă ai un vecin solist, îl auzi făcând vocalize, iar pe instrumentist, interpretând obsesiv anumite partituri. Cum repetă un dirijor? Ştie el pe de rost întreaga simfonie?

– De cele mai multe ori, da. Iar de repetat, un dirijor repetă enorm. Nu poţi atinge anumite culmi fără ca studiul să nu fie la nivel absolut – zilnic, multe, multe ore zilnic. Voi explica de ce. Fiindcă în studiul individual, acasă, dirijorii lucrează cu un „aparat” invizibil şi mut. Ştim cu toţii că bagheta şi mâinile nu au sunet. Dacă ai pândi un dirijor repetând acasă, probabil că ar fi extrem de amuzant, fiindcă vei vedea un „ciudat” care dă din mâini, care are trăiri intense pe linişte, imaginându-şi cum va suna fiecare instrument din orchestră, fiecare voce din cor. Gluma la o parte, ca să ajungi la acest nivel de proiecţie auditivă, ai nevoie de mii de ore de studiu. Cum va suna orchestra, cum îţi doreşti să sune, ce le vei spune instrumentiştilor pentru ca ei să-ţi înţeleagă viziunea – iată un proces sinuos, care diferă foarte mult de la un dirijor la altul, de la o partitură la alta. În plus, şcoala te învaţă limbajul comun al dirijorilor, gesturile care să-l facă înţeles de către orice orchestră, dar limbajul acesta capătă naturaleţe în mod diferit, de la un dirijor la altul. Exerciţiul face ca limbajul gesturilor sale să fie în armonie cu muzica, cu instrumentiştii şi, evident, cu propria sa viziune muzicală. Gestul te ajută să-ţi exprimi gândul, dar atât. Restul e studiu şi şcoală.

Munca bate talentul

– De ce are nevoie un muzician, pentru a deveni un bun dirijor?

– Aş pune iarăşi munca pe primul loc. Poate că unii consideră că e nevoie de ureche absolută sau har nativ ieşit din comun. Eu nu cred asta. Evident că-ţi trebuie ureche muzicală superioară, însă, un auz care nu este „absolut”, dar e foarte bine antrenat, poate fi mai folositor. Spun asta pentru că în muzică, la fel ca în orice alt domeniu, când te naşti cu un talent enorm, el te poate lenevi. Când eşti extrem de agil în ceva, ai tendinţa de a trata cu uşurinţă acel lucru. Oricum, e nevoie de talent, dar deseori este mai eficace unul pentru care trebuie să şi lupţi. Aşadar, un dirijor are nevoie de pasiune, de har şi de o forţă de muncă atât de mare, încât să depăşească cu mult primele două atribute.

„Aș vrea ca publicul larg să știe că dirijatul nu e o simplă coregrafie”

– Ce influenţă are un dirijor asupra orchestrei? Cum poți pune stăpânire pe atâția instrumentiști?

– De multe ori am căutat explicaţia ideală pentru a le spune oamenilor ce face un dirijor. Imaginaţi-vă zece oameni care stau într-o încăpere, cu acelaşi text în faţă, pe care trebuie să-l citească. Iată primul rol al dirijorului – acela de a pune oamenii împreună şi de a-i coordona să citească în acelaşi timp. Aici apare şi prima dificultate: poate că lectura e concomitentă, dar este imposibil ca zece persoane să aibă aceeaşi opinie legată de textul respectiv, or diferenţele pot diviza un grup. A doua mare încercare a dirijorului este să păstreze oamenii împreună. O face trasând o direcţie, prezentându-şi viziunea asupra operei şi, mai dificil, încercând să convingă că ideea respectivă poate deveni o viziune colectivă. Un soi de magie psihologică, un iluzionism muzical. Când aceste prime elemente funcţionează, putem începe munca. Recunosc, încă mi-e greu să mă pun în postura militantului în arta dirijatului, mă consider doar la început de drum. Dar voi îndrăzni să spun că aş vrea ca publicul larg să ştie că dirijatul nu e o simplă coregrafie. În faţa orchestrelor nu sunt oameni care dau din mâini de dragul dramatismului. Aşa cum spuneam şi mai devreme, dirijorul munceşte enorm, fiecare gest e gândit de mii de ori înainte de a fi pus în act şi văzut de public. Un concert are sute de ore de muncă până când oamenii să se bucure de el. Aş mai vrea să se ştie că dirijorii nu ar însemna absolut nimic fără ansamblul din faţa lor. Dacă noi nu reuşim să convingem orchestra de adevărul nostru muzical, el nu va ajunge niciodată la public.

– Poate să nu funcţioneze, să nu fie chimie între dirijor şi orchestră?

– Se poate întâmpla, da. Nu e o tragedie, mai ales dacă există deschidere. Părerile fiecăruia dintre muzicieni se pot schimba de la o repetiţie la alta. Dar, da, există această legendă în lumea muzicii, că membrii ansamblului îşi pot da seama dacă pot sau nu lucra cu un dirijor, după primele două minute de repetiţii. Vă imaginaţi că e o presiune grozavă pe dirijor la prima întâlnire cu orchestra.

„Mă simt mereu ocrotit de o forță superioară”

– Asta înseamnă că tu reuşeşti să găseşti limbajul comun cu instrumentiștii pe care-i conduci. Ai vreun secret?

– Am reuşit să baletez printre toate proiectele şi activităţile pe care le-am avut şi le am, fiind foarte disciplinat. Disciplinat cu mine, cu viaţa mea şi cu adevărul meu artistic. Sunt organizat în fiecare aspect: de la orele de somn, la programul bine stabilit pe fiecare minut al zilei. Tratez absolut totul cu aceeaşi seriozitate, nu am proiecte pe care să le îndrăgesc mai mult sau mai puţin. Îmi place să cred despre mine că sunt un tip renascentist, în sensul că iau câte ceva din toate domeniile şi aspectele artei şi le folosesc în viziunea mea muzicală. Nu am reuşit niciodată să-mi alcătuiesc un top al preferinţelor între muzica corală, cea simfonică, muzica de operă… Le fac concomitent, nu aş putea altfel, fiindcă din fiecare învăţ câte un lucru pe care-l aplic în celelalte.

– Observ, totuşi, o constantă: regulat, bagheta ta conduce şi concerte de muzică religioasă. Cele de la Catedrala Sfântul Iosif sau Liturghia Papală (cu ocazia vizitei Papei Francisc în România) sunt doar două exemple. E Dumnezeu cu tine la pupitru?

– Pot spune că mă simt mereu ocrotit de o forţă superioară. În plus, muzica pentru mine este şi ritual. Ritualul înseamnă că tu crezi în ceva, oferi timp, minte şi spirit acelui lucru, pentru ca el să-ţi ghideze paşii. Pentru mine, forţa aceasta poate purta mai multe nume: poate fi, da, Dumnezeu, dar poate fi şi simplu muzica, muzica în sine. Oricum ai numi-o, trebuie să-i permiţi să-ţi lumineze calea, ca să nu fii singur în lumea aceasta aprigă.

Sfatul medicului

– Trăim, da, vremuri dure, mai puţin poetice. Unde e locul muzicii simfonice în aceste timpuri? Mai are motivaţie şi public?

– Sălile sunt mereu pline, iar eu cred că această reacţie dă replică bună vremurilor. Asta ne spune că oamenii nu se simt în largul lor cu tot ce se întâmplă azi şi caută antidotul. Atrocităţile prezentului cer o barieră psihică, iar muzica de calitate este ideală pentru aşa ceva. Vă spun că aceasta este recomandarea medicilor, iar muzicienii o pun în practică.

– La tine funcţionează acest sfat medical?

– Da, sunt un norocos, fiindcă un dirijor are marele noroc să intre zilnic în contact cu conştiinţe infinite, are acces la compozitori care transcend timpul. Eu, când dirijez Beethoven, nu mai sunt aici, ci acolo, cu el. Caut intrări secrete în mintea lui, caut explicaţii despre ce-a vrut să exprime cu o anumită notă, ce aşteptări avea de la interpretarea unei anume structuri. Aşadar, muzica pentru mine nu e doar pasiune, ci şi alinare, un univers paralel în care păşesc zilnic şi care mă detaşează de ororile prezentului. Partea minunată este să văd uneori acelaşi efect în oamenii din public. Unii închid ochii în timpul concertelor, se liniştesc şi respiră tot mai adânc, mai calm. Alţii, dimpotrivă, au ochii mari, atenţia mărită, toate simţurile alerte. Nu contează efectul, atât timp cât el există şi te ajută să păşeşti în afara prezentului, să ai trăiri care să te vindece puţin de efectele lui.

– Se mai compune muzică cultă azi?

– Foarte mult şi foarte bine. Avem compozitori tineri excelenţi, domeniul muzicii culte este extraordinar de fertil. Nu s-a scris tot ce se putea scrie, nu am nicio grijă că viitorul e asigurat.

„Mintea mea cântă permanent”

– Care muzică îţi încântă inima, în afară de cea clasică?

– Din păcate, nu prea am timp să ascult altceva. Dar, dacă e să aleg, voi prefera muzica românească veche, una lăutărească de calitate, una de jazz sau muzica de film.

– Ce face, totuşi, un dirijor în timpul liber? Căci să stai douăzeci şi patru de ore pe zi conectat cu pasiune ta, te poate aduce în pragul nebuniei…

– Ai pus degetul pe rană… Nu am timp să mă echilibrez aşa cum aş vrea şi cum ar trebui. Asta chiar este o problemă. Când, totuşi, reuşesc puţin, prefer plimbările în natură, călătoriile şi sportul. Un dirijor este ca un atlet, după final de concert e epuizat şi cu kilograme în minus. Ne trebuie forţă fizică să rezistăm. Însă, o spun cinstit, timpul meu este nouăzeci şi nouă la sută muzical, mintea mea cântă permanent. Păşesc pe caldarâm, dar dirijez ima­ginar în acelaşi timp. Iar în foarte rarele momente când pun stop, prefer liniştea.