• La Teatrul Grivița 53, devenit deja o comunitate, sărbătoritul primei stagiuni a fost marele creator de teatru Eugenio Barba. În vârstă de 90 de ani, el își păstrează alura tinerească și curiozitatea vie. Despre implicarea sa în comunitatea Grivița 53, am vorbit cu regizoarea Chris Simion-Mercurian •
– Ai decis ca la prima stagiune a Teatrului Grivița 53 să îl inviți pe legendarul Eugenio Barba. Ce te-a împins la această alegere?
– Teatrul Grivița 53 a făcut o promisiune tuturor celor care au crezut în acest demers. Am promis că vom construi un teatru, nu doar un imobil, un teatru care încă nu exista în spațiul nostru cultural. Singurul creator care ar fi putut deschide programul „Personalități iconice” și care ne-ar fi putut da această binecuvântare era Eugenio Barba, părintele teatrului independent. Eugenio Barba este primul creator de teatru la care te-ai gândi, dacă ai fi în situația de a deschide un teatru experimental, indiferent de țară. Am învățat despre Barba la facultate, i-am văzut o parte dintre spectacole când eram studentă, i-am dedicat un capitol în doctoratul meu… Nu este doar un mentor, o inspirație, ci o atitudine, un fel de a trăi, de a face și de a fi în teatru. Am îndrăznit să visez înalt și, prin vizita sa, Eugenio Barba a răspuns visului meu. Generozitatea lui este definitorie pentru spiritele care fac istorie, care sunt legendare. Aceștia sunt oamenii mari care își depășesc sinele, ego-ul, și lasă celorlalți o moștenire reală, creează punți, împărtășesc.
– Ce reprezintă Barba pentru tine, ca regizor?
– Înainte să îl cunosc personal, pentru mine era un simbol, o legendă vie, un reper. Acum, după ce l-am întâlnit, este semnul validării și a dovezii de iubire pe care ne-a arătat-o. Prin tot ce a făcut pentru noi: spectacolele, atelierele, discuțiile, interviurile, avem certitudinea că facem ce trebuie, că suntem pe drumul pe care trebuie și că în parcursul nostru va fi esențial să rămânem așa, să nu ne trădăm sufletul, să ne vedem de treabă, să nu ne intereseze ce nu ne ajută. Ne interesează să facem teatru de calitate, să parcurgem un drum cu sens și bucurie, iar Eugenio Barba a simțit asta și ne-a răspuns pe măsură.
Pentru mine, Eugenio Barba este un model de disciplină, rigoare și căutare autentică în artă. Poți face teatru de cercetare și să ai spectatori interesați de ceea ce faci. O demonstrează de 70 de ani. Nu e nevoie să te prostituezi sau să faci compromisuri pentru a ajunge să joci cu sala plină. Nu există teatru fără spectatori. Dar nici nu poți face orice, doar ca să obții asta. Eugenio Barba mi-a reamintit ceea ce știam: teatrul poate fi făcut în multe feluri, dar felul în care îl face el, și ne dorim să îl facem și noi, necesită răbdare, timp și curaj de a ieși permanent din zona de confort.
„Două săptămâni în Rai”
– Cum te-ai întâlnit cu opera lui?
– Prima dată când am fost studentă la teatrologie, iar apoi, când am fost la regie de teatru. M-am întâlnit prin Spectacolele create de Eugenio Barba, cu trupa lui de la Odin Teatret, cu care a și venit acum în Teatrul Grivița 53, prin experiențe concrete, nu teoretice, spectacole văzute la Sibiu, la FITS, cu mulți ani în urmă, și la Târgoviște, la Babel, anul trecut. M-am întâlnit prin cărțile lui – Barba a scris mult și accesibil. Erau lectură obligatorie, de bun simț, atât pentru un teatrolog, cât și pentru un regizor. M-am întâlnit prin conceptul de „antropologie teatrală”, învățat la școală și apoi exersat, pentru că primele spectacole pe care le-am regizat au fost în direcția teatrului ritual. Și nu în ultimul rând, prin documentarele pe care le-am văzut despre Barba și toată munca lui.
– Cum a fost întâlnirea reală?
– Mult peste tot ce am imaginat. A fost o lecție de viață și o lecție de teatru. Am fost în Rai două săptămâni, am accesat o dimensiune pe care nu am mai trăit-o până acum. Este și prima personalitate teatrală de o asemenea anvergură, cu care am creat o astfel de relație. Deși eram obosiți rupți, ne doream să nu se termine, fiecare zi care trecea lăsa un gol, ne dădeam seama că se scurge o perioadă unică, irepetabilă și că ce realizam și trăim e major, e istoric. Am trăit paroxistic fiecare secundă, am respirat cu Eugenio Barba cât de mult s-a putut, i-am stat în preajmă non stop, am asistat la repetiții, și am încercat să prind cât mai mult, pentru că am fost conștientă de cât de importantă este această întâlnire. M-a copleșit energia lui – este o personalitate solară, extrem de pozitivă, luminoasă. În condițiile în care viața nu i-a fost simplă – s-a confruntat cu multe trădări, dezamăgiri…., și cu toate acestea, nu s-a lăsat schimbat de oameni, de situații. Și-a văzut de drum. Încercările vin să te testeze, nu să te distrugă, să te ajute să știi cine ești.
– Ce ai făcut să îl convingi să vină la G53?
– Povestea noastră l-a convins. Povestea facerii Teatrului Grivița 53 este o poveste unică. Este o poveste pe care doar oamenii mici nu o văd. Oamenii mari știu ce înseamnă și ce importanță are. Eugenio Barba ne-a spus că el nu știe o poveste similară a nașterii unui teatru, deși călătorește în toată lumea. A găsit în noi ceva ce are și el în spiritul lui. Și asta cred ca l-a determinat să aleagă să facă parte din începutul nostru. Pentru noi e ca un fel de naș.
– Cum s-a simțit Eugenio Barba la G53?
– Acasă. Cel puțin asta a spus. Și a apreciat efortul pe care l-am făcut pentru ca el să se simtă așa. Iar noi mulțumim partenerilor care ne-au ajutat să facem acest proiect și să putem depune acest efort: Primăria Sectorului 1, Raiffeisen Bank, Institutul Cultural Roman, Institutul Italian de Cultură, Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești, DeLonghi România, Euromedia, Blitz, Homemade Stuff.
– Face deja parte și el din comunitatea „cărămizilor vii” a G53?
– Eugenio Barba este în prezent directorul onorific al Teatrului Grivița 53. I-am propus și a acceptat. Barba ne-a pus pe harta internațională a teatrului. Nu a făcut nimeni pentru noi până acum ce a făcut el. În Februarie, a ținut în Mexic o conferință, în fața a zeci de oameni de teatru din toată lumea, cu tema „De ce să mai construiești astăzi un teatru?”. Și a spus povestea noastră. Ne propune spectacolele în festivaluri. Este ambasadorul nostru. Vorbește despre noi în interviurile pe care le dă, ne promovează. Crede în noi. Altfel nu ar face-o. E Eugenio Barba, totuși!
– V-a făcut un cadou special. Ne povestești despre ce e vorba?
– Ne-a oferit-o pe Made, marioneta pe care a cumpărat-o în 1973 din Bali, la prima lui vizită acolo, și a cumpărat-o cu gândul la Grotowski, prietenul lui. Made (care înseamnă al doilea născut) l-a însoțit 70 de ani, la bine și la greu, și de ea a fost nedespărțit. Înainte să vină la noi, s-a gândit că e momentul să își ia la revedere de la ea. A zis că i-a găsit o nouă casă, pentru că el nu știe cât va mai sta pe-aici, și că la noi e pe mâini bune. Ne-a dat-o pe scenă, la finalul ultimului spectacol, ținând un discurs care ne-a făcut să plângem pe toți cei prezenți. Acum avem o mare responsabilitate. Pe Made o vom așeza în hol, să îi primească pe spectatori și să le transmită energia ei specială.
– Ai ridicat mult ștacheta prin invitarea lui Barba. Și uman, și profesional. Te-ai gândit cine va urma?
– Eugenio Barba nu poate fi comparat cu nimeni. La nivelul lui nu există nimeni astăzi, nu are concurent. Dar există alți creatori de teatru care fac cercetare în alte direcții, care sunt deschizători de altfel de drum, și pe care ne-am dori să-i avem invitați în Teatrul Grivița 53, să construim cultural cu ei. Pe noi nu ne interesează să bifăm niște evenimente, niște nume. Nu suntem la o competiție și nu avem nevoie să demonstrăm nimic. Ne interesează să construim cultural, să oferim întâlniri majore cu personalități iconice, care pot să-și lase amprenta atât pe comunitatea artistică, cât și pe cea a publicului.
– Ce mai pregătește G53 în această stagiune?
– Vor fi mai multe premiere ale regizorilor pe care i-am invitat: Botond Nogy, Radu Afrim, Andrei Majeri, Alexandru Dabija, Gabor Tompa, Eugen Jebeleanu și eu. Vedem dacă planul teoretic coincide cu realitatea. Și jucăm lunar „5+3=9” și „Fade to grey” – spectacolele cu care am inaugurat cele două săli. Vara a început cu „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”, după Eric Emmanuel Schmitt, montat de mine, cu Emilia Popescu și Luca Rusu. Iar Botond Nogy a scos „Funny Games”, după Michael Haneke, cu o distribuție care o are cap de afiș pe Ofelia Popii. După care sperăm să ne ținem de ordinea de mai sus… pentru că ne dorim să construim cultural cu artiști care abordează mijloace și limbaje diferite și ies din zona comodă.
