Criza politică în care se zbate România pare fără sfârșit. Încercările președintelui Nicușor Dan de a o tranșa prin decizii exterioare partidelor parlamentare au fost sortite eșecului. Nicio grupare dintre cele implicate nu a fost total de acord cu propunerile prezidențiale, liderii lor constatând că președintele pare a urmări mai degrabă formarea unei organizații politice prezidențiale, detașată de tendințele ideologice tradiționale. Respingerea candidaților „independenți” pentru postul de prim-ministru, nominalizați de președinte (Tomac și Veștea), l-a obligat pe acesta să lase formarea unei majorități parlamentare la judecata partidelor politice, la înțelegerile pe care ele sunt capabile să și le asume. În „detașarea” lui, Nicușor Dan a lăsat, totuși, impresia că ar prefera să colaboreze la guvernare cu PSD-ul, cel mai mare partid parlamentar și autorul principal al crizei politice în care ne aflăm, ca inițiator al moțiunii de cenzură ce a prăbușit guvernul reformist al lui Ilie Bolojan. Nicușor Dan și-a îndepărtat astfel mulți dintre alegătorii săi, care l-au susținut tocmai pentru că, în Mai 2025, părea adeptul reformării sistemului politico-administrativ, în varianta asumată de PNL-ul lui Ilie Bolojan. Președintele României a realizat, după toate probabilitățile, că „sistemul” impus și folosit de PSD este mult prea puternic pentru a putea fi reformat în profunzime, preferând să și-l atașeze în atingerea țelurilor personale. Or, optând astfel, președintele își trădează programul anunțat la alegerile ce l-au consacrat. Alegătorii săi se așteptau ca el să sprijine (cu autoritatea conferită de funcție) gruparea partidelor reformiste (PNL, USR și UDMR), condusă de Ilie Bolojan, dispusă să refacă (din perspectiva profesionalității și a eficienței) structurile organizaționale ale instituțiilor statului. Susținând, mai mult sau mai puțin discret, taberele PSD-iste din grupările reformiste, Nicușor Dan a vrut să asigure PSD-ului obținerea majorității parlamentare, care să îi permită asumarea directă a guvernării, deci conservarea „sistemului” după minime reparații paleative. Președintele indică, astfel, că a devenit (dacă nu cumva era deja) un „om al sistemului”, puțin dispus să contribuie la resetarea funcțională, pentru viitor, a acestuia.
Jocul președintelui și replicile partidelor aflate în competiție demonstrează, încă o dată, că – în România – principala problemă a construcției social-economice este SISTEMUL prin care aceasta evoluează. Cu instituții slabe, deprofesionalizate și parazitate de clienții sinecuriști ai partidelor, cu o corupție endemizată, general-acceptată ca urmare a aplicării selective a legilor unei Justiții mult prea „independente”, crizele social-economice sunt inevitabile și tot mai frecvente. Acordarea de drepturi „speciale” unor categorii socio-profesionale (cu rol organizatoric) a redus drastic investițiile în modernizarea infrastructurii și specializarea angajaților. Ca să satisfacă „foamea de fonduri” a birocrației de aparat, statul a ajuns din ce în ce mai des la fundul sacului bugetar, fiind obligat la împrumuturi cu dobânzi din ce în ce mai mari, ce grevează deja viitorul țării. Cu structurile funcționale clientelizate la maxim, statul român se îndrepta inevitabil spre faliment, spre incapacitatea de plată ce aruncă ratingul oricărei țări în categoria „junk”, adică gunoi. Situația a fost evitată pe moment prin chemarea la guvernare a unei echipe de administratori profesioniști, condusă de PNL-istul Ilie Bolojan. După repararea printr-o austeritate dură a efectelor crizei fiscale, declanșată de guvernarea PSD-ist – PNL-istă a lui Marcel Ciolacu, „echipa” Bolojan a constatat însă că, dacă „sistemul” nu este resetat în profunzime, criza va reveni în forță, cu mai mare putere, extrem de repede. Bolojan a inițiat o serie de restructurări care au afectat inevitabil clientela PSD-istă, adică tocmai baza electorală a partidului declarat de stânga. Atacurile PSD-iste împotriva guvernării sale (pe care, formal, o susținea) s-au întețit, culminând cu moțiunea de cenzură ce a demis guvernul și premierul său liberal.
Nicușor Dan a încercat să ajute PSD-ul în preluarea prin interpuși a guvernării „reparate” de d-l Bolojan, partidul declarat de stânga neavând suficiente voturi în Parlament pentru a-și asuma singur administrația națională. La moțiunea de cenzură, liderii săi au trebuit să facă apel la AUR, gruparea nefrecventabilă a extremiștilor naționaliști. Apelând la AUR-iți, liderii PSD-iști i-au transformat în parteneri valabili de dialog, le-au conferit statutul de arbitri în Parlamentul României. D-nii Grindeanu, Manda etc. ar fi realizat chiar o împărțire a puterii cu șefii AUR-ului, dacă președintele Dan nu ar fi atras atenția că o cooptare a extremiștilor la guvernare înseamnă o abandonare tacită a drumului pro-occidental al țării, o izolare a ei în concertul european. Speranța PSD-istă a președintelui – gruparea anti-Bolojan din PNL – nu a reușit însă să coaguleze un nucleu care să recâștige partidul, liberalii veritabili înțelegând că abandonarea liderului lor actual ar indica abandonarea identității liberale a partidului în ansamblu. Ca să elimine teza veninoasă că „țin țara în loc” pentru o persoană (Bolojan), liberalii au mers chiar mai departe și i-au propus lui Nicușor Dan nominalizarea lui Siegfried Mureșan, europarlamentar agreat și de USR, și de UDMR. Dar șeful statului nu a agreat propunerea, solicitând partidelor de dreapta să accepte un guvern minoritar PSD-ist, cu o eventuală rotativă, peste câteva luni.
Oricine s-ar putea întreba de ce vor, atât PSD-iștii, cât și președintele Dan, preluarea imediată a guvernării. Răspunsul este simplu: dacă reformiștii apucă să demoleze câteva din structurile „sistemului”, demonstrând că organismul social poate funcționa coerent și fără reglementările instituționale aduse de PSD de peste trei decenii și jumătate, atunci electoratul în ansamblu nu va mai accepta să susțină la putere un partid care a făcut totul în favoarea intereselor sale de grup și ale clienților săi. Ca toate crizele prin care a trecut în post-comunism România, criza actuală este o criză de SISTEM ce nu poate fi rezolvată decât prin decizia hotărâtă a întregului electorat. Vrea sau nu vrea președintele, vor sau nu vor PSD-iștii, soluția crizei în care se zbate țara este anticiparea alegerilor, tranșarea clară pentru cel puțin un ciclu electoral, a bătăliei dintre conservatori și reformiști.
