• Poieni este satul cel mai îndepărtat al județului Timiș. Îl descoperi pe hartă în extremitatea estică a acestuia, pe malul unui râu care își trage izvoarele din inima Munților Poiana Ruscă și curge întortocheat spre câmpie. Orașele se află la distanțe lungi, dincolo de culmile cu fagi bătrâni. Care o fi viața trecută și prezentă a acestei așezări de munteni? •
Sezonul fânului
Părăsesc porțiunea de șosea care face legătura între cele două tronsoane ale autostrăzii vestului. În Pasul Holdea, tunelurile care vor completa marea arteră rutieră sunt încă în lucru. Ajung într-un șes întins ca în palmă, cultivat cu cereale. Spre răsărit, se ridică munți împăduriți. E o priveliște de-a dreptul atrăgătoare. Mai că aș opri la o margine de drum. Sunt însă obosit, după o zi de condus. Și încă mai am de mers, până la Poieni, satul ascuns în labirintul montan. N-am mai fost vreodată pe aici, zona îmi este complet necunoscută, dacă nu iau în seamă și mica cercetare făcută la București, pe Google Earth. Dar una este să deții informații virtuale, alta să explorezi realitatea directă. Opelina mea înghite kilometri, unul după altul. Înaintez deja pe o vale tot mai strâmtă, cu versanți care își exibă, din loc în loc, armătura de granit. Am scris „o vale tot mai strâmtă”, însă trebuie să recunosc că, după curbele șoselei asfaltate, se ivesc și poieni largi, cu fânețe. Sătenii au deschis deja sezonul de recoltare a fânului. Dovadă sunt baloții mari, cilindrici, care conferă un anumit farmec acestui peisaj agricol. S-a cam terminat cu muncile manuale în pajiștile noastre. Avem motocoase, avem greble mecanice și balotiere, trase de tractoare. Clăile și căpițele au fost înlocuite de acești baloți de formă paralelipipedică sau cilindrică. Efortul de o zi, de odinioară, este de acum bifat într-o oră-două. Agricultura s-a modernizat, parțial sau total, chiar și în grădini mai izolate. Trec de Pietroasa, satul de reședință, și de Crivina de Sus, sat aparținător, apoi intru într-un fel de defileu, cu versanți de stânci și păduri. Șoseaua și râul se însoțesc permanent. Sunt angajat într-un periplu compus din volute care se succed ca să-mi pună la încercare răbdarea și abilitățile de șofer. Până când, în sfârșit, valea se redeschide, convingător, maiestuos, aș spune: fânețele și tarlalele cultivate cu porumb se întind până sub pereții de stâncă. Apoi, dincolo de indicator, de o parte și de alta a râului Bega, se înșiră gospodăriile Poienilor, cel mai îndepărtat sat al județului Timiș, conglomerat de piatră, țiglă roșie, flori, ornamentică, hărnicie, rezistență și enigme.
Memoria locului
O nouă zi începe, luminoasă, curată, fără drame meteorologice. Despre dramele umane, ale celor nici trei sute de locuitori rămași locului, nu știu mai nimic. Cel mai probabil, le țin ferecate în inimă, așa cum își țin viața închisă dincolo de porțile din piatră sau beton, între pereții caselor solide. Cel mult și le împărtășesc unii altora, nu străinilor, sau, mai degrabă, preoților, fie ei ortodocși sau neoprotestanți. Credința religioasă e pentru munteni un fel de potecă marcată cu semne incontestabile, pentru a evita rătăcirea prin hățișuri dese sau alunecarea în vreo prăpastie. Și mai e scutul acela bun, ca să se apere de duhurile rele, care se pot întruchipa în animale sălbatice agresive. Înconjurate de păduri masive, departe de localitățile din câmpie, micile comunități rurale izolate se învecinează, totodată, cu tărâmuri fantastice. În Poieni este încă vie povestea unui pricolici, om transformat în lup, care ar fi ucis într-o singură noapte, prin anii 60 ai secolului trecut, două rude, una locuind în satul Fărășești, situat peste deal. Unei alte femei i-ar fi mușcat fața. Întâmplarea stranie îmi este relatată și de soții Lazăr, de la Cabana Cheia – Poieni, administrată de Direcția Silvică Timiș. O citisem și pe internet. TVR Timișoara a realizat un documentar despre acest subiect, pentru emisiunea „Istorii ascunse”. Pe mine, vă rog să mă scuzați că nu insist cu această poveste. Nu face parte din registrul meu editorial. Îl las pe pricoliciul asasin în seama celor pasionați de povești bizare. Mai mult îmi plec urechea la o altă poveste, mult mai credibilă, mai ales că a fost consemnată în cronici și a lăsat drept urmă un mormânt din piatră, monumental, situat în sălbăticie. Pe scurt: Ferencz, fiul aristocratei care stăpânea locurile acestea în vremea Imperiului Austro-Ungar (se numea Leopoldina Bogdanovich, dar sătenii îi ziceau Măreasa, de la Măria Sa), s-a duelat la Budapesta pentru o domnișoară, și de aici i s-ar fi tras moartea. A fost depus într-o criptă construită la nord de satul Poieni, unde mama lui avea o reședință de vară. Cred că nu mai găsești în toată România un mormânt aristocratic, în inima munților, pe malul unui râu. E un obiectiv turistic care merită toată atenția. Sunt ghidat până aici, după ce trecem pe puntea de lemn, de șeful Ocolului Silvic, Adrian Ursulescu. Aflu de la inginerul silvic că locul funerar a fost jefuit, fiind folosiți inclusiv explozibili.
Cascada Șopot
Satul Poieni a fost prezent, până mai ieri, pe harta taberelor școlare. Zeci sau poate chiar sute de elevi ajungeau aici în fiecare vară. Făceau excursii prin împrejurimi, aflau lucruri interesante despre viața pădurii. Pavilioanele sunt acum pustii, chiar ruinate, cum este cel de la marginea satului, pe partea dreaptă a șoselei. O altă clădire, Cabana Strâmbu-Poieni, este situată adânc în zona montană, la vreo trei kilometri distanță de sat. Aparține Ministerului Turismului. În timp ce aceste construcții publice zac părăsite, sătenii sau investitori din alte localități au ridicat case noi, vile și chiar un hotel, care nu a intrat încă în circuitul turistic. Nu aș putea să afirm, totuși, că asistăm la o veritabilă dezvoltare imobiliară, însă interesul pentru aceste locuri este evident. Pe unii localnici îi încearcă nostalgia după anii când exploatarea forestieră era în toi. Buștenii erau transportați pe calea ferată, până la Margina, cu mocănița. „Glasul roților de tren” a dispărut însă de pe Valea Begăi. Locomotivele au fost trase în vreun depou și șinele de tren au fost scoase și duse cine știe unde. Doar niște ziduri din beton, acoperite de vegetație ca în selva amazoniană, mai amintesc vag de podurile traversate de trenul forestier. Sus, în munte, ar mai fi și niște tuneluri feroviare. Aceste semne ale decadenței mă fac să apreciez cu atât mai mult eforturile Asociației „Verde de Banat”, coordonată de Iosif Martinescu. Ce au făcut, mai exact, inimoșii voluntari? Au amenajat într-un mod adecvat traseul până la Cascada Șopot, unul din cele mai atractive obiective turistice din zonă. Găsești aici locuri de popas construite din lemn, cu terase suspendate deasupra unui pârâu, trepte din lemn, care fac urcușul mai ușor, indicatoare, ca să nu te rătăcești. Mâna omului întregește oferta naturii, o face mai accesibilă. Mă apropii de căderea de apă, din mijlocul pădurii, și răcoarea îmi atinge fața ca o binecuvântare. Încerc bucuria simplă de a respira un aer curat și de a asculta susurul apei, cum se rostogolește pe stâncă. Parcă nu m-aș mai duce de aici, din acest mic paradis senzorial. De ce m-aș mai întoarce în fierberea otrăvită a lumii? Revin, totuși, la cabana silvicultorilor, care m-a găzduit în aceste zile. Pădurarul Alexandru Lazăr conduce mașina de teren pe firul văii, în aval. Mă gândesc la păstrăvii pe care soția lui, Dana, i-a pregătit. Mă mai gândesc însă și la turismul responsabil, făcut cu respect față de natură, care ar putea lua avânt în Poieni și în împrejurimi. Ce bună ar fi fost acum mocănița! În loc de bușteni, ar fi transportat turiști. Pe culmile înalte mai stau încă în picioare sălașele de altădată, locuințele de vară ale sătenilor. Despre lumea aceea arhaică, pierdută printre nori și fânețe, vă voi povesti însă într-un alt articol. Bucurați-vă de vară!
