• De mult, când istoria a adus pe meleagurile Transilvaniei neamuri străine, românii au fost adesea nevoiți să-și părăsească locurile natale și să se mute pe unde vor fi apucat.    Așa s-a născut în județul Sibiu, prin secolul XV, satul Tălmăcel, din românii pribegiți din Tălmaciu •

Mărgele și sfinți

La Tălmăcel, pe o vale îngustă, în spațiul lipsit de generozitate dintre munți, oamenii și-au croit o altă viață. Una grea, ca-n orice zonă de munte, dar demnă și frumoasă, transformând pedeapsa relocării într-o binecuvântare vizibilă la fiecare pas. Caut biserica ortodoxă cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” și, mai ales, imaginea Mântuitorului Iisus Hristos cu trei fețe, existentă aici. Printre casele care stau alipite una de alta, ca mărgelele într-un șirag pestriț, ulițele șerpuiesc în pantă, de nici nu știi când ajungi în fața bisericii. Două rânduri de sfinți o îmbrățișează de jur-împrejur, într-o pictură exterioară neobișnuită în Ardeal. Un fel de Voroneț, dar nu albastru și, poate, nici atât de valoros din punct de vedere artistic, dar nu mai puțin impresionant.

„Pictura exterioară a fost realizată la începutul anilor ‘90, după modelul mânăstirilor din Moldova, poate ca un semn de evlavie față de Sfânta Parascheva, care ocrotește biserica și ale cărei moaște se află la Iași”, spune Gabriel-Ioan David, preotul-paroh al bisericii din Tălmăcel. E duminică, slujba abia s-a încheiat, și părintele a mai rămas în biserică preț de câteva minute cu câțiva enoriași. Când află că sunt de la revista Formula AS, oamenilor li se luminează fețele și mă și ispitesc cu o altă vizită. „Să mai veniți, să scrieți și despre Mumele, și despre Paraschivele din Tălmăcel, că avem povești o grămadă!”, îmi spune o doamnă.

Iisus Hristos cu trei fețe

Biserica din Tălmăcel are propriile ei povești. De mult tare, undeva, într-un alt loc din sat, se va fi aflat o altă bisericuță, mult mai mică, de lemn, despre a cărei existență nu se mai știu prea multe. Locul unde se presupune că s-ar fi aflat e acum pe o proprietate privată, cu construcții numeroase, care fac imposibilă orice eventuală cercetare arheologică. Pentru că bisericuța aceea devenise prea mică pentru credincioșii tot mai numeroși din sat, oamenii au decis să ridice, pe cheltuială proprie și printr-o colectă publică, o biserică nouă, de zid. Asta se întâmpla pe la sfârșitul secolului XVIII. Biserica a fost construită din cărămidă și piatră de râu. În 1777, s-a zidit fundația bisericii, în anul următor zidurile s-au ridicat până la acoperiș și, după încă unul, bisericii i s-a pus acoperișul. De turnul-clopotniță, însă, oamenii nu mai aveau bani. Vremurile erau tot mai grele și sătenii s-au văzut nevoiți să oprească lucrarea. Dar Dumnezeu nu lasă neîmplinit niciun drum pe care pașii omului apucă să-l străbată cu credință și cu multă, foarte multă rugăciune. Iar când e să zidești o biserică, ea nu e doar a ta, ci a lui Dumnezeu, iar ispitele apărute pe cale nu-s decât voia Sa de a-ți încerca tăria credinței, râvna de a duce la bun sfârșit lucrul început.

Într-o primăvară, peste sat s-a pornit potopul. Nu mai era cer, ci doar neguri și apă prăvălindu-se dinspre munți, parcă cu ei cu tot, o ploaie cum nimeni nu mai văzuse. Pe un pârâu ce curge undeva, în spatele bisericii, venind din inima muntelui, apele dezlănțuite au adus la vale bucăți de stâncă. Printre ele, un butoiaș plin-ochi cu galbeni. Îl vor fi ascuns cândva lotrii de peste munte, sau niște bogătani fugiți din calea cine știe cărei urgii. Dar cum butoiașul se oprise aproape de locul unde se ridica biserica cea nouă, oamenii l-au considerat semn dum­ne­zeiesc, iar galbenii i-au folosit, până la ultimul, pentru finalizarea lucrărilor și plata meseriașilor. Asta se întâmpla prin anul 1778, iar pârâul acela se numește, de atunci, Pârâul Turnului.

În doar doi ani după finalizarea lucrărilor, a fost realizată și pictura interioară a lăcașului, făcută de doi renumiți zugravi de biserici: Oprea și Pantelimon din Poplaca. Nu se vor fi zgârcit la bani sătenii, dacă s-au putut bucura de măiestria celor doi zugravi. Pantelimon, mai cu seamă, restaurase și pictura interioară a Bisericii Domnești din Curtea de Argeș și a pictat una din bisericile din Răși­nari. Celălalt pictor a murit. Oamenii locului își amintesc poveștile bă­trânilor, care pomeneau de moartea subită a zugravului Oprea. Aflându-se pe schelă, în biserică, și-a aprins o țigară. Pantelimon l-a mustrat, spunându-i că e păcat. „De ce să fie păcat?”, i-a răspuns Oprea. „Eu îi fac pe sfinți, nu ei pe mine!”. Exact în acea secundă, schela lui Oprea s-a rupt, iar el s-a prăbușit și a murit pe loc. De aceea, pictura din partea dreaptă a bisericii poartă doar semnătura lui Pantelimon.

Nimeni nu știe însă cum de s-a pictat, pe tavanul pronaosului, chipul Mântuitorului Iisus Hristos, cu trei fețe pe același chip, înconjurat de cele douăsprezece semne zodiacale. Oarecum înfricoșătoare privirii, o astfel de înfățișare a Sfintei Treimi pare să fi fost răspândită în pictura medievală occidentală, pătrunzând în arta populară transilvăneană, în special în pictura pe sticlă din Ardeal. Cu toate acestea, o astfel de imagine este considerată necanonică și a fost interzisă oficial de Biserica Catolică în anul 1627.

Poate că celor doi zugravi de biserici li se va fi părut inedită o astfel de reprezentare, fără să fi știut de interzicerea ei. Sau, poate, tocmai de aceea au ales s-o picteze, ca un spirit de frondă la adresa diriguitorilor vremii. Iar oamenii locului vor fi văzut lucruri mai rele și mai urâte în viața lor, ca să se mai sperie de un chip cu trei fețe și patru ochi, fie el și al Sfintei Treimi. De jur împrejur, pereții pronaosului sunt împânziți de reprezentări ale iadului, cu scene explicite ale caznelor ce-i vor fi așteptând pe cei ce nesocotesc poruncile divine. Nimeni, însă, nu se mai prea oprește să le privească și, mai ales, să le înțeleagă.

Dragoste fără explicații

Sibian de origine, părintele Gabriel-Ioan David și-a petrecut vacanțele copilăriei în satul bunicilor, la Scoreiu, un sat de la poalele Munților Făgăraș. „Nu știu dacă e chiar potrivită expresia, dar eram de-a dreptul fascinat de slujbele de la biserică, de cântările de la strană, chiar dacă eram prea mic ca să pot pricepe profunzimea acestora. Abia așteptam să merg cu bunicii la biserică, să-l văd pe părintele îmbrăcat în veșmintele albe, slujind în altar. Simțeam o bucurie și o emoție pe care nu le puteam explica, și la fel simt și astăzi, ori de câte ori slujesc. Acum, însă, le înțeleg. Cumva, cred că atunci s-au «prins» rădăci­nile preotului care sunt astăzi. Fără să mă laud, ci dând slavă Lui Dumnezeu, cred că m-am născut cu dragoste de preoție. Dincolo de câteva oscilații către o meserie sau alta, pe care, ca orice copil, le-am avut uneori, dorința mea a fost dintotdeauna să slujesc lui Dumnezeu în altar, ca preot, nu doar prin acea preoție universală, la care sunt chemați toți credincioșii”, mărturisește părintele David.

Coincidență, poate, sau mai degrabă modul tainic al Lui Dumnezeu de a lucra prin oameni a făcut ca, la finalizarea studiilor, în 1999, să fie hirotonit preot de către PS Visarion Bălțat, azi episcop al Tulcei, la acea vreme, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, fiu al satului Tălmăcel.

„Am fost hirotonit pe seama parohiei Mălâncrav. La început, am crezut că e greu, ca orice început, dar gradul de dificultate al misiunii mele duhovnicești a rămas neschimbat, timp de 11 ani, până am plecat. Factorul principal nu a fost de natură socială, ci faptul că în sat existau mai multe confesiuni religioase, fiecare cu propriile lor manifestări, care, de cele mai multe ori, influențau comportamentul creștinilor ortodocși și făceau misiunea preoțească incredibil de dificilă”, spune părintele David.

„Sămânța credinței găsește mereu la Tălmăcel un pământ bun”

– Cum ați reușit să vă descurcați, ca preot tânăr, într-o parohie de țară?

– La început, pot spune că ne-am descurcat, și-i mulțumim lui Dumnezeu neîncetat pentru purtarea Sa de grijă. Cu toate acestea, a fost o mare provocare, la care nu m-am gândit nicio clipă înainte să preiau parohia. Pre­o­ția sau, mai bine-zis, misiunea preotului în parohie, așa cum am învățat, cum am crezut și cum mi-am dorit eu să fie s-a lovit de realitatea exigentă a vieții parohiale, total neașteptată pentru un tânăr care pășește, împreună cu doamna preoteasă, în mijlocul unei comunități încredințate spre păstorire.

– Din Mălâncrav, ați ajuns la Tălmăcel, un sat ca un cufăr cu zestre de preț, cu români bogați, mândri și liberi. Cum v-au primit? Cât a durat până să deveniți, din «popa nou», «popa nost’»?

– Tălmăcel e o parohie total diferită de cea din Mălâncrav. Nu numai că oamenii sunt credincioși, dar credința lor este vie, au dragoste de biserică și de Dumnezeu, exact cum îmi doream și cum, după 11 ani de grele provocări, nu credeam că am să mai am parte. Îi mulțumesc lui Dumnezeu neîncetat, că mi-a dat șansa de a pune cu adevărat în lucrare preoția, așa cum am dorit-o dintotdeauna. Nu știu cât a durat și dacă am ajuns, pentru toți – «popa nost’» – pentru că aici, cu doar câteva excepții, preoții au fost fii ai satului. Ceea ce știu, însă, este că mă străduiesc neîncetat să fac tot ce este posibil ca parohia, toți credincioșii să rămână cu credința curată, așa cum s-a păstrat aici de la toți înaintașii. Vreau să cred că după atâția ani de slujire aici, oamenii să fi văzut, să fi înțeles ce am făcut și fac și să mă considere cu adevărat de-al lor, «popa nost’», cum spuneți dumneavoastră.

E greu să poți mulțumi pe toată lumea, mai ales când există și presiunea că nu ești fiu al satului, cu rădăcinile aici, lucru pe care îl resimt uneori și care mă întristează. De-a lungul vieții, am fost ghidat de o zicere frumoasă, plină de înțelepciune: „Omul sfințește locul”. Înțeleg asta că, oriunde mergi, e bine să-ți împlinești misiunea la care ai fost chemat, pentru că, de tot ceea ce faci vei da socoteală nu înaintea oamenilor, ci înaintea lui Dumnezeu. Omul te va judeca pentru orice, dar dreptatea și judecata omenească sunt întotdeauna, cum se spune la Taina Sfântului Maslu, „ca o cârpă lepădată”, față de dreptatea și judecata lui Dumnezeu, care este veșnic adevărată.

„Poate că, pentru unii, misiunea preoțească este o haină prea mare”

– Poate un preot din ziua de azi, pândit de atâtea oferte spirituale false, să ridice o comunitate, coagulând-o în jurul Bisericii și al credinței?

– Răspunsul este simplu: da! Aceasta este și menirea preotului, să facă orice „ca toți să fie Una”, cum ne spune Mântuitorul Hristos în rugăciunea către Tatăl, referindu-se la asemănarea unității absolute a Sfintei Treimi. Uneori, această lucrare eșuează, fie din lipsă de experiență pastorală, fie din rea-voință. Poate că, pentru unii, misiunea preoțească este o haină prea mare, pe care o îmbracă nu din dragoste sau ca răspuns al chemării lui Dumnezeu, ci din cu totul alte motive, care țin de latura egoismului și a slavei deșarte.

Mai este un lucru important ca un preot să reușească să-și împlinească misiunea în comunitatea ce i-a fost încredințată spre păstorire: să locuiască în parohie, împreună cu familia. Numai în acest fel poate cunoaște toate problemele de natură materială și spirituală ale credincioșilor săi. Numai așa poate găsi, cu răbdare, blândețe, smerenie și dragoste, cu responsabilitate deplină pentru misiunea sa preoțească, drumul cel bun, pentru a menține vie și curată credința Bisericii lui Hristos în sufletele credincioșilor ce i-au fost încredințați spre a-i duce la limanul mântuirii. Absența preotului din parohie, prezența sa ocazională, poate duce la pierderea mântuirii multor suflete.

– Biserica dumneavoastră se află peste drum de școala din sat. Trec tinerii drumul ca să se închine, să spună o rugăciune sau să ceară un sfat?

– Din păcate, fenomenul secularizării a cuprins și tinerii din satul nostru, care vin tot mai puțini și tot mai rar la biserică. Totuși, în vremea Postului Mare, numărul celor care deschid ușa bisericii este în creștere, pentru că doresc să-și mărturisească păcatele în Taina Spovedaniei și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Această dorință de comuniune euharistică este un semn că sămânța credinței nu cade toată la marginea drumului, nici în loc pietros, nici între mărăcini, ci mai găsește și pământ bun, unde să dea roade vrednice de Împărăția lui Dumnezeu. Situată aproape de biserică, școala din Tălmăcel facilitează mai mult apropierea elevilor de viața liturgică a Bisericii. Lucrul acesta se observă prin prezența la Sfânta Liturghie, mai ales în zilele de sărbătoare de peste săptămână. Vin elevii, însoțiți de învățătoare sau de profesori, în timpul orelor de religie sau a altor activități extrașcolare. De asemenea, în Postul Paștilor și în Postul Nașterii Domnului, elevii din clasele primare sunt aduși la biserică de către învățătoarele lor, pentru a fi spovediți și împărtășiți. Astfel, încercăm să ducem mai departe credința dreptmăritoare, ce s-a păstrat de veacuri, cu sfințenie, de către toți fiii satului Tălmăcel.

„Mărturisindu-L pe Dumnezeu, până la sfârșitul vieții”

–    Cum arată sufletul de azi al țăranului român? Se mai simte în viața satului?

– Eu cred că țăranul român mai are o parte de suflet nealterat. Uma­nitatea globalizată a pătruns în casa și în sufletul său, iar nevoile materiale i-au alterat o parte din ființa arhaică, dar credința în Dumnezeu e încă vie și neclintită. Lucian Blaga ne spune atât de frumos că „veș­nicia s-a născut la sat”, iar acest adevăr încă își mai află sensul și în viața țăranului român de astăzi. Chiar dacă este cuprins de materia secularizată a veacului în care trăim, țăranul român ține seama că nimic din ceea ce are nu i se datorează și nu-i aparține lui, ci lui Dumnezeu. În felul acesta, nimic nu este pierdut, nici mântuirea sa, nici mântuirea neamului românesc.

– Părinte, prima duminică de după Rusalii e nu­mită și Duminica Tuturor Sfinților. Care e tâlcul ei?

– În finalul Evangheliei citită la Sfânta Liturghie în Duminica Întâi după Rusalii, Duminica Tuturor Sfinților, Mântuitorul Hristos ne spune: „Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19,30). Pe pământ, cei care au fost „cei dintâi” au crezut că așa vor rămâne. Le-a plăcut să fie lăudați, adulați de ceilalți și au ținut, cu tot dinadinsul, la această slavă a lumii, care este deșartă. Nu s-au gândit că după moartea lor, totul se va nărui. Toți au văzut aceasta, dar nu toți au priceput. Toți au auzit de aceasta, dar nu toți au înțeles, la fel cum se întâmplă și astăzi. De această slavă deșartă ne scapă doar credința și smerenia adevărată. „Cel ce se smerește pe sine se va înălța”, (Luca 14, 11), ne spune Hristos. Cum trebuie să înțelegem cuvintele astea? Atunci când îngenunchezi, te înalți; când faci metanie, te ridici; când rabzi, biruiești; când suferi, te vindeci; când miluiești, primești; când pierzi, câștigi. Așa trebuie să înțelegem credința noastră în Dumnezeu: mărturisindu-L cu toată ființa, până la sfârșitul vieții.