La aproape două decenii de la precedentul succes la Festivalul de la Cannes, cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, regizorul Cristian Mungiu a câștigat din nou prestigiosul „Palme d’Or”, cu producția „Fjord”. Această „dublă” rarisimă rotunjește nu doar cariera de excepție a lui Cristian Mungiu, ci și destinul generației sale, „Noul val românesc” – cu premii la Cannes, Berlin, Karlovy Vary, Locarno sau Chicago. Puține performanțe românești s-au individualizat atât de puternic pe plan mondial și puține domenii au crescut atât de organic, împreună cu festivaluri de film, cu programe de perfecționare pentru tinerii talentați, cu oportunități de colaborări externe, precum cinematografia noastră. Într-o țară în care cultura a fost mereu la capătul listei de priorități, în care propaganda facilă a fost mereu premiată, iar vocile lucide, curajoase, au fost ținute la distanță, reușitele lui Cristi Mungiu și ale colegilor săi de generație sunt absolut remarcabile. Ele sunt mărturii puternice, cu ecouri peste granițe și peste timp despre lumea noastră. Simpla lectură a titlurilor unora dintre filme –”Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” (Cristi Puiu, 2004), „Trafic” (Cătălin Mitulescu, 2004), „Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005), „A fost sau n-a fost” (Corneliu Porumboiu, 2006), „Polițist, adjectiv” (Corneliu Porumboiu, 2009), „Eu, când vreau să fluier, fluier” (Florin Șerban, 2010), „Marți, după Crăciun” (Radu Muntean, 2010), „După dealuri” (Cristian Mungiu, 2012), „Poziția copilului” (Călin Peter Netzer, 2013), „Bacalaureat” (Cristian Mungiu, 2016) – e un rezumat cât se poate de clar despre România din care venim și cea în care trăim. Că nu foarte mulți s-au înghesuit, de-a lungul timpului, să vadă filmele „Noului val românesc” sau că alții nu vor să treacă dincolo de scenele austere, de bucătărie, în care se liorpăie zeamă chioară, e doar una dintre explicațiile crizei de identitate pe care România n-a depășit-o din 2000 încoace. Dimpotrivă!
Deloc întâmplător, „Noul val românesc” crește de la mijlocul anilor 2000, deodată cu România europeană. Și, la fel de evident, o face fără sprijinul statului român. Am tocat toată bunăstarea obținută după 2007, ne-am mai și îndatorat pentru multe generații, dar avem în continuare orașe mici și mari fără cinematografe. Nu avem scuza sărăciei, e vorba, pur și simplu, de proastă gestiune și de oportunism păgubos. S-au construit case de cultură în care se cântă cel mult manele, s-au construit săli de sport, în localități unde nu mai există copii, s-au făcut terenuri de fotbal în pantă, partidele politice investesc anual milioane de euro în propagandă la televiziuni, în timp ce banii pentru cea mai spectaculoasă expunere culturală a noastră în lume – „Noul val” al filmului românesc, nu s-a găsit un program serios de finanțare vreme de 20 de ani. Sunt puține domeniile în care statul român putea băga bani mai cu folos – și nu e vorba de sume exorbitante! Toată lumea se înghesuie azi la aplauze, în vreme ce echipa lui Cristian Mungiu a trebuit să umble prin cinci țări ca să strângă bugetul necesar…
Cu o temă care nu va lăsa pe nimeni indiferent și cu un distribuitor nord-american de elită, Cristi Mungiu are șanse bune la Oscarurile de anul viitor. Măcar acum, în ceasul al 13-lea, ar putea pune și România umărul la campania de promovare a filmului. Și, ca să nu rămână senzația de cârpeală, poate reușește Ministerul Culturii să-i strângă la o masă pe cei mai buni creatori din lumea filmului nostru și să schițeze o strategie de viitor. „Marfă” este, mai trebuie banii, ca să cităm titlul unuia dintre filmele care au pus bazele „Noului val”.
