Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Tigruța

Toate pisicile din viața mea au fost… motani. Tano, Țic-țic și Monet m-au făcut să înțeleg că le­ul din mine se poate înclina oricând, zâmbind, fără să zică nici „pâs” în fața unui motănel, chiar dacă nu are pedigree… Tocmai de aceea, pisica tigrată apărută în toamna anului trecut în curtea mea mi-a stârnit, înainte de toate, curiozitatea. Era nouă „în peisaj” și ne-am privit, mai întâi, cercetător. Ea părea a căuta ceva, iar eu mă gândeam că pisicuța simpatică, cu burtică prea mare, a greșit adresa. Încă tânjeam după Monet, care plecase într-o zi de Martie a anului trecut, și dus a fost. Noul musafir semăna cu motanul cel mult iubit doar la modelul blă­niței, adică era o tigrată de toată fru­musețea, în rest, nu-mi atrăgea cu nimic atenția. Doar că o pisică – e o pisică… S-a-nvârtit pe lângă mine, într-o clipă a intrat în casă, i-a dat ocol. Părea să inspecteze un teri­to­riu ce nu era dispus încă s-o ac­cep­te. Am făcut eu prima ofertă: mai erau conserve rămase de la Monet, lapte i-am procurat ime­diat, voiam să-i câștig bunăvoința. Știam din ex­pe­riență: o pisică nu trebuie tratată decât… regește! I-a plăcut ce-a găsit. Mie îmi încurca planurile, trebuia să pă­răsesc locuința peste câteva zile, zugravii îmi dăduseră termen de începere a lucrărilor și, se știe, pe meș­teri nu-i încurci nici c-o… pisi­că. Cu regret, i-am organizat noii mele vizitatoare un culcuș sub cerul liber, în curte, pe o blăniță. A părut a fi mulțumită și cu atâta. Mânca tot ce îi dădeam, alunga orice intrus pa­tru­ped venit în vizită, și aștepta cu­minte. Dar în dimineața când au sosit meșterii, n-am mai avut vreme de ea. Le-am pus oamenilor cheia în mână, le-am spus în treacăt că s-ar pu­tea să mai vină pe-acolo o pisi­cuță, să n-o alunge, și-am plecat.

Toată transformarea casei a du­rat o lună încheiată. Am mai venit să ud florile, să văd cum merg lucră­rile. Spre uimirea mea, pisica era acolo. S-a uitat bucuroasă la mine și mi-a ieșit în cale să mă salute. Abia puteam să pășesc printre calorifere, scule, etajere, mobilă… I-am lăsat mâncare, am mângâiat-o și am plecat. Mu­tatul înapoi a fost o întreagă campanie, cu desfășurare de forțe, cură­țe­nie, obo­seală. Spre noapte, când am făcut ochii roată, ca să mă obișnuiesc cu noua așe­zare a mobilei, cu lo­cuința care mirosea încă a zugră­veală, am auzit un miorlăit. Prin geamul fe­restrei am vă­zut un căp­șor cunoscut. Pisi­ca ti­grată își făcuse apariția și aștepta. I-am deschis larg ușa și am mângâiat-o. M-a privit cu încredere și spe­ranță: n-avusese răbdare de po­ma­nă. Din acea seară, Tigruța n-a mai ple­cat. Probabil că am răspuns exi­gen­țelor ei, așa că i-a părăsit fără regrete pe stăpânii în casa cărora viețuise până atunci, ale­gându-mă. Da­că ea s-a adap­tat imediat și la casă, și la programul meu, eu mai am încă nevoie de timp pentru a mă deprinde și cu casa, și cu pisicuța cea nouă. Deseori, când îi observ com­portamentul, mă surprind gândindu-mă că ea și-a luat rolul în serios: are grijă de mine.

O zi din viața noastră este foarte așezată: dimineața se trezește devreme, se așază pe pervaz și urmărește cu atenție apariția păsărelelor. O fascinează legănatul vrăbiuțelor pe crengile de caprifoi și o aud, deseori, „vorbindu-le” tandru, cu un clănțănit promițător de dinți…

Cum simte că m-am trezit, apare din două salturi în pat și se trântește alături de mine, torcând ușor. Îi place s-o mângâi și se predă cu încredere, răsucindu-se cu bur­tica în sus. Se îndreaptă mai apoi spre bucătărie, unde are un castronaș plin în permanență cu bobițe, din care mănâncă, când și când. Acum, după opt luni, știu când Tigruța vrea și când nu dorește lapte și, în general, îi simt orice dorință. Mă urmărește lung cu privirea când plec de-acasă. Pe-nserate, când re­vin, văd o mogâldeață lunguiață de-a lungul perva­zului. Cum mă simte, începe să miorlăie și coboară în fugă. Îmi iese în cale și își ascute unghiile pe scân­durica ei specială, apoi vine să mi se mângâie de pi­cioare. Iese foarte puțin pe-afară. Mârâie imediat ce simte alt pisoi în preajma ca­sei. În rest, mă cultivă. E foar­te fericită când nu plec de-acasă. Se plimbă de colo-colo după mine, prin camere, se uită la lucruri, iar dacă doarme și simte că nu mai sunt în preajmă, se trezește imediat și vine în fugă, se postează lângă mine și mă privește expresiv: dacă nu-i dau atenție, îmi face semn cu lăbuța pe mână sau pe picior, adică „iată-mă, sunt aici, mângâie-mă!”.

Când nu mă simt în apele mele, nu se dezlipește de lângă mine, stă și mi se uită în ochi, de parcă ar vrea să mă liniștească, că nu-i nimic, ea e acolo și îmi va fi mai bine. Noaptea, pe la 4, vrea afară. Bate în marginea ferestrei, ca s-o aud că e la geam. Apare peste o oră-do­uă, și bate iar în pervaz. Vine lângă mine, îmi caută mâ­na ca s-o mângâi, apoi mi se culcă lângă picioare. Nu mă deranjează cu absolut nimic, și cred că mulțu­mi­tă ei am reușit să trec cu bine peste o perioadă mai stre­santă din viața mea. Astăzi, dis-de-dimineață, Ti­gru­ța era la observator, pe pervaz, și când m-am apro­piat de ea, am văzut-o întinzând de zor căpșorul de par­că ar fi vrut să-mi arate ceva: înflorise regina-nopții…

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.