Chilerul bunicii Anica
– Sunteți o scriitoare de linia întâi. Ați publicat mult în ultimii ani, proză, critică de teatru și film, eseuri, dramaturgie. În care dintre aceste domenii vă simțiți mai „acasă”?
– Mă simt acasă în lumea cuvintelor, a poveștilor, fiindcă am crescut într-o casă în care mi se povestea mereu despre familie, despre natură și rădăcinile noastre, despre marile cărți care mă înconjurau în bibliotecă. Totuși, cel mai bine mă regăsesc în proză, în proza de largă respirație. Am debutat în 2014, la Editura Eikon, cu un roman fluviu care urmărește destinul unei vechi familii, prin personaje care aduc în dialog diferite epoci istorice întrepătrunse ca într-o tapiserie. Sau ca în scoarța țesută la război de bunica mea, Anica, scoarța cu care acoperea pereții de lut ai chilerului în care am copilărit. Acolo, în acel loc și timp privilegiat, ascultând poveștile spuse la gura sobei, am înțeles că facem parte din marea țesătură a lumii-ca-poveste. De atunci, prin fiecare pagină scrisă, fie că este roman, eseu, proză scurtă sau teatru, cronică sau traducere literară, încerc să regăsesc lumea aceea, să o reconstitui, îmbogățind-o.
– A existat vreo întâmplare, vreun moment, în care ați înțeles că veți ajunge să scrieți?
– Vocația literară, ca orice vocație, depinde mult de educație. Părinții mei sunt profesori, am crescut printre cărți, fiind mereu înconjurată de marea literatură; mi-am petrecut copilăria în natură și în bibliotecă, așadar, natura și cultura m-au format, mi-au oferit modele. Pe lângă asta, cred că este util să ne situăm în istorie, istoria recentă, și să spun că m-am născut la granița dintre lumi, în 1981. Erau vremuri cumplite, în care destinul unui scriitor în România comunistă se „împlinea” sub ochiul atent al cenzurii, sub cupola ermetică a dictaturii, cu amenințarea închisorii și a exilului, care sancționau orice pagină disidentă. Un astfel de mediu și-a lăsat asupra generației căreia îi aparțin o amprentă puternică. Am apreciat cu atât mai mult sentimentul de intensă libertate, adus de evenimentele din 1989. Cartea a avut un rol important în schimbarea vieții noastre, în revigorarea societății și a mediului cultural.
În anii ‘90, părinții mei au organizat o bibliotecă în școala din Bogdănești, unde învățam, din donații primite de la școli din Franța și Elveția. Am avut atunci acces de timpuriu la cărți și la marea literatură în limbi de circulație internațională. Aceasta a fost pentru mine „revoluția din ‘89”, o revoluție culturală, care ne-a oferit posibilitatea să citim, să călătorim, să cunoaștem, să explorăm lumi până atunci interzise.
„14 volume în 14 ani”
– Cum ați debutat? Cum v-au primit cititorii?
– Am participat, în 2014, la un concurs de debut literar care, deși nu mi-a adus primul loc, condiția pentru a fi publicată, mi-a dăruit aprecierea unor importanți critici și oameni de cultură, care mi-au susținut romanul de debut, „Ziua cea mai albă”. Valentin Ajder, directorul editurii Eikon, a văzut în mine ceea ce putem deveni și iată, împreună, am publicat 14 volume în 14 ani, traversând ținutul necunoscut și infinit al scrisului, de la roman la proză scurtă autobiografică, la eseu și cronică de spectacol, la dramaturgie și cronică literară.
„… bucuria care se naște din scris este o răsplată covârșitoare…”
– Este grea munca de scriitor? De unde vin poveștile?
– Nimic nu este ușor, mai ales când trebuie să șlefuiești un dar, să cultivi o vocație. Ușurința e impresia care înveșmântează, ca o mandorlă străvezie, luminoasă, o pagină îndelung lucrată. Emoția cea mai puternică vine din însuși actul de a scrie, din vocația de a fi creatori. Celălalt, cititorul potențial, imaginat și așteptat, rămâne personajul principal al cărților mele. Cărțile se nasc pentru a ne aminti că suntem legați unii de alții, că nu suntem singuri, că ne putem împlini viața doar prin comuniunea cu oamenii. Scriu călătorind spre celălalt și ieșindu-i în întâmpinare. Apoi, subiectele mele se nasc din călătorii. Fiecare roman a fost un pretext de a scrie despre o țară, cu cultura și civilizația ei. Personajele mele ajung în Ierusalim, Roma, Atena, în Lisabona. Întâmplarea face că am descoperit aceste mari orașe și centre de civilizație mai întâi în imaginație. Abia după un timp am și călătorit acolo, iar pelerinajul în realitate a sporit emoția primei întâlniri, pe calea scrisului.
„Dragostea e cea mai puternică”
– Poate literatura vindeca sau schimba ceva în oameni? Ce rol mai are ea în ziua de azi, când statisticile ne arată că, din păcate, suntem pe ultimul loc din Europa, la citit?
– Nu știu dacă literatura poate să schimbe sau să vindece umanitatea, dar știu sigur că poate transfigura realitatea. Literatura ne poate orienta gândirea și educa simțurile, învățându-ne să privim cu ochiul îndrăgostit, să ascultăm nașterea tăcută a emoțiilor, să imortalizăm viața secretă a lucrurilor care ne înconjoară, să deslușim, ca-n muzica lui Bach, polifonia vieții și-a destinelor, să celebrăm prin joc copilăria. Viața adevărată începe dincolo de cărți… Însă e adevărat că Viața capătă profunzime și sens prin Carte. Europa a fost dintotdeauna o civilizație a Cărții și această dimensiune culturală va continua să o țină unită și solidară, să o apere în fața violenței și a extremismului.
– La final, vă rog să ne spuneți ceva despre recenta punere în scenă, la Teatrul Național din Iași, a piesei dumneavoastră, „Repetiție generală”…
– În paralel cu proza, am descoperit scena – teatrul, dramaturgia, cronica de spectacol, din dorința de a mă apropia de oameni, de a dialoga, de a împărtăși idei și emoții. În piesa „Repetiție generală” am încercat să dau glas unor personaje generice, fără nume, El și Ea, în ale căror întrebări să ne putem regăsi, împreună. Am avut surpriza și bucuria ca această piesă, în care personajele sunt soț și soție, să fie interpretate de Diana și Călin Chirilă, cu umorul, înțelepciunea, duioșia și speranța pe care numai teatrul viu, pe scenă, ni le poate dărui! Poate că ar merita să încheiem acest dialog lăsând să cadă cortina, odată cu replica pe care cei doi o rostesc împreună: „Dragostea e cea mai puternică”.
