• Pentru cei mai mulți dintre noi, ploaia e doar ploaie, iar pașii sunt doar pași. Pentru Sebastian Zsemlye însă, fiecare zgomot spune o poveste. Pionier al muzicii electronice în anii ’90 și unul dintre cei mai respectați sound designeri ai cinematografiei românești de azi, are peste 120 de filme în palmares pentru care a fost răsplătit cu trei premii Gopo, două premii UCIN și premiul pentru sunet al Academiei Bulgare de Film. Am povestit într-o dimineață ploioasă de Iunie despre cum transformi zgomotele mărunte ale vieții în emoție cinematografică și cum poți asculta lumea ca pe un film care nu se termină niciodată •
– Bună dimineața, Sebastian! Unde te prinde telefonul meu?
– Bună dimineața, Dia! M-am refugiat în mașină, pentru că plouă. Dar aș fi putut la fel de bine să fiu deja în cafenea. Nu-mi place să-mi treacă dimineața prin casă. Aici unde stau, între Grivița și Domenii, am un loc unde pot sta liniștit cu laptopul să-mi citesc mailurile, să plătesc facturi și să-mi beau cafeaua. Abia după ora 11 plec spre studio.
– Îți plac diminețile petrecute în liniște sau începi în forță, cu muzică?
– Aș zice că mai degrabă în liniște. Dar în natură liniștea totală nu există. Pădurea are vânt sau insecte, chiar și în peșteră mai cade câte-un picur de apă. Mie îmi place zgomotul orașelor dimineața, liniștea spartă din loc în loc de un tramvai, de sirena unei ambulanțe, de toate sunetele alea care-mi amintesc că sunt în miezul unui oraș. M-am născut în Marghita, când vreau liniște și natură, merg acolo. Dar când sunt în București, îmi place legătura asta auditivă cu orașul.
– Cum ai descrie dimineața asta, dacă ar fi o secvență sonoră de film?
– Aș zice că are un sunet tot mai puțin specific României. Înainte, pe străzile noastre circulau mașini grele, cu motoare zgomotoase, acum sunt tot mai multe mașini electrice. S-a globalizat peisajul și din punct de vedere sonor. În rest, se aude o ploaie foarte discretă și odihnitoare, mai cade câte un strop pe parbriz.
– Crezi că în cinematografia Noului Val Românesc a existat un sunet recognoscibil al estului?
– Absolut! Toate filmele anilor 2000 au un sunet specific, însă aici, în spațiul post-comunist, el a fost condiționat în primul rând de tehnică. Înainte de 1990, camerele de filmat erau foarte zgomotoase, așa că sunetistul reînregistra în studio, în fața microfonului, toate dialogurile, în condiții acustice bune. De aia filmele de dinainte de revoluție sună foarte inteligibil, dar în același timp, și puțin teatral. Apoi, Noul Val Românesc a adus un mod de a juca mult mai interiorizat, mai fluid, mai autentic. Combinat cu tehnica de care dispuneam în anii 2000, n-a dat cel mai bun rezultat sonor. Abia la sfârșitul anilor 2000 am intrat în era digitală, am început să înregistrăm sunetele direct la filmare. Dar asta a dat altă bătaie de cap inginerilor, pentru că nu știau exact cum să proceseze acel sunet. Azi, înregistrările se fac în condiții foarte bune, cu echipamente foarte bune, dar se concentrează pe voce, iar în studioul de post-producție completăm cu ceea ce noi numim „foley”, adică post-sincronul de zgomote. Dacă vorbim însă de un sunet al vremurilor noastre, cred că va fi tot mai mult cel al aerului condiționat. E un zumzet de fond, care pare să ne unească pe toți, săraci sau bogați. Pare că nici nu-l mai băgăm în seamă, dar el există în toate încăperile.
– Ești unul dintre foarte puținii artiști foley din România, dacă nu chiar singurul. Spune-le și cititorilor noștri ce înseamnă de fapt asta?
– Foley-ul este un proces din etapa de post-producție a unui film, care presupune reproducerea în studio a sunetelor făcute de actori în imagine. Artistul foley e ca un actor de sunet, dacă îi pot spune așa, el privește filmarea și încearcă să replice în fața unui microfon diverse mișcări și acțiuni, care pot fi de la picuri de ploaie care se scurg de pe o umbrelă, până la o linguriță într-o ceașcă de cafea, un foșnet de ziar, un fâșâit de haină, diverse ridicări și coborâri, o brichetă care aprinde o țigară și așa mai departe.
– Cum arată studioul tău de foley? E un mic depozit?
– Din 2010, de când am început să mă ocup de asta, am tot adunat recuzită. Practic, e ca într-o piață de vechituri, unde totul e ordonat pe categorii: cești, lingurițe, papetărie de toate felurile, cuie și șuruburi, borcane. Am, de pildă, niște radiere foarte groase, pe care le folosesc ca să estompez din rezonanța unui obiect. Apoi, am scaune și mai noi, și mai vechi, că poate am nevoie de unul care scârțâie. Și, bineînțeles, am pantofi, pentru că pașii sunt unul dintre cele mai reproduse sunete în studio. Pot fi pași pe iarbă, pași pe caldarâm, pași pe scări, pași pe mochetă. Trebuie să faci un adevărat casting de pantofi pentru a potrivi sunetul cu imaginea.
– Care e cel mai surprinzător lucru pe care l-ai folosit pentru a recrea un sunet?
– Amidonul de porumb. Este singurul praf care scârțâie când calci pe el și cu care poți reface sunetul pașilor în zăpadă. E o informație pe care o știu de la niște artiști de foley de afară, altfel, n-aș fi avut cum să ajung la descoperirea asta, decât printr-o experimentare foarte, foarte îndelungată.
– Ultimii ani te-au găsit și în postura de lector la Secția de sunet și montaj a Facultății de Teatru și Film din Cluj. Cum sunt studenții tăi? Ai cui să dai mai departe meseria?
– Am câțiva studenți pasionați și asta contează mult. Dar nu e simplu. În post-producție, trebuie să înveți să stăpânești tu sunetul, să nu te lași condiționat de el. Iar asta ia timp. Întâi antrenezi creierul să audă, apoi să manipuleze ce aude, ca să poți obține ce ți-ai propus.
– Tu când ai învățat să asculți sunetele? A început în copilărie?
– Da, cred că am avut o deschidere către sunete, chiar de mic. Tatăl meu a avut prima trupă rock din Marghita, iar eu am crescut în casă cu Beatles, Bee Gees și alte muzici pe care le asculta el. N-aveam voie să mă ating de discuri, că eram mic, dar îmi amintesc că așteptam să plece la serviciu, să mă sui pe dulap, să extrag câte-un vinil și să-l pun la pick-up. În liceu, am avut o trupă de muzică electronică, iar în primul an de facultate, scosesem deja al treilea album. Am cunoscut destul de bine industria muzicală a anilor 2000, fiindcă am lucrat ca producător în studioul trupei K1. Eu am produs primul single al Deliei, dar și albumul „Punct și de la capăt” al trupei La Familia. Apoi, am ajuns la studioul lui Marius Moga, unde am făcut producție pentru o grămadă de trupe, timp de vreo patru sau cinci ani.
– Și de ce ai făcut virajul spre film? Nu-ți plăcea ceea ce făceai?
– Ba da, dar lucrurile au devenit tot mai comerciale. Se lansase deja proiectul Morandi, se discuta tot mai puțin despre sunet și muzică și tot mai mult despre ce mașini își mai cumpără fiecare. Am simțit că nu mă mai identific cu ce se întâmplă. Cam atunci am pus bazele primului studio de sound design pentru film, Raza Studio, alături de Alex Dragomir și de Corneliu Porumboiu. Corneliu a ieșit după o vreme, dar pot să mă mândresc că, exceptând La Gomera, care a fost produs în străinătate, am fost prezent pe platou la absolut fiecare cadru al filmelor lui. De muzică, însă, nu m-am îndepărtat niciodată. Ea rămâne prima mea dragoste. Pentru „Un loc sigur”, filmul Ceciliei Ștefănescu, am compus și coloana sonoră.
– Sebastian, mai poți asculta lumea ca un om obișnuit sau, oriunde ai fi, ești conștient de cum sună lucrurile în jurul tău?
– Dacă merg la cinema să văd un film – și astea americane sau europene sunt bine făcute – mă detașez total de cum se aude. Pe de altă parte, din punct de vedere tehnic, sunt în stare să descompun tot spectrul de frecvențe în orice loc m-ai lăsa, sunt extrem de conștient de tot ce se aude în fiecare moment.
– O să închei interviul cu gândul la vacanță, fiindcă îmi mărturiseai că urmează să pleci la Marghita. Se odihnește urechea când ajungi acasă, în Ardeal?
– Pentru mine, Marghita nu e doar vacanță, fiindcă și acolo lucrez. Mi-am amenajat un mic studio, în care am totul la îndemână. Însă e cu siguranță un refugiu. E incredibil de plăcut să dormi cu fereastra deschisă și să auzi păsările nopții. Apoi, să deschizi ochii dimineața când ai tăi sunt deja treji, să auzi din pat câinele, să auzi poarta. Câteodată mai trece pe drum câte-o căruță din satul vecin. Și apoi, sigur, sunt toate bunătățile cu care mă răsfață maică-mea. Abia aștept să aud sfârâitul tigăii, care îmi declanșează reacții ca la câinele lui Pavlov. (râde).
