• Părintele Maxim Morariu este, din 2022, exarhul mânăstirilor Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei și slujește la Catedrala Episcopală „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și „Sfinții Mucenici Epictet și Astion” din Saint-Hubert, Québec. Ne-a vorbit cu blândețe și cu umor, în inconfundabilul grai năsăudean, despre copilărie, despre modele, despre românii din Canada și frământările lor •

„Eu cred că m-am născut în biserică”

– Viața sfinției voastre e ca un roman de aventuri: din Salva Bistriței, în Canada, la doar 35 de ani! Ați visat dintotdeauna să deveniți preot?

– Eu cred că m-am născut în biserică. Casa noastră din Salva era la vreo doi kilometri de mânăstire, mergeam la slujbă pe jos, în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare și cred că de acolo am și dobândit dragostea pentru biserică. Am făcut parte dintr-o familie care a avut întotdeauna preocupări spre spațiul religiozității și m-am pomenit crescând la biserică, dorindu-mi să fiu preot, să ajung ca unchiul meu. Mama era o femeie foarte credincioasă. Tata a devenit și el credincios la un moment dat, într-un anume context al vieții, dar mama a fost dintotdeauna, plus că aveam în familie pe frații mamei, doi unchi preoți ortodocși. Mai am un văr care este preot greco-catolic, tata avea doi nepoți, preoți ortodocși, un alt văr e pastor penticostal, deci, noi, când ne adunăm, suntem, cum se spune, de-un maslu, numai că de confesiuni diferite.

– Ați avut vreun model când ați ales preoția?

– Modelul meu în preoție, cel care m-a motivat, m-a susținut și s-a bucurat de succesele mele a fost părintele Grigore Furcea, unul dintre frații mai mari ai mamei mele și nașul meu de botez. El a fost cel care mi-a ghidat și lecturile, astfel încât, atunci când am ajuns la seminar, aveam deja un bagaj teologic destul de bine articulat. Ulterior, ori de câte ori unchiul meu venea la Cluj, mergeam la magazinul bisericesc, după cărți, iar apoi, când ne întâlneam din nou, ne găseam timp în care să discutăm despre ce am citit.

Nașul și nașa m-au susținut și ei permanent, ba chiar nașul a privit alegerea mea ca pe o împlinire personală, vorbea despre mine ca despre copilul lui. Deși are și el trei copii, niciunul nu a urmat calea preoțească, pentru că ei văzuseră ce greu e să fii sărac și tot timpul lipsit și niciodată să nu-ți ajungă banii. Unchiul n-a avut niciodată bani, dar ce avea împărțea întotdeauna cu toți. N-a cerut niciodată nimănui nimic, iar eu așa am văzut preoția, așa mă străduiesc să o văd și acum și cred că așa trebuie să fie.

Tot de Salva mă leagă și numele doamnei Ana Filip, profesoara mea de istorie, care a fost un fenomen la nivel local, prea puțin cunoscută, din păcate, dincolo de granițele județului Bistrița-Năsăud. Lecțiile de istorie se petreceau arareori în clasă, le făceam în curtea școlii, pe malul Sălăuței sau în natură. Fugeau elevii de la orele de educație fizică, doar ca să asiste la orele de istorie ale dânsei, ceea ce nu se întâmpla nicăieri altundeva. Se mai fugea de la Română, de la Matematică, dar nu de la Educație Fizică. Dânsa avea o idee pe care mi-am însușit-o și mi-am reamintit-o când am devenit student la Istorie. Zicea așa, Dumnezeu să o odihnească!: „Dacă vei învăța istoria ca pe o materie care îți oferă informație, vei înnebuni învățând ani și date, pe care o să-i uiți imediat după examen. Dar dacă o să înveți istoria ca pe o poveste, o să vezi că datele or să se adauge de la sine. Important e să prinzi povestea, să înțelegi, să cunoști firul poveștii”. Asta m-a ajutat teribil în studenție.

„M-am pomenit duhovnic la mine în sat”

– Unde v-ați început preoția, de fapt?

– Eu sunt produsul școlii de teologie de la Cluj, am studiat și la Geneva, și la Belgrad, și la Stockholm, am un doctorat la Roma. În 2014, proaspăt absolvent de facultate și cu masteratul început, Înalt Prea Sfințitul Andrei Andreicuț m-a chemat și mi-a spus că are nevoie de duhovnic la Salva. „Tu ești de acolo, ești al satului”. Așa m-am pomenit duhovnic la mine în sat. A fost o experiență scurtă, dar foarte intensă și de care, din anumite puncte de vedere, mi-aduc aminte cu drag. Consătenii mei m-au iubit întotdeauna și pot să spun că am fost mândru dar și nevrednic de dragostea lor. Patru luni, cât am stat acolo, am început să dezvoltăm activități social-filantropice, să mergem în fiecare lună la un azil de bătrâni, la o casă de copii. Mergeam cu elevii, cu doamnele profesoare. Mi-aduc aminte o activitate la Cușma, la Dorolea, unde e Azilul de bătrâni al Mitropoliei Clujului. Am luat câțiva copii, care cântau foarte frumos pricesne, și le-am făcut un mic concert bunicuților, le-am împărțit daruri și apoi ne-am dus la cei imobilizați la pat și fiecare copil și-o găsit un bătrânel cu care a stat de vorbă. Partea cea mai frumoasă a fost că, la vreo două zile după ce s-a încheiat activitatea, au început să mă sune bunicii naturali ai copiilor, care ziceau că după momentul de la azil, copiii au venit acasă deciși să petreacă mai mult timp cu ei, că „nu vor să ajungem și noi ca bunicuții pe care îi vizitaseră”.

„Oamenii vin la biserică să vorbească românește”

– Și cum ați ajuns, din Salva, tocmai în Canada?

– Sincer să fiu, întotdeauna m-am uitat cu ciudă la frații catolici, care pot să meargă oriunde în lume, să facă misiune, și eram aproape gelos pe ei că eu nu pot să o fac, că eu sunt legat de România, de contextul ortodox. După ce am plecat din Salva, am tot studiat. Am plecat în Franța, apoi la Geneva, după aceea la Graz, la Belgrad. În cele din urmă, am ajuns la Roma, unde am început un masterat, am terminat un doctorat și am mai făcut și un postdoctorat. Toate astea, din dorința de a mă pune la punct cu chestiunile care țin de teologie, de sociologie, de viața academică. Din păcate, noi, ortodocșii, avem problema asta: dacă ai barba mare și miroși într-un anume fel, să se vadă că nu te-ai spălat de la ultima ploaie, gata, ești părinte duhovnicesc. Nu cred că e întotdeauna așa. E nevoie să ai și capacitatea de a te exprima, să dezvolți și anumite abilități care să-ți permită să porți un discurs. Biserica de astăzi încă mai are „babe”. Dar, în câțiva ani, „babele” astea or să moară și va trebui să purtăm discuții cu tot felul de oameni care vin din pătura intelectuală, și ei își pun cu totul alt gen de întrebări. Și atunci am socotit că, la un moment dat, dacă va fi să-mi găsesc locul în Biserica Ortodoxă, să mi-l găsesc ca un om care are oarecare bază și oarecare pregătire. De aceea am tot plecat, am tot studiat.

M-am întors de la Roma în timpul pandemiei, iar ÎPS Andrei Andreicuț mi-a dat de lucru la Radio Renașterea, apoi s-a ivit ocazia unei colaborări cu Doxologia, portalul de presă al Mitropoliei Moldovei. Am început să fac interviuri cu mai mulți episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române din diaspora, că era anul diasporei, și așa l-am cunoscut pe episcopul Ioan Casian al Canadei, care mi-a spus că are nevoie de mine acolo. Așa am ajuns la Saint-Hu­bert, unde românii au constituit o parohie de prin anul 2004 și unde, în 2008, chiar au reușit să cumpere biserica.

– Părinte, care sunt provocările românilor din Canada?

– Mulțumesc de întrebare! Când am venit în Canada, gândeam că știu ce se întâmplă în diaspora și nu o să fie foarte complicat, dar am realizat că am greșit teribil. Canada, ca diasporă, nu este Europa. Aici sunt diaspore diferite, există o atitudine diferită în raport cu biserica, există o atitudine diferită în raport cu omul și cu tot ceea ce înseamnă valoarea spiritualității, și atunci provocările au particularitățile lor.

Ce mi se pare interesant e că și aici, ca și în Europa, biserica are o dimensiune identitară, adică oamenii vin la biserică ca să vorbească românește. Mi-aduc aminte că a venit unul dintre preoții bătrâni, care fusese prin vest, la una dintre bisericile noastre mai vechi, și a slujit în engleză. După slujbă, oamenii i-au spus: „Dacă vrem slujbă în engleză, mergem în Ontario, aici ești la biserica românească!”. Sunt foarte patrioți în privința asta.

Eu am încercat să transform biserica într-un spațiu care să creeze punți de dialog cu cultura. Suntem prima parohie din Patriarhia Română care are un club de șah și care a organizat vreodată un turneu de șah în biserică, ajuns deja la a cincea ediție. Domnul Cezar Vitencu se ocupă de clubul de șah. Cea mai numeroasă participare a fost de aproape o sută de tineri, care vin din Montreal, din Ottawa, din Gatineau, de la Chicoutimi, de la 500 de kilometri, mulți dintre ei nu vin regulat la biserică.

O întâmplare frumoasă, în comparație cu Europa, unde, din ceea ce am observat eu, există o generație de tineri care veneau la biserică aduși de mama, de bunica, de tăticul, și care la un moment dat dispărea, nu-i mai vedeam prin biserică. Ei, la noi, cel puțin în Saint-Hubert, unde sunt eu preot, avem toate generațiile. Ne cam lipsesc bătrânii, avem două băbuțe, de 90 și 96 de ani, și pe părintele Mircea Panciuc, de 86 de ani. În rest, media de vârstă e în jurul la 50 de ani. Or îmbătrâni și ăștia și om face rost de bătrâni! În altar și la strană, am permanent 15-20 de ajutoare. La Școala Duminicală sunt tot vreo 20, cu vârste de până la 7-8 ani, deci există cumva și aspectul ăsta, și o dimensiune confesională, etnică și culturală. În schimb, ce e foarte interesant, când se joacă și când discută între ei, copiii preferă limba franceză. La spovedit, chiar dacă o stâlcesc pe românește, insistă să vorbească cu preotul în limba română, dar între ei, când se întâlnesc și când se joacă, tot în franceză își vorbesc.

De când sunt aici, am avut și câteva convertiri și mă străduiesc să-i acomodez și pe băieții convertiți. E un venezuelean, mai sunt doi tineri din Quebec, încă un tânăr jumătate libanez, jumătate italian. Tatăl acestuia din urmă e catolic italian, dar nu vrea să audă de biserică, iar mama, musulmană, venea și-l aducea la biserică, să-i facem cateheză, și era bucuroasă că devine ortodox. Sunt câteva lucruri extrem de interesante și este o provocare să îi pui pe toți acești oameni împreună.

„Inima mea este legată de România”

– Românilor le mai este dor de casă, se gândesc să se-ntoarcă? Care e sentimentul lor ­patriotic, dincolo de realitatea ime­diată?

– Toată lumea a venit în Canada să trăiască mai bine. Și, sub aspect economic, nu știu cum e acum situația în Europa, dar față de cum era când am venit eu, da, se trăia un pic mai bine în Canada. Și ai mirajul ăsta, că trăiești mai bine, dar e doar un miraj. Toată lumea ține, când ajunge aici, să-și cumpere casă, să se bage în bancă, face rate. Aici nu te întreabă nimeni câți ani ai sau ce fel de om ești, ci te privește doar prin prisma a cât câștigi. Primul lucru de care ești întrebat când ajungi e cât câștigi pe an. Se pune foarte mult accentul pe consum, ceea ce generează situații de concurență, de burnout, de tot felul de lucruri din astea care, la un moment dat, degenerează nefericit. Aici trebuie să intervină biserica, în măsura în care poate, trebuie să găsim modalități prin care să intervenim, să facem consiliere. Asta e o altă provocare, că înțelegem prost aspectul material al vieții. Și e și dorul de casă, că aici nu mai avem, ca în Europa, măcar gândul că ne-am putea întoarce, iar românii de aici nu aparțin lumii ăsteia, dar nici celei din care au plecat. Pentru că, dacă s-ar întoarce în România, cei de aici n-ar mai regăsi lumea din care au plecat și care avea anumite particularități și anumite frumuseți, și atunci, sunt condamnați să penduleze între două lumi. Asta poate să genereze stări de stres, de oboseală, de depresie.

Am observat că românii cred că trebuie să te integrezi. Nu este necesar să te integrezi, trebuie doar să fii acceptat și primit de cei de aici, pentru că dacă te integrezi, riști să-ți diluezi propriile valori. Pentru că, la nivel spiritual, aici este o societate în care se încurajează valori aflate în contradicție cu ceea ce credem noi, ca ortodocși, iar asta te pune de multe ori în postura de a-ți ascunde propriile valori, de a găsi o formă de compromis, între ceea ce spui în public și ceea ce crezi cu adevărat. Eu îi mai pun, din când în când, la Școala Duminicală și la cateheze, pe tinerii noștri, să vadă filme despre comunism și persecuțiile de atunci, pe principiul „trecutul nostru, viitorul vostru”. Că, încet, încet, într-acolo se merge, sau și mai rău. Copiii noștri s-au dus la școală, fericiți că vin și la biserică, și așa ne-am pomenit cu câțiva dintre colegii lor, care au vrut să vină să vadă și ei cum e. Le-a plăcut aici și unii au devenit ortodocși. Pe de altă parte, asta te provoacă și pe tine, ca preot.

E foarte important, și la nivelul preoțimii, și la nivelul ierarhiei bisericești, să înțelegem lucrurile astea și să trimitem în diaspora oameni pregătiți să se adapteze, altfel, în curând, vom pierde și puținul de credincioși pe care îl mai avem.

– Dacă ar fi să puteți alege, dumneavoastră v-ați întoarce?

– Inima mea încă mai este legată de România, în mare măsură, și eu mă simt legat de valorile noastre. La noi, la Salva, suntem oameni care ne iubim rădăcinile și nu le uităm, chiar dacă tot mai mulți dintre cei pe care-i aveam la suflet s-au mutat la Domnul. Dar asta nu mă rupe nici de țară, nici de valorile de acolo și, dacă ar fi să aleg, m-aș întoarce acasă a­cum. Ceea ce mă ține e gândul ăsta, că, totuși, oamenii de aici merită să simtă românește, să trăiască românește, să gândească românește. Dacă cel puțin în sufletele unora dintre ei reușesc să aduc o undă de lumină, asta mă face să merg mai departe cu drag, să nu mă simt neapărat străin.

„Ar trebui să existe mai mulți ca dumneavoastră, cei de la Formula AS!”

– Revista noastră împlinește anul acesta 35 de ani de apariție neîntreruptă pe piața media din România. Vă rog să adresați un gând duhovnicesc cititorilor noștri!

– Eu mă feresc să laud oamenii, pentru că știți cum e când te laudă popa, nu-i de bine! Am în minte un interviu cu doamna Sânziana Pop, pe care l-am văzut la televizor, și mi s-a părut atât de frumos conceptul revistei, atât de frumoasă ideea! Avem nevoie de bine și de frumos în viața noastră și cred că ar trebui să existe mai mulți ca dumneavoastră. Nu cred că ar trebui să existe concurență în a răspândi binele și frumosul. Le-am mai spus la un moment dat, în predică, alor mei, că fenomenul luminii nu cunoaște concurența, că dacă pui o lumină lângă o altă lumină, rezultatul este o lumină mai mare, luminile nu se eclipsează una pe cealaltă. Și atunci, cred că în mod logic, asta trebuie să căutăm: să descoperim frumusețea, lumina, bucuria în sufletele, în viața noastră, în societate. Dacă tot timpul ne uităm numai la ce e rău, numai la ceea ce e urât, nu dăm un pic de speranță oamenilor prin ceea ce se întâmplă bun, nu încercăm să vedem și lucrurile frumoase, noi ne îngropăm pe noi înșine și, până la urmă, societatea însăși devine un cimitir în care se plimbă cadavre vii, fără scop și fără sens. Maica Benedicta (acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – n.red.) avea îndemnul ăsta: „Să nu uitați verticala!”, care mi-a plăcut teribil. Scoaterea verticalei din ecuație ne transformă în niște animale. Că o fi omul animal rațional, dar la ce să te gândești, dacă nu la Dumnezeu? Ce-ți particularizează ­rațiunea?

Și mai e un aspect, care pe mine mă șochează: răul creează dependență. Te droghezi, simți nevoia să te mai droghezi. Fumezi, mai vrei. Dar binele nu-ți creează dependență, nu te trezești niciodată dimineața cu gândul cui fac astăzi un bine sau unde găsesc eu un om amărât să-i dau ceva să mănânce. Și atunci, într-o societate în care binele nu creează dependență, în care până la urmă răul luptă pe orice cale să robească, e nevoie și de o contrabalansare. De-aia avem nevoie de bine, de-aia avem nevoie de frumos, de-aia avem nevoie de Dumnezeu! Pentru că, dacă nu, suntem robii unor lucruri care ne vor acționa mecanic, fără să le mai putem controla. Când ajungi prizonierul unei adicții, ești o mașină, te mașinizezi. Ceea ce faceți dumneavoastră poate să reumanizeze și ăsta e, până la urmă, esențialul. Poate să fie greu, cu siguranță nu-i ușor, dar ­merită!