• „Diana Matei şi Taraful Cleante” este un proiect muzical care defineşte voia bună însoţită de o muzică melodioasă, cu versuri ce ştiu să mai spună poveşti. Iar Diana Matei este „povestitorul”, este o Şeherezada modernă, cu glas de aur… •
„Iubesc marea, deși sunt de la munte”
– „Am atins cerul cu mâna” este una dintre melodiile tale emblematice, pe care o cânţi împreună cu Taraful Cleante. De curând, ai lansat şi o variantă în limba greacă, împreună cu Ionuţ Galani. De unde ideea?
– Anul acesta, pe 8 Octombrie, Taraful Cleante şi cu mine o să facem un spectacol de anvergură la Sala Palatului, iar spectacolul acesta poartă numele „Am atins cerul cu mâna”. Ni s-a părut alegerea cea mai nimerită pentru titlu, fiindcă „Am atins cerul cu mâna” e piesa noastră de căpătâi, e cea mai cunoscută din întregul nostru repertoriu. În contextul ăsta, ne-am gândit să dăm un refresh melodiei originale, să creăm o variantă cu un vibe de vară, iar ideea de a introduce un buzuki în orchestraţie ne-a îndemnat să facem și o variantă grecească și să colaborăm neapărat cu Ionuţ Galani. Ionuţ îmi e prieten de foarte mulţi ani, iar el este artistul emblematic pentru muzica grecească din România. Aşa că ne-am pus pe treabă. Producţia a fost făcută în studio la Ştefan Cazan: pentru text, ne-a ajutat clăparul lui, care e grec la origine; linia melodică am păstrat-o neschimbată, doar că am trimis piesa în Grecia pentru ca un muzician minunat de acolo să ne-o înregistreze cu buzuki; după care am pornit la drum pentru filmările necesare pentru videoclip – am avut mai multe locaţii superbe: în Grecia, în Bulgaria la Balcic şi în România. Peste tot, la mare.
– Am văzut videoclipul şi mi s-a părut că erai extrem de relaxată, arătai ca şi când toată lumea ar fi fost a ta…
– Cum să nu fiu relaxată?! Eram la mare! Iubesc marea mai mult decât pot spune: doar să stau pe mal şi s-o privesc şi imediat mă relaxez, mă descarc de orice poveri şi mă încarc cu o energie excepţională. Ceea ce poate să sune paradoxal: iubesc marea, deşi sunt de la munte, din Prahova.
Premiantă la Venezia
– Eşti un artist foarte solicitat, oamenii apreciază vocea şi sensibilitatea interpretărilor tale, dar şi energia ta luminoasă şi zâmbetul molipsitor. Toate astea sunt moşteniri de familie?
– Părinţii mei nu au fost muzicieni, în schimb, mama avea un glas frumos şi cânta pe-acasă. A fost o femeie cu multă lumină interioară şi de o mare, mare bunătate. Din păcate, nu mai este printre noi… Tata e un bărbat mai serios, puţin mai introvertit, probabil din cauza încercărilor pe care i le-a dat viaţa, dar e un suflet extrem de sensibil. Şi amândoi au iubit muzica. La noi în casă se asculta foarte multă muzică: folclor românesc, muzică italienească, grecească, dar şi sârbească. Aceasta din urmă datorită tatei, care e un admirator al culturii sârbeşti în general şi al muzicii sârbeşti în particular. Or, mediul ăsta sunt convinsă că m-a influenţat în sensul pasiunii faţă de muzică. Însă, dincolo de această influenţă, probabil că simţul muzical şi bucuria scenei sunt lucruri cu care m-am născut: că eu de foarte mică mi-am dorit sa fiu pe scenă. Prin urmare, la toate serbările organizate la şcoală, cântam şi recitam poezii. (râde) Cu toate că sunt o fire foarte emotivă! Însă, vezi, cumva, dorinţa de a fi pe scenă a fost mereu mai mare, mai puternică decât emoţiile. Şi crede-mă că nu-mi aduc aminte ca vreodată să mă fi gândit măcar că aş putea să merg pe un alt drum: la mine, direcţia a fost trasată din start şi nu m-am abătut de la ea. Apoi a venit un moment foarte important, fiindcă mi-a dat o mare încredere în mine însămi şi mi-a deschis larg aripile: aveam treisprezece ani, am câştigat un concurs naţional şi astfel am fost calificată pentru a participa, împreună cu o colegă, la festivalul internaţional „Voci Senza Confini”, din Venezia, Italia, un eveniment de mare prestigiu şi valoare. Noi două am reprezentat România şi am câştigat, surclasându-i pe toţi ceilalţi concurenţi: peste o sută. A fost o experienţă fantastică! Nu doar c-am fost extraordinar de mândră, dar acest premiu m-a ambiţionat şi mai tare. În consecinţă, următorul pas a fost să dau admitere la Liceul „Dinu Lipatti” din Bucureşti, unde am intrat la secţia de „Canto popular”. A urmat Conservatorul, unde am studiat „Teorie muzicală şi pedagogie” şi „Muzică bizantină”. Mai ales muzica bizantină m-a interesat foarte mult, a fost ceva ce am studiat cu fascinaţie. Apoi, la câţiva ani după absolvirea Conservatorului, mi-am dat şi doctoratul în „Folclor”. Din nou, o perioadă de studiu şi documentare intense: folclorul e o zonă muzicală care, după părerea mea, ar trebui să fie mult mai mult explorată, fiindcă e extrem de ofertantă pentru un muzician. Plus că folclorul înseamnă o parte esenţială din tradiţia unui popor, deci cred că e şi o datorie morală să-l studiem.
În București, la 14 ani
– Trebuie să facem o paranteză: ai venit în Bucureşti la paisprezece ani, singură. Ţi-a fost greu? Erai încă un copil…

– Nu, deloc! Am privit plecarea de-acasă şi mutarea în Bucureşti ca pe o mare şansă, ca pe un pas esenţial pe drumul către visul meu. Sunt o fire voluntară şi independentă şi nu m-am temut nici atunci, aşa cum nu mă tem nici acum, să dau piept cu viaţa. Sunt genul de om care nu se dă înapoi de la a lua hotărâri şi de la a da direcţii şi nicio secundă nu am stare, pentru că stagnarea înseamnă plafonare şi involuţie, iar eu vreau să evoluez şi ca om, şi ca artist. Aşa că, de pildă, în fiecare an, îmi stabilesc un ţel sau chiar mai multe şi apoi mă pun pe treabă, acţionez în aşa fel încât să le îndeplinesc. Mă automotivez, dar şi pe cei din jurul meu îi pun în mişcare. (râde) Prin urmare, ca să mă întorc la întrebarea ta, mutarea în Bucureşti n-a fost deloc traumatizantă, ci a fost o bucurie: din prima m-am simţit aici ca peştele în apă.
– Revenind la parcursul tău: din câte ştiu, nu te-ai oprit cu şcoala la doctoratul în Folclor, ci ai mai absolvit şi o a doua facultate, cea de Teatru. De ce?
– Într-o perioadă, am colaborat cu actorul Silviu Biriş, care şi cântă foarte bine: am lucrat împreună la nişte piese foarte frumoase, melodii cu parfum de interbelic – romanţe, tangouri… Ei, atunci mi-am dat seama că faptul de a studia serios actoria m-ar ajuta să mă dezvolt artistic mai larg, mai complex. Un artist, pe scenă, trebuie să-şi stăpânească nu doar glasul, ci şi mimica. Deci, n-a fost vorba c-am plecat la drum cu gândul că voi trece muzica în planul doi şi mă voi axa pe actorie. M-am pregătit, am dat admitere la Facultatea de Teatru şi am intrat a treia pe listă: am fost la clasa lui Adrian Titieni, care, din punctul meu de vedere, este în topul celor mai buni pedagogi. După ce am absolvit, mi-am dat seama că făcusem o alegere foarte nimerită, pentru că, într-adevăr, şcoala de actorie mi-a folosit şi îmi foloseşte foarte mult și în muzică. Şi mi-ar plăcea să şi joc, îţi spun sincer. Numai că, pur şi simplu, nu am timpul necesar ca să mă implic într-un proiect actoricesc: angajamentele muzicale sunt multe, proiectele muzicale sunt numeroase şi susţinute, iar eu le tratez pe toate cu foarte multă seriozitate, aşa cum îmi tratez şi colegii, pe care nu pot să-i dezamăgesc. La modul ideal vorbind, dacă mi-ar permite timpul, mi-aş dori foarte mult să fac muzicaluri. E un gen de care sunt foarte atrasă şi cred că mi s-ar potrivi mănuşă.
Lăutarii vestiți ai României
– La un moment dat, pe parcursul acestor ani, a survenit şi întâlnirea cu soţul tău, Marian Cleante, un violonist de mare talent, fondatorul „Tarafului Cleante”. A fost o întâlnire care te-a influenţat şi muzical?

– Cu siguranţă! Marian provine dintr-o familie cu tradiţie în muzica lăutărească: tatăl lui cântă la vioară, bunicul lui, la fel… Marian este a cincea generaţie de violonişti, iar băiatul nostru, Ianis, este deja a şasea generaţie. La ei în casă au fost toţi lăutarii vestiţi ai României: Romica Puceanu, Fărâmiţă Lambru, Dona Dumitru Siminică, Leonard Iordache… Marian are o vastă cultură muzicală şi un repertoriu uriaş, din genuri diferite: muzică lăutărească, folclor autentic, café-concert, muzică internațională, muzică pop… Ar fi fost imposibil ca întâlnirea cu el să nu mă influenţeze şi muzical: am învăţat foarte mult! Marian m-a ajutat să evoluez muzical, să mă perfecţionez. De asemenea, după ce ne-am cunoscut – eu eram în anul III la Conservator, aveam 21 de ani –, am pus bazele acestei formule muzicale în care evoluăm şi azi, „Diana Matei și Taraful Cleante”, atât doar că am început, fireşte, cu o echipă mai mică, iar încetul cu încetul am crescut, ne-am dezvoltat şi am ajuns la echipa aceasta amplă pe care o avem în prezent.
– Şi tu, la fel ca Marian, ai un repertoriu vast, din genuri diferite: poţi să cânţi inclusiv jazz. Varietatea această solicită însă glasul: cum ţi-l îngrijeşti?
– Esenţială e tehnica vocală: trebuie să fie foarte bună. Iar eu m-am preocupat intens de acest aspect. De asemenea, e nevoie de foarte multă disciplină: nu beau şi nu mănânc nimic nici prea rece, dar nici prea cald, mănânc corect, dorm suficient… Excesele de orice fel nu sunt recomandabile, dacă vrei să poţi să menţii un act artistic de un anume nivel şi dacă ai un volum mare de muncă. Echilibrul este cheia succesului, din acest punct de vedere. Sigur, acum nu trebuie să se înţeleagă că respect programul de masă şi de somn în fiecare zi: intervin perioade în care săptămâni de-a rândul sunt pe drumuri şi atunci mi-e imposibil. Dar mă străduiesc ca abaterile să nu fie grave şi să nu devină permanente.
– Faptul că tu şi Marian „faceţi echipă” nu doar în viaţa personală, ci şi în cea profesională consideri că e un avantaj?

– Există plusuri şi minusuri. Faptul că suntem foarte mult timp împreună nu e deloc un lucru rău. În primul rând, că astfel nu intervin neînţelegeri: stilul şi programul de viaţă al unui artist poate uneori să fie mai greu de înţeles şi de acceptat de cineva care are o altă profesie. Dacă eu sau Marian am fi avut o altă profesie, atunci cu siguranţă că ne-am fi văzut mult mai puţin şi am fi suferit de dor. Pe de altă parte, la nivel de profesie noi suntem mai puţin soţi şi mai mult colegi. Şi mai intervin între noi şi ciocniri, disensiuni şi dezacorduri privind o decizie sau alta. Deci, la treabă nu curge doar lapte şi miere: suntem două personalităţi puternice şi fiecare încearcă să-şi impună punctul de vedere. Plus că intervin şi oboseala, stresul, adrenalina, care pot să nască unele tensiuni. Dar amândoi avem suficientă înţelepciune şi ne-am format o perspectivă echilibrată, astfel încât până la urmă să ajungem la un numitor comun.
„Oamenii nu mai au răbdare să simtă o melodie”
– Despre peisajul muzical de azi ce părere ai, Diana? E mai mult industrie sau a rămas primordial artă?

– Din păcate, e preponderent industrie. Ceea ce e foarte trist! Eu fac parte dintr-o generaţie care a fost formată să gândească invers, adică să aprecieze arta şi să vrea să facă artă pentru suflet, aşa că, fundamental, îmi vine greu să accept realitatea din ziua de azi: viaţa e dominată de consumism şi în domeniul muzical. Iar discuţia e cu două tăişuri: foarte mulţi artişti au îmbrăţişat trendul consumist, iar celor mult mai puţini, care totuşi vor să meargă contra curentului şi să facă valoare artistică autentică, le este foarte greu, pentru că publicul se îndreaptă preponderent către muzica extrem de comercială. Oamenii nu mai au răbdare să „consume” muzică pentru suflet, să simtă o melodie, să simtă un text cu mesaj. Unde mai pui că, dacă vrei să rezişti, trebuie, ca artist, să scoţi muzică non-stop, să vii cu melodii noi una după alta, una după alta… Pe scurt, domeniul muzical s-a schimbat foarte mult! Eu, Marian şi echipa noastră suntem într-o postură fericită: existăm de foarte mulţi ani pe piaţă şi am reuşit să ne câştigăm recunoaşterea tocmai pentru că facem o muzică frumoasă şi cu poveste.
– Apropo de valoare: cum îl educaţi tu şi Marian pe Ianis, băiatul vostru? Ce valori de viaţă vreţi să-i inculcaţi?
– E probabil că Ianis va fi şi el muzician: studiază vioara la Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu”, astfel că viaţa lui diferă de aceea a altor copii, în sensul că, pe lângă şcoală, trebuie să dedice şi acasă câte 3-4 ore pe zi studiului individual. Asta înseamnă că el deja pleacă la drum cu un fundament solid în ceea ce priveşte muzica, arta şi frumosul, în general. Chiar dacă, la un moment dat, va alege totuşi să se ducă într-o altă direcţie profesională, câştigul ăsta nu va dispărea. Pentru că, totuşi, eu şi Marian nu-l obligăm să facă şi el muzică. Alegerea îi va aparţine. Şi de-asta îl luăm cu noi peste tot: nu doar pentru că, la vârsta lui, a fi cu mama şi cu tata e încă extrem de important, dar şi pentru că în acest fel poate să vadă ce înseamnă viaţa de artist. Dincolo de aspectul ăsta, ceea ce ne dorim este să-l creştem într-un mediu familial armonios, în care să se simtă iubit, ocrotit sufleteşte. Şi dorim să-i transmitem valori ca sinceritatea, empatia, grija faţă de cei din jur… Nu neglijăm nici credinţa şi nici valoarea familiei – două pietre de căpătâi pentru mine şi Marian. Iar într-o altă ordine de idei, noi suntem genul de părinţi care continuă să considere că lectura este o valoare de neînlocuit, aşa că îl îndemnăm pe Ianis şi în direcţia asta: deşi, recunosc, în zilele astea, nu e tocmai uşor, aşa cum mulţi alţi părinţi pot să ateste.
– Eşti un artist foarte prezent, pare că trăieşti doar prin muzică şi pentru muzică. Totuşi, pe lângă artă şi familie, ce mai încape în viaţa ta?
– Aş vrea să-ţi spun că „multe lucruri”, dar realitatea e că nu mai încap prea multe: cam 80% din viaţa mea înseamnă muzică – studio, repetiţii, scenă – şi familie. În rest, din când în când mai fac sport, din când în când mai citesc o carte, din când în când mai plec cu familia într-un city break… Mi-ar plăcea să am timp să călătoresc mai mult, pentru că sunt mereu dornică să văd şi să aflu lucruri noi, plus că o călătorie, pentru mine, înseamnă şi relaxare, şi reîncărcarea bateriilor. La fel şi lectura, şi vizionarea unui film…
„Cred foarte mult în destin”
– Crezi în destin, Diana?

– Cred foarte mult în destin, dar cred şi în alegerile pe care le faci, şi în lupta pe care trebuie s-o duci pentru păstrarea echilibrului din viaţa ta şi din interiorul fiinţei tale. Cred că fiecare dintre noi suntem lăsaţi pe pământ ca să învăţăm nişte lecţii şi să ne înălţăm spiritual, iar pentru asta cel mai important e echilibrul. În atingerea căruia credinţa ne ajută foarte mult.
– Spre ce crezi că te va conduce destinul de acum înainte?
– Sper că mă va duce pe un drum cât mai senin – cine nu-şi doreşte asta?! Şi mai sper că voi şti să fac alegeri care să mă ducă întotdeauna spre lumină, nu spre întuneric. Apoi, din punct de vedere profesional, ceea ce ştiu deja este că anul acesta Taraful Cleante şi cu mine vom avea, în continuare, în fiecare lună, câte o piesă nouă cu lansare, vom avea multe colaborări, concerte, emisiuni… Şi, desigur, cum îţi spuneam, pe 8 Octombrie vom avea acel mare concert de la Sala Palatului, „Am atins cerul cu mâna”. Muncim foarte mult pentru acest eveniment pentru că el încununează şi marchează douăzeci şi cinci de ani de carieră muzicală a mea şi a Tarafului Cleante, dar şi de relaţie a mea cu Marian. Deci, semnificaţia e dublă şi cu atât mai emoţională, pentru noi.
Foto: Răzvan Marinescu, Arhiva personală


