• Nu departe de Piatra Neamț, într-un colț de sat, o sută douăzeci și patru de suflete trăiesc în preajma unei bisericuțe, vechi de trei sute de ani. Istoriile vieții lor se împletesc cu ale locașului, pentru a urca apoi la Dumnezeu •

E veche și simplă. De când te apropii, te avertizează: „Cum mă vezi, așa sunt. Nu vreau să mă sulemenesc, că nu am de ce, pentru că la mine trage-n gazdă Dumnezeu, de trei veacuri. Are acoperișul micuț, ca o cușmă, și peste grinzile ei bătrâne s-au scurs toate bucuriile și tris­tețile țăranilor ei, cu lacrimi cu tot. Simt că m-am îndrăgostit de ea din prima ocheadă, chiar înainte să-i trec pragul. Înăuntru, locul e strâmt. Ne rugăm umăr la umăr, printre capetele aplecate văd icoanele pe care vremea a așezat umbrele de fum ale lumânărilor. În fața tâmplei e plin de buchete de flori, prospăt culese. Preotul, Constantin Filip, pe care l-ați cunoscut din interviul publicat în numărul 1726 al revistei, slujește sfios, de parcă s-ar rușina de anii bisericuței. Icoanele de pe pereți, cu sfinții lor simpli, veniți parcă de pe ulițele satului, mă duc într-un rai în care Măicuța Domnului are broboadă și ie. Mă gândesc, fără să vreau, la ctitorul care, așa zice legenda, s-a așezat de unul singur aici, într-o poiană a unei păduri de stejar. A tăiat câțiva dintre ei și și-a durat un bordei. Apoi a mai tăiat alții, de-a temeluit bisericuța în care mă rog acum. A așezat-o pe tălpi de piatră, grinzile au mirosit o vreme a lemn proaspăt, apoi s-au îmbibat de fumul de tămâie și s-au unit cu rugăciuni, lumină din Lumina cea mare. Neavând urmași, omul nostru și-a lăsat, la plecarea din această lume, toată averea, adică moșiile Sărățica și Sărata, Mânăstirii Pângărați, care le-a stăpânit până în 1834. Sub ocrotirea mânăstirii au trăit toți sărățenii, în locașul strâmt s-au rugat sute de ani. Umăr la umăr, cum stăm și noi acum, iubindu-se, ajutându-se și, mai ales, știindu-se bine, ca într-o mare familie, căci cătunul a fost totdeauna mic, o așezare cu doar câteva case.

„Patru case și douăzeci și cinci de suflete”

Mi-i enumeră ca pe apă – „Toader, primul preot, apoi Luca cel Bătrân, apoi Luca cel Tânăr, de la 1880, și apoi, cei de la Dobreni, care au slujit cu rândul. Apoi Panțâru, Danilescu, Puiu (venit aici în 1965, după 18 ani de închisoare comunistă), Pâslaru, Coșofreț și, primul paroh, care slujește și acum, părintele Constantin Cosmin Filip”. Nea Matei Mihai are o mustață groasă, o vorbă domoală, de parcă vrea să îi găsească în liniște fiecărui cuvânt un loc, numai după ce-l cumpănește bine. Are în el o fibră de ardelean, de unde i-au și venit strămoșii cu mult, mult timp în urmă. E fiul fostului dascăl al bisericii din Sărata. Îl cheamă la fel ca pe tatăl său, iar copilul și nepotul său poartă același nume. Așa e tradiția, ca pruncul să primească numele tatălui. Un fel de mărturie a ceea ce nu se schimbă atunci când aproape toate se schimbă. Și, cum altfel?, nea Matei Mihai e îndrăgostit de bisericuța lui. Îi știe trecutul ca-n palmă, a umblat pentru asta în arhive până la Iași, a citit cât a putut. Și acum îmi înșiră ceea ce hrisoavele spun, dincolo de legende și datini. Mai întâi, că locurile pe care ne aflăm au fost ale Mânăstirii Pângărați din cele mai vechi timpuri. Așa îi și spunea cătunului odinioară – Sărata-Pângărați. Sărata, pentru că prin el curg și acum pâraie sărate, și Pângărați, că era al mânăstirii.

Așadar, un metoc. Iar primul hrisov care-l pomenește e vechi de 449 de ani, din vremea lui Petru Șchiopul. Hrisovul acesta a fost întărit apoi de Mihai Viteazul în scurtul timp când el a fost și domn al Moldovei. Bisericuța în care ne-am rugat și în care încă ne aflăm a fost ridicată în doar doi ani, între 1752 și 1754, chiar în codrul de stejar care stăpânea partea asta de deal. Și, încă dintru început, a fost înzestrată de mânăstire și de sat cu tot ceea ce avea de trebuință – catapeteasmă, clopote, veșminte și cărți, ceea ce era rar în acele vremuri în care, spune un alt hrisov, de la 1800, cătunul avea doar patru case și douăzeci și cinci de suflete. Nea Mihai îmi și enumeră acele familii care s-au păstrat până astăzi – a lui Pavel, a lui Mocanu, a Mihălăchenilor și a preotului Luca. Atât – patru case, în mijloc de codru, în jurul unui sfânt locaș cât un sipet de lemn, din care-și aduceau rugăciunile către Dumnezeu. Sărețenii nu au fost niciodată foarte mulți. În 1960, erau consemnate aici doar o sută de familii. Din care astăzi nu au mai rămas decât o mână de bătrâni – o sută douăzeci și patru de suflete. Cu patru dintre ei stau acum de vorbă în căldura verii, care aici, la margine de codru, e blândă și verde. Cu toții s-au născut și au crescut în Sărata. Au văzut cătunul ridicându-se, umplându-se de chiuiturile copiiilor și apoi veștejindu-se încet. Numai ei au rămas. Mie îmi par foarte tineri la inimă, deși peste ei au trecut optzeci și mai bine de primăveri. Dar sufletele le-au rămas proaspete și vii. Și nu doar sufletele. La anii lor, vin la slujbe, stau în picioare, muncesc și îmi pot povesti, cu mintea limpede, toate câte au fost.

Bătrânii de acum, despre bătrânii de altădată

Asta îmi spun toți. Și domnul Matei Mihai, și domnul Gheorghe Irimia, și doamna sa, Viorica, și doamna Daniela Gorgan. Că bătrânii, pe care ei i-au prins, erau altfel. Că, poate, mergeau mai rar la biserică, pentru că munceau zi lumină, iar aici slujbele se țineau doar o dată la trei săptămâni. Dar credința lor era mai tare, și fără Dumnezeu nu făceau nimic. De la îmbucătura de pâine și până la brazda din pământ, totul se făcea cu o închinare. Doamna Irimia și-o amintește pe bunica, de parcă ar fi acum. Cum venea la ei și, de cum intra, îngenunchea în colțul cu icoane, deschidea cartea de rugăciuni și începea să citească. Era locul din casă în care o găseau ori de câte ori avea un răgaz. Locul unde-și trăgea sufletul. Și poate că de aceea a și murit împăcată. Și nu doar ea. Domnul Irimia îmi spune că bunicii le-au fost în familie ca niște icoane. „Erau blajini, buni, sunt și acum icoanele noastre, de aceea le și păstrăm fotografiile în casele părintești. Acum am progresat cu tehnica, dar cu credința am regresat.”

Oamenii aceștia, care fuseseră învățați să tragă la greu, ușurându-se cu rugăciuni, știau că Dumnezeu poate face minuni. S-a întâmplat, nu o dată, ca la vreme de secetă, să întoarcă norii și ploaia. Domnul Irimia își aduce aminte cum au chemat icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, de la Mânăstirea Bistrița. Și cum, cei care au adus-o, nu au crezut că poate veni ploaia, atât era de secetă, așa că au purtat-o într-o mașină neacoperită. Dar după ce s-au rugat aici, în bisericuța de la Sărata, ploaia a venit și a udat și icoana. Pe fața mamei Maicii Domnului, picurii de ploaie se vor fi amestecat cu lacrimile țăranilor, udați de Dumnezeu pentru credința și dragostea lor.

Peste lumea aceasta a lor a venit, ca un vifor străin, comunismul. Adus din altă lume, poate că din alt univers. Unul pe care ei nu-l puteau pricepe și la care nu au vrut cu niciun chip să fie părtași, pentru că le răpea cele două lucruri sfinte care le mărgineau cărarea vieții – credința în Dumnezeu și pământul. Îmi povestesc, toți, istoriile de atunci, nescrise nicăieri, dar întipărite cu lacrimi în tainițele fiecărei inimi. Cum țăranii din Sărata nu au vrut să își dea pământurile și vitele la colectiv. Și cum au venit activiștii, doi străini de sat, și i-au luat căruța bunicului doamnei Dana Gorgan. Au intrat în curte și i-au ridicat-o, deși nu-i cunoaștea nimeni. Nu cred că bătrânii aceia, peste care trecuseră două războaie mondiale și o mare foamete, au înțeles vreodată cum de legea îngăduia ca doi străini să-ți intre în bătătură și să îți ia și căruța și vitele și să nu ajungă direct la ocnă. Nu va fi înțeles asta niciodată nici ba­dea Costache Radu, care, atunci când politrucii au început să vorbească de colectiv, a fugit pur și simplu în pădure, cu tot carul cu boi, cum vor fi făcut toți strămoșii lui când dădeau turcii sau tătarii. Și n-a înțeles nici când l-au momit înapoi la primărie, rugându-l să vină să ajute să care pentru stat cu boii și căruța lui, că nu-i fac nimic. L-au atras acolo și tot acolo i-au confiscat pentru CAP și căruța, și boii. Iar imaginea lui le-a rămas celor din sat până astăzi – trecând pe uliță plângând, om în toată firea, care nu se speria de nimeni, doar cu biciul pe umăr, că atâta îi mai rămăsese. Sau tragedia lui Gheorghe a lui Gheorghe a lui Gheorghe.

Așa îl chema, iar ei în Sărata îi spuneau simplu – de trei ori Gheorghe. Pe el comuniștii l-au plimbat prin tot satul ca pe un tâlhar, că nu voia să le dea pământul la colectiv, amenințându-l că-l trimit în Siberia. Și poate că l-ar fi și trimis, dar Gheorghe le-a dat până la urmă pământul și a trăit toată viața amărât. Când a venit revoluția din Decembrie 1989, a mers la locul de pământ pe care i-l confiscaseră comuniștii. Era bătrân și bolnav, aproape că s-a târât pe genunchi până în țarină, ajutat de un nepot. Și când a ajuns acolo, a îngenuncheat și a sărutat pământul răpit de comuniști. „De-acu po să mor!”, i-a zis nepotului. Și-a și murit, un an mai târziu. Și odată cu el, s-au dus în pământ și toți ceilalți bătrâni ai satului, și-au rămas doar poveștile lor. Care dacă nu s-ar povesti aici, n-ar mai fi…

Nouăzeci și șase de primăveri

E născută în 1930. Și crescută aici. Când era adolescentă, România încă avea rege. Și privind-o din urmă, cum urcă cărarea îngustă care duce spre căsuța ei, curată și zugrăvită și cu o curte cosită ca-n palmă, de parcă ar fi a unei familii de oameni tineri, mă gândesc că, odată cu ea, trece printre noi o stirpe pe care prea puțin o înțelegem și poate că și mai puțin o putem urma. O stirpe de oameni care, după cuvintele tușei Elena Ivanov, „erau mult mai buni și mai drepți, pentru că aveau cuvânt și respect. Când era da, era da, când era nu, era nu. Era frica di Dumnezău și credința că vom muri și vom învia, așa se spuné! Credința era un lucru mare!” Stirpea ei, născută și crescută în alt veac și, parcă, într-un alt ev. Un ev în care credința nu era doar în suflet, ci se răsfrângea și în trupurile țăranilor, ca raza de lumină care, trecând prin trupul verde al frunzei, rămâne în el, îi dă putere. Altfel nu-mi explic cum tușa Elena, cu zâmbetul ei, parcă pierdut de lumea asta, la nouă­zeci și șase de ani, își cosește singură toată curtea, ba chiar e supărată că, cineva, „ierte-l Dumnezău”, i-a furat coasa, pe care și-a lăsat-o „la deal”. Și e atât de sănătoasă, încât are și o grădină frumoasă „cu șeapă, usturoi, cartofi, căpșuni” pe care îi pune cu mâna ei și îi mai și prășește. Cartofii, de trei ori, numai anul acesta. „Șî pentru asta îi mulțămesc lu Dumnezău!”. De altfel „lui Dumnezău” îi „mulțămește” mereu, pentru El a trăit toată viața, încă din copilărie, când preotul o învăța, pe ea și pe ceilalți țânci din sat, cum să se roage. ” Eu am învățat – «Doamne, Doamne, Ceresc Tată, noi pi tini ti rugăm, luminează a noastră minte, lucruri bune să-n­vățăm!» Tăți eram credincioși! Că dacă n-am fi fost, nu puteau tata șî mama să ne crească. Ni rugam șî sara șî dimineața, tata ne asculta. Noi am fost unsprezece copii la părinți, mâncam la două rânduri di mese! Eu eram șefa la patru copii mai mici. Că noi, și la mânăstiri ni dușeam sînguri când era hram, că tata și mama aveu di lucru. Ni uneam aieștea mai miși, cu aieștea mai mari, ni făceam mai mulți șî… plecam. Ni luam di mâncari și merjeam pi jos pân la Mânăstire la Bistrița. Acol ni rugam șî, să spui driept, ni mai și jucam… Da să știți că mie nu mi-o plăcut așa di mult la mânăstiri, mi-o plăcut la o biserică cât mai simplă, la oameni cât mai simpli. M-am simțât bini la oameni cât mai săraci, că acolo poți să faci câte o faptă bună, să mai dai câte șeva. Credința l-o oprit pi om di la răli! Ti ține di la păcat, așa că nu mințăi, nu furai… Nu ira bună învățătura aista? Dar acum, lumea o înnebunit!”

– Tușă, vremurile acelea au apus, vezi bine și matale. Cum crezi că ne putem păstra astăzi credința, așa puțină cum este?

– Credința în Dumnezeu, numai El o rânduiește: cu dureri, cu suferință… Înțăleji? Că oamenii nu să dă la credință, când au di tăti, șî fac alte prostii șî să spurcă.

– Dar matale cum de te păstrezi cu inima liniștită în vremurile de acum?

– Cu credința la Dumnezeu șî cu rugășiune! Când mă trezesc dimineața, îndată după ce mă spăl, zâc „Tatăl Nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50″… ș-apăi mă rog pentru copii, pentru nepoți, pentru stră-nepoți și pentru stră-stră-nepoți, pentru sănătatea și credința lor. Șî seara la fel. Îi bun să te roji, că Dumnezău fași minuni. Da nu ți le-arată, așa cum o vré omul. Nu, ți le arată pi parcurs! Eu, să știți, am fost tari bolnavă, mirosam a mort. Da! Șî uite că n-am murit! Am trăit și, uiti că vin la biserica noastră. Mie tari mi-o mai plăcut biserica asta. D-asta am șî vinit la ea. Mi-o plăcut că-i liniști, că-i mică, că videm preotul mai aproape. Când îi bisercă mari, nu-mi plași… Și mi-o plăcut că aici îi șimitirul – uite am aișea un frate, dincolo alt frate, o cumnată, unde-i crușea aia albă. Tăți frații mei îs morți și pi tăți îi am aiși, în șimitir, lângă mini, afar di șei care-or murit în război. Și pi bărbatul meu îl am în dosu bisercii, aproape. Are șăpte ani di când o plecat. 90 de ani și patru luni o avut când o trecut dincolo. O fost om credincios. N-am cuvinte să spun cum o fost, nu mă necăjé nișiodată. Era un om… pânea lu Dumnezeu! Ave o mâna care-i mai tremura și mi-o zis în ziua când o murit: „Ti rog frumos, bărberește-mă tu astazi, că mâne îi ziua ta!”    A doua zi era Constantin și Elena. Ș-apăi s-o uitat în oglindă șî m-o prins așa după cap și m-o sărutat pi obraz și mi-o zis – „Nu uita că eu ti iubiesc!” „Și io ti iubiesc, i-am zâs!” Ș-apăi l-am prins și eu din obraz și l-am sărutat pi buze, Doamne, Maica Domnului! Șî el și-o deschis gura, da n-a mai zâs nimic… O respirat tare, di câteva ori, și… s-o gătit. Apăi l-am visaaat, di câti ori l-am visaaat… Așa, frumos! Că era frumos, cum umbla el cu cămașa albă. Pe-o parte, mi-o părut bini, că nu s-o chinuit, da pi di alta, mi-o părut rău, că nu mi-o zis că moare. Și sufăr și azi di bunătatea lui, că-i duc dorul… Da, și să-i fași? Că asta-i viața omului, ca frunza codrului…