• După mai bine de un deceniu de la „Câinele japonez”, filmul care îl impunea drept una dintre vocile noi și sensibile ale cinematografului românesc, Tudor Cristian Jurgiu revine cu „De capul nostru”, un film despre adolescență, abandon și furia tăcută a copiilor rămași singuri, într-o țară din care părinții continuă să plece. Premiat recent cu trofeul CICAE, în secțiunea Forum a Festivalului Filmului de la Berlin, lungmetrajul își așteaptă lansarea națională la TIFF. Am stat de vorbă cu autorul lui despre regizorii care l-au influențat, despre frica de amorțeală emoțională, dar și despre modul fragil în care oamenii încearcă să rămână conectați unii la alții •

„Am spus o poveste în care se pot regăsi foarte mulți tineri cu părinții plecați”

– Cea mai recentă ediție a Berlinalei a oferit filmului „­­De capul nostru” premiul CICAE în sec­țiunea Forum, una dintre cele mai importante platforme dedicate cinematografului de autor. Te așteptai la o asemenea reacție?

– Nu m-am dus la Berlin cu gândul la un premiu, mai ales că Forum e o secțiune necompetițională. Știam doar vag că există câteva distincții acordate în cadrul secțiunii. Pentru mine, selecția în sine a fost deja o mare bucurie și o validare foarte importantă pentru film. Cel mai emoționant a fost însă faptul că am reușit să mergem acolo împreună, ca echipă, ca într-o excursie. Trei dintre actorii mei sunt încă la școală, a fost pentru ei un fel de evadare chiar dacă alături de părinți. Erau foarte emoționați și cred că au trăit premiera cu o intensitate aparte. Unii au fost atât de copleșiți de experiență că au și plâns, nu le-a mai plăcut cum s-au văzut pe ecran. În tot cazul, m-am bucurat să pot împărți cu ei momentul ăsta după o filmare grea și îndoieli de tot felul.

– „De capul nostru” abordează un subiect care frământă România de multă vreme: drama familiilor descompuse de fenomenul migrației. De unde a pornit curiozitatea asta?

– Cred că s-a născut mai demult. Aveam un prieten bun, fost coleg de școală, care după liceu plecase în Statele Unite. Tatăl lui n-a putut merge la nunta lui, așa că a participat de la distanță, a urmărit întregul eveniment pe computer, prin camera web. M-a emoționat foarte tare povestea și așa s-a născut „Nunta lui Oli”, primul meu scurtmetraj. Apoi, viața m-a dus spre alte proiecte, dar cumva, în orice direcție mă întorceam, mă izbeam de povești ale familiilor destrămate. Fie erau părinții plecați, fie erau copiii plecați. M-am trezit gândindu-mă tot mai des la poveștile astea și am început natural să scriu la scenariu.

– Există câteva scene extrem de puternice în film, cum e cea în care copiii se înfurie pe pachetul trimis de părinții din Spania și îl aruncă în foc. E multă suferință ascunsă în astfel de cazuri, iar tu ai surprins-o admirabil.

– Din păcate, abandonul de tipul ăsta nu naște doar suferință, ci și multe resentimente, care fac ca relațiile dintre părinți și copii să se deterioreze rapid. Sunt unii copii, mai puțini, e adevărat, care reușesc să treacă bine peste încercări de genul ăsta. Se maturizează mai repede, devin mai puternici. Sunt și situații documentate de adolescenți care ajung la depresie sau sinucidere. Noi am decis să nu mergem pe niciunul din cazurile extreme, ci să spunem o poveste în care se pot regăsi foarte mulți tineri cu părinții plecați. E o poveste cu multe nuanțe, în care părinții ies uneori vinovați, deși e limpede că le e greu și lor, iar în cele mai multe cazuri chiar nu au de ales. Pe de altă parte, dacă lăsăm la o parte fenomenul migrației și consecințele lui sociale și familiale, filmul e construit și în jurul unor probleme de co­municare care există adesea între părinți și copii, chiar și între cei care rămân acasă. În multe familii, lucrurile sunt ascunse, iar oamenii aleg să nu discute de­spre pro­ble­me delicate, care pot crea disconfort.

„Eram un copil pierdut în lumea lui”

– De aproape 15 ani, ești și cadru didactic, asistent la UNATC. Cum reușești să împaci privirea critică a profesorului cu cea a artistului inspirat sau imersat cu totul în poveste?

– Nu cred că faptul că predau schimbă neapărat felul în care fac film. În munca mea de la facultate, încerc de fiecare dată să renunț la privirea așa-zis obiectivă și să înțeleg cât pot lumea din care vin studenții mei, ce simt ei legat de filmele pe care vor să le facă, de referințele care îi inspiră. Mă face să explorez alături de ei feluri de a te gândi la cum faci un film pe care doar le ghiceam. Plec uneori de la facultate plin de energie, surescitat într-un mod foarte plăcut. Însă îmi ia foarte multă energie, e destul de greu de gestionat. Tocmai pentru că există atâtea direcții posibile în cinematografie și pentru că, încercând să-i ajut, mă adâncesc în toate, ajung la final să fiu sedus de ele și, după ce stau să discut trei, patru scenarii, îmi ia uneori timp și efort să mă întorc la mine și la filmul meu.

– Cum faci, totuși? Când știi că ești tu, că te-ai găsit înapoi, dincolo de toate influențele?

– Se întâmplă scriind. Mă apuc să scriu și, la un moment dat, simt că scrisul devine foarte entuziasmant. Încep să curgă secvențele, să vorbească singure personajele, iar eu mă las în voia lor. De multe ori, aleg să plec de la o imagine cu o anumită emoție pe baza căreia construiesc o scenă. Acea imagine îmi devine reper de stare de fiecare dată când mă reîntorc la scenariu. Așa s-a întâmplat de pildă cu secvența filmată la depoul de locomotive. A pornit de la niște amintiri din copilăria mea petrecută la Oradea, când mergeam în acest spațiu izolat cu trenuri și locomotive vechi cu aburi. Petreceam acolo foarte mult timp cu prietenii mei de joacă, ne simțeam foarte bine. Și atunci, mi i-am imaginat pe acești adolescenți din film bând în acest spațiu și având fiecare această răfuială verbală cu părinții celuilalt, care e și amuzantă, și dureroasă, și jignitoare…

– …și care pare o exorcizare a răului.

– Da, e acolo și răzbunare, și dor de părinți, și un sentiment că sunt legați unul de celălalt prin aceleași situații dificile de viață. În același timp, m-a interesat și să cultiv în scena respectivă atmosfera de oraș mic, în care gările și trenurile poartă o aură, pentru că sunt mijloacele de evadare către lumea mai mare și mai atrăgătoare. Și eu mi-am dorit să plec din Oradea. Nu neapărat ca să fug de ceva, ci pentru că îmi dădusem seama din liceu că vreau să fac film și știam că, dacă rămân acolo, nu o să pot. Și am și plecat, din aproape în aproape: întâi la Cluj, unde am făcut un an de Teatrologie, apoi la București, unde am făcut doi ani de Jurnalism, până am dat la UNATC.

– De unde vii, de fapt, Tudor? Cine erai tu la vârsta personajelor tale din film?

– Eram un copil puțin pierdut în lumea lui. Între mine și Dudu, personajul din film, există o legătură. Scrisesem rolul inițial altfel, dar apoi l-am văzut pe Dominic la casting: un băiat foarte imaginativ și visă­tor, care explica lucruri și inventa povești. Și m-a cucerit complet. Mi-a adus aminte de mine la aceeași vârstă, când trăiam foarte mult în capul meu, foarte deconectat de lume, neatent la ce e important la școală. Pe de altă parte, eram capabil să stau ore în șir concentrat pe lucruri care îmi plăceau. Așa era, de pildă, modelajul în lut, din care făceam diverse figurine pe care le uscam la soare. Probabil, atunci am început să-mi cultiv fără efort un anume tip de atenție și răbdare, care mi-au folosit mai târziu și ca regizor.

– Avem această imagine clișeu, că regizorul e ca un dirijor, e cel care dă intrările și ieșirile. De fapt, de ce ai nevoie pentru a fi un bun regizor?

– Nu cred că există un răspuns clar la asta și nu există unul singur. Pentru mine, contează să fiu atent și deschis emoțional, nu doar față de ceilalți, ci și față de mine și de interiorul meu. E important să mă păstrez mereu într-o stare în care să fiu receptiv și concentrat. De fapt, starea în care ești când filmezi e cea mai importantă. E greu să te mai racordezi uneori la starea în care erai când ai scris, când ai imaginat niște lucruri. Pe platou e foarte multă presiune, e mult stres, fiindcă ziua de filmare e foarte scumpă și ești mereu în contratimp, ba că pierzi lumina naturală, ba că nu mai ai locația a doua zi. Cum să-ți mai dai seama dacă actorii joacă bine, cum să-ți mai vină idei, dacă tu ești absent emoțional? Ca să nu mai zic că actorii copii sunt primii care simt că nu ești cu totul acolo.

– „De capul nostru” pare că nu se inspiră din niciun stil cinematografic românesc deja consacrat. Are un aer destul de nou. Tu te simți făcând parte dintr-o generație?

– Mi se pare important să conștientizezi că lucrezi într-o tradiție sau alta oricât de neconvențional ai lucra. Însă, în ce mă privește, regizorii care m-au inspirat la filmul ăsta sunt mai degrabă străini. Atmosfera scenei din peșteră, în care puștii stau și așteaptă tăcuți să se întâmple ceva, e inspirată de filmul „Uncle Boonmee”… al lui Weerasethakul Apichatpong. E așteptarea de dinainte să se întâmple ceva. Ceva imi­nent, care totuși nu se întâmplă, ci lasă în loc un soi de suspendare în care începe să îți placă să rămâi. Ca regizor, îmi place să nu spun tot, să las privitorul să ghicească ce poate să însemne o anumită expresie a feței. Îmi plac la fel de mult filmele lui Maurice Pialat, „L’enfance nue”, de pildă, despre un copil adoptat, un film apărut cam în același timp cu „Cele 400 de lovituri” al lui Truffaut. E remarcabil felul emoționant, dar total nesentimental, în care tratează unele probleme. La unele filme ale lui John Cassavetes mă întorc constant, de pildă la „Love Streams”. Îmi place modul foarte direct în care personajele lui își exprimă emoțiile, e foarte diferit de calmul contemplativ al lui Apichatpong. Și mai e un film care îmi place foarte mult, „Un conte de Noel” de Arnaud Desplechin, un cinema de familie foarte verbal și tensionat.

– Studenții tăi, generația nouă de viitori regizori, cum ți se par?

– Unii dintre ei sunt atrași de filme noi, de filme neconvenționale, foarte departe stilistic de cinema-ul mainstream. E o estetică aproape anarhică, la granița cu neglijența, dar nu e neglijență. Sunt atrași de texturi digitale mai vechi sau mai noi, care au ceva pictural, au o emoție care îmi place și mie. Dar în același timp e greu să generalizez, sunt și destul de diferiți. Însă îi vezi cum caută noi metode de a spune o poveste și de a folosi mijloacele cinemaului.

– Cum scrii, ai niște obsesii la care revii?

– Într-un fel, da. Mă atrag comportamentele un pic deviante, care ies puțin din normă, care se nasc poate din lucruri pe care le trăim cu toții, dar care se manifestă neașteptat. „În acvariu”, de pildă, e un scurtmetraj despre doi oameni care se chinuie unul pe altul, dar care totuși nu se pot desprinde unul de celălalt. E o relație destul de toxică, deși ăsta e un cuvânt folosit prea mult. Tensiunile de orice fel se manifestă uneori în gesturi și acțiuni care mă atrag și mi se par expresive. Și încerc să înțeleg cum și dacă reușești să descoperi lucruri adevărate despre tine în astfel de situații. Altfel, e ușor să zici „toxic” și să pleci.

– În ce punct ești acum, Tudor? Pui deja cără­mizile pentru un alt proiect? În cinematografie, există mereu un decalaj temporar. De multe ori, când un film ajunge în sfârșit la public, regizorul lucrează deja la altul.

– La mine, asta n-a fost niciodată o problemă. Nu fac atât de multe filme încât ele să se suprapună în felul ăsta. Se scurge atât de mult timp de la unul la altul, că mai degrabă simt dor și frustrare că nu pot să filmez din nou. Pe de altă parte, nu simt nevoia nici să lucrez mult mai repede, n-am ambiția asta, dar mi-ar plăcea să se micșoreze puțin distanța între filme. Fiind atât de implicat și la UNATC, ener­gia mea se răspândește, oricum, în mai multe părți. Însă lumile astea sunt interconectate. Nu cred că mi-ar mai face plăcere să predau, dacă nu aș face în paralel și un film.

„Când scrii, nu ești niciodată singur”

– Pentru viața de zi cu zi, ce-ți mai rămâne? Ce faci când nu ești nici pe set, nici în sala de curs?

– Ies cu prietenii în oraș. Îmi face plăcere să mă văd cu oamenii. Dar nici asta nu e ceva constant în viața mea. Am perioade în care nu simt nevoia să mă văd cu nimeni, în care vreau doar să stau în casă, când și să răspund la un mesaj mi se pare un efort. Și alte perioade, în care nu pot să nu mă văd cu oamenii, în care sunt extrem de deschis și curios și disponibil să ascult. Încerc să îmi mențin această deschidere, deși uneori, amorțesc emoțional într-un fel destul de neplăcut. Mi-e teamă că într-o zi starea aia de amorțeală va rămâne și nu voi mai putea ieși din această retragere în mine. Am avut perioade în viața mea în care singurătatea mi-a făcut bine și m-a ajutat să mă regăsesc, dar și perioade când m-am bucurat mult de intimitatea unei relații.

– Dar e și ceva creativ în a sta cu tine și a te asculta. Nu ai nevoie de singurătatea asta când scrii?

– Eu îmi motivez perioadele astea de izolare zicând că am nevoie de ele pentru scris, că mă inspiră. Dar adevărul e că, în perioada în care am lucrat la scenariul ăsta, lucram de dimineața până seara, dar apoi ieșeam și mă întâlneam cu oameni și aveam mare poftă de vorbit. Ieșirile m-au deconectat, m-au încărcat, m-au inspirat, m-au ajutat și să scriu, au venit ca recompense. Pe de altă parte, când scrii, nu ești niciodată singur, ești cu o armată de oameni pe pagină. În tot cazul, eu mă hrănesc emoțional din întâlniri, nu cred că aș mai funcționa să mă rup total de oameni.