• A venit vara. Toți așteptăm acest anotimp al vacanțelor, în care nu căutăm doar soarele, ci și liniștea sufletească. Românii circulă mai mult decât în trecut, vizitează biserici, mânăstiri, nu numai din țară, ci și în străinătate. Cu siguranță suntem unii dintre cei mai numeroși pelerini ai Muntelui Athos și ai mânăstirilor din Balcani. Părintele Andrei Coroian, vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei, este pelerin încă din adolescență, când pleca la Rohia pe jos, pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului •

„Toată viața noastră e un pelerinaj…”

– Părinte Andrei Coroian, sunteți, încă din anii adolescenței, un practicant dedicat al pelerinajelor. Care e rostul lor? Te întorci din ele mai împlinit?

– Eu cred că pelerinajul e ceva adânc în ființa omului, pentru că omul este venit de la Dumnezeu și trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Și ăsta e un pelerinaj… Dacă, cel puțin în prima parte a vieții, omul iese spre lume, că este dornic să o cunoască, după aceea, drumul îl duce înapoi către interior, către sinele său. Și ăsta e un pelerinaj, că te întorci înapoi cu alte înțelesuri, ca fiul risipitor. El a plecat bucuros, risipind în dreapta și-n stânga bogăția spirituală primită de la Tatăl, dar când s-a întors, căindu-se, s-a întors cu alte înțelesuri, ca dintr-un pelerinaj. Toată viața noastră e un pelerinaj… Eu cred că pelerinajul este instituit de Dumnezeu Însuși. Domnul Hristos a fost și el un pelerin. S-a întrupat, nedespărțit de Tatăl, a venit pe lume în peștera din Betleem, care e și primul loc de pele­rinaj al creștinătății. Ciobanii vin la El să-L vadă ca pelerini. Păstorii, pe care-i pomenim în colinde, sunt primii pelerini, când merg la Prunc și cântă împreună cu îngerii Slavă întru cei de sus, lui Dumne­zeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Apoi vin la Hristos pelerinii învăţaţi, oamenii de știință, oamenii bogați, magii călătoresc luni de zile ca să facă acest pelerinaj, ca să se închine Pruncului. Iată, de aici începe, practic, pelerinajul omenirii, odată cu apariția lui Hristos. Așa începe și pelerinajul nostru spre El și, implicit, spre Tatăl Ceresc, pentru că Hristos este Fiul Tatălui, nedespărțit de Tatăl. El a ieșit de la Tatăl, apoi s-a și întors la El și ni s-a făcut nouă cale. Cât a trăit pe pământ, Iisus a fost ca un pelerin, nici nu avea unde să-și plece capul. În ultimii trei ani ai vieții de pe pământ, în lucrarea de mântuire a lumii, nu mai stătea într-un singur loc, era pelerin. A trăit ca un pelerin ultimii trei ani ai vieții, pregătindu-se pentru reîntoarcerea la Tatăl, după ce a împlinit misiunea împăcării nea­mului omenesc cu Dumnezeu. Iar după Înălțarea lui la cer, apostolii încep să fie pelerini în toată lumea, l-au dus pe Hristos peste tot. Pe cei doi apostoli care mergeau pe drumul spre Emaus, Mântuitorul îi însoțește și li se descoperă, semn că Domnul Hristos e alături de pelerini. Nu există niciun pelerinaj fără Hristos. Hristos e pelerinul absolut. Cum el este şi Jertfă, şi Jertfitor, e şi pelerin, şi loc de pelerinaj, în același timp. El e pelerinul absolut care ne însoțește în toate pelerinajele. El este cu noi în pelerinaj şi ni se descoperă mai adânc în anumite momente.

– Apostolii îl aveau pe Iisus în inimă și se străduiau să-L răspândească în afară. La noi e invers. Simțim un gol înlăuntru pe care încercăm să îl umplem, călătorind ca pelerini.

– Pelerinajul este şi exterior, și interior, în același timp. E exterior, dar mergând prin toate locurile sfinte, te umpli și tu de sfințenia lor și, încet-încet, îți găsești și calea inimii, calea lăuntrică a pelerinajului. Dar pelerinajul exterior nu e obligatoriu pentru toți, citim prin Viețile Sfinților de cuvioşi care au stat în mânăstiri neclintiți precum stâncile, nu s-au mișcat zeci de ani și și-au aflat calea interi­oară, au ajuns și ei la sfințenie. Cred că cea mai frumoasă icoană a împlinirii duhovnicești prin pelerinaj e cea din Pelerinul rus. Când am citit cărticica aceasta, prin anii 1990, am fost fascinat de povestea acestui pelerin, care umbla din loc în loc. Era și pelerin în exterior, dar, pe măsură ce înainta, ajungea tot mai desprins de cele din afară, și așa a găsit Împărăția lui Dumnezeu din inima lui. Ce frumoasă istorisire! Mie mi-a rămas ca o icoană care trezește și acum în multe suflete dorința de a călători nu doar în afară, ci și înăuntru.

„Ca să fie folositor, pelerinajul trebuie să fie duhovnicesc”

– Părinte arhimandrit, cum faci să pleci în pelerinaj și să nu te întorci turist?

– Poate că toți suntem și turiști în viața asta… Nu suntem întotdeauna pelerini… Acum vreo lună, am plecat într-un pelerinaj în Italia, cu cei de la episcopia noastră din Deva și cu cei din Harghita – preoți, consilieri, protopopi, stareți, cu toţii împreună. Două autocare, o sută de pelerini. A fost foarte folositor acest pelerinaj în Italia… Preasfințitul Nestor ne-a spus dinainte: „Aveți grijă, că este un pelerinaj, nu doar o plimbare turistică”. Pentru că nu mergeam în Italia ca turiști, ci ca pelerini; adică ne asumam un anumit mod de viață. Asta înseamnă să te trezești dimineața la o anumită oră, să-ți faci rugăciunile. Noi începeam cu rugăciunile de dimineață, după aceea citeam un acatist, de regulă Acatistul Buneivestiri (e o regulă instituită de Preasfințitul Gurie, Dumnezeu să îl odihnească), de 15 ani de când mergem în pelerinaje, îl citim oriunde mergem. Apoi mai citeam şi câte o catismă din Psaltire şi texte din Noul Testament și Sinaxarul zilei. Cream, cumva, o atmosferă duhovnicească, care persista și în autocar. În Italia ne-am închinat la foarte multe sfinte moaște, chiar dacă în paralel am şi admirat atâtea biserici frumoase, cum e cea din Florența, de pildă, care e o capodoperă de arhitectură. E uriaşă, 150 de metri lungime, 90 de metri lățime, a contribuit la ea și Giotto, care a proiectat clopotniţa, dar şi toți ceilalți mari artiști ai Renaşterii. Sigur că în astfel de pelerinaje se îmbină credința cu cultura, dar noi am trăit duhovnicește în toate locurile în care am fost. Întotdeauna am căutat să facem pelerinaje duhovnicești. Atunci pelerinajul e folositor.

„Eu, de când m-am călugărit, m-am concentrat pe viața interioară”

– Ați pomenit de marea frumusețe a Florenței. Cum faceți să nu vă fure aspectul deosebit al bisericilor și mânăstirilor şi să rămâneți concentrat pe țelul dumneavoastră?

– Acum, depinde ce urmărești. Eu, de când m-am călugărit, m-am învățat să mă duc foarte direct la ceea ce mă interesează. M-am concentrat pe viața interioară și foarte repede mi s-a creat un fel de obicei, un automatism – nu mă mai atrag lucrurile exterioare. Lucrurile care nu sunt folositoare, duhovnicești, nu le caut. Chiar și muzeul Vaticanului, pe care l-am văzut acum vreo 10 ani, nu m-a atras. Mă rog, am văzut foarte multe lucruri interesante în el, dar le știam dinainte de prin cărți. Așa că a doua oară sau a treia oară când am mai fost la Vatican n-am mai mers să vizitez muzeul, ci am stat în Paraclisul de Adorare a Sfintei Treimi și am citit câteva acatiste.

– Părinte Andrei, pelerinajele se fac, în mare parte, pe jos. Ajută asta la rugăciune? Pot fi unite cele două, să mergi rugându-te, să te rogi mergând?

– Da, sigur că ajută, pentru că închinăciunile, metaniile, mersul pe jos sunt rugăciuni ale trupului. Noi trebuie să unim lucrarea sufletului cu lucrarea trupului. Sunt lucruri ale sufletului, cum sunt judecata, memoria, socotinţa, care nu se fac neapărat prin trup, dar unele facultăți ale sufletului, ca imaginația, ca simțirea, sunt legate și de trup. Există o legătură strânsă între suflet și trup şi unind efortul trupului cu dorul sufletului, rugăciunea, sigur că ne apropiem mai ușor de Dumnezeu. Zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – „dă trupului osteneală după putere şi toată lucrarea întoarce-o spre lucrarea minţii”. Toţi aceşti mari părinţi ai secolului XX, unii canonizați deja, făceau efort fizic, munceau. Toţi aceşti mari avva de la Athos – Sfântul Gheron Iosif Isihastul, Cuviosul Arsenie – făceau noaptea câte două mii de metanii. Hai să zicem că ei erau pustnici, dar l-am avut și pe Sfântul Iustin Popovici, care era duhovnic de mânăstire şi mare teolog, cel mai mare teolog dogmatist din secolul XX, care făcea noaptea 2-3.000 de metanii. Așa că nu se desparte lucrarea sufletească de lucrarea trupească. Aşa au făcut toţi sfinţii şi asta e lucrarea corectă, nu poate fi despărţită, pentru că noi suntem suflet şi trup, iar trupul e un templu al Duhului Sfânt, şi el trebuie sfinţit şi ajutat să se sfinţească.

– Vi s-a întâmplat să vă rugați mergând, să simțiți că mersul în sine vă ajută?

– Să știți că harul te cercetează când vrea El. Nu ține atât de mult de felul nostru de comportament și nici nu-l putem controla noi, să spunem că fac cutare lucrul și gata, o să vină Duhul Sfânt peste mine. Nu. Pentru că tocmai de aceea e Duhul Sfânt: El suflă unde şi când vrea. Dar dincolo de asta, sigur că mi-a plăcut să merg pe drum rugându-mă, pentru că este porunca de a ne ruga neîncetat. Te rogi pe drum și pe oriunde ai fi, pentru că trebuie să fii tot timpul în rugăciune. Dacă vă aduceți aminte de Mizerabilii lui Victor Hugo, era acel episcop catolic care l-a primit pe Jean Valjean și care trăia într-o simplitate călugărească, își făcea rugăciunile de seară plimbându-se prin grădină – se ruga plimbându-se. Mie mi-a plăcut tare mult lucrul ăsta, să te rogi, mai ales când mergi pe jos.

„Sunt locuri care te atrag, au ceva special, au un har”

– Vi s-a întâmplat vreo­dată să vă atragă duhovnicește un loc, în mod special?

– Da, da, sigur că da, sunt locuri care te atrag, au ceva special, au un har. Îmi amintesc că acum 35 de ani şi mai bine, mergeam pe jos pentru prima dată la Rohia. Era o cărare prin pădure, acum nu știu dacă mai este, că s-a făcut drum de asfalt. Urcam pe o cărare, așadar, prin pădurea aceea de fag și stejar, şi era ceva pe drumul acela, ceva ce nu-ți poţi explica. Simțeai că nu mai ești pe pământ, te umpleai de lumină, de dragoste, și în suflet, și în trup. La Rohia, la Sihăstria sau la Sfântul Vasile de Ostrog, în Muntenegru, am trăit aceleași momente, este un har excepțional. Sau la noi în țară, la schitul Pocrov este un har cu totul special. Când am fost prima dată, am înţeles de ce s-a retras acolo Sfântul Pahomie. E un schit care are o rânduială mai aspră ca în Athos, e un loc cu totul special, are un duh de isihie care te trage acolo şi te scoate din timp. Sunt multe locuri de acest fel la noi în țară.

„În Athos parcă și aerul se roagă”

– Dar potecile Athosului cum sunt? Athosul este, prin definiție, un munte pe care călugării au încercat să-l păzească de turism și să-l deschidă doar pelerinilor. De ce credeți că au făcut asta atho­niții?

– E firesc, cumva, pentru a se păstra acel duh de liniște, pentru că, în esență, Sfântul Munte înseamnă liniște, o liniște vie, în care Duhul se roagă. În Athos parcă și aerul se roagă. În Athos mă trezeam că zic rugăciuni pe care, poate, nici nu le ziceam eu… Sau mă trezeam că mă rugam mult mai ușor, pentru că acolo e Duhul rugăciunii neîncetate. Și tocmai pentru a se păstra liniștea, au făcut potecile pe care se merge pe jos, de la o chilie la alta, de la un schit la altul, de la o mânăstire la alta. Tocmai pentru a se păstra Duhul acesta de liniște.

– Ați fost la pas prin Athos?

– Da, da, am fost o dată sau de două ori, am fost şi la Lacu pe jos. Acelea îmi sunt cele mai frumoase amintiri de acum douăzeci şi ceva de ani. Am venit de la Marea Lavră pe jos, până acolo, la Morfono, cum ne coboară pârâul, după care am urcat spre Lacu. Odată am fost cu un grup, a doua oară am mers singur. A fost ceva dumnezeiesc, pentru că e duhul acela de liniște. Prima dată când mergi te gândești că acolo s-au rugat mii, sute de mii de sfinți… Duhul Sfânt este atât de puternic acolo, încât te rogi mult mai ușor decât în alte părți, mai ușor decât în lume.

– Sfântul Arsenie Boca spunea că cel mai lung drum de pe pământ este de la minte la inimă. Să fie și acesta cel mai mare pelerinaj pe care făcându-l nu mai ai nevoie să mergi la Ierusalim, că-l descoperi în inima ta?

– Da, este clar că pelerinajul absolut duce către Ierusalimul cel dinlăuntru, către lăuntrul sufletului. Dacă ai găsit Ierusalimul înăuntrul tău, ai găsit Împărăţia lui Dumnezeu, L-ai găsit pe Hristos înăuntrul tău şi nu mai ai nevoie de lucrurile exterioare. Dar noi suntem oameni; uneori Îl găsim, alteori stăm cu El ani de zile în interiorul nostru şi după aceea Îl pierdem, apoi Îl câştigăm iar. Nu e o dată pentru totdeauna, e ca şi Harul Duhului Sfânt: se pierde, apoi se recâştigă.

„Cea mai lungă cale e de la urechi la inimă”, zicea părintele Arsenie, adică de la informaţie la trăire. Pentru că informaţia o primim, o cunoaştem, dar o păstrăm la nivel de minte, şi nu intrăm înăuntrul tainei. Sigur că dacă intrăm acolo, în taină, e de ajuns; când am ajuns acolo, suntem cu Dumnezeu, nu mai ai nevoie de multe lucruri pe care le făceai înainte. Să știți că, în trecut, nici nu se mergea în pelerinaj atât de des. Pelerinajul la Athos sau la Ierusalim se făcea o singură dată în viaţă. Era o trăire în acel pelerinaj, care după aceea te hrănea tot restul vieţii. Cam aşa ar trebui să fim și noi. Ar trebui să ajungem la Ierusalimul cel dinlăuntru şi atunci nu am mai avea nevoie de nimic.