În 2021, primul său lungmetraj, „România sălbatică”, a depășit toate așteptările: a atras peste 25.000 de spectatori în cinematografe, în plină pandemie, a fost recompensat cu trei premii Gopo și un premiu la TIFF și distribuit în peste 35 de țări. Anul acesta, fotograful și regizorul Dan Dinu revine cu „Delta sălbatică”, un documentar spus din perspectiva apei și desemnat, deja, cel mai popular film românesc la TIFF 2026. Am vorbit cu el despre ce nu se vede dincolo de cadrele spectaculoase: zilele petrecute la pândă, întâlnirile surprinzătoare cu lumea animală și încercarea de a apropia publicul de natură prin emoție, nu prin discurs militant.

„Caut tot felul de lighioane”

– Au trecut 12 ani de când ai pornit la drum cu „România sălbatică”, proiectul care a surprins, în toată splendoarea lor, munții și pădurile României. Atât de mult ți-a luat să treci de la fotografie la scaunul de regizor?

– Dacă luăm în calcul nu începutul proiectului, care a fost inițial unul fotografic, ci finalul lui, adică lansarea filmului, atunci ar fi doar vreo cinci ani. Atunci a și avut loc botezul meu în film documentar, dar, fiind primul film, nu aveam prea clar în minte ce vreau. E totuși o diferență între a face fotografii și a face un film. La fotografie, toată povestea e într-un singur cadru. Stai și vânezi imaginea perfectă, care să fie suficient de expresivă, să-ți dea exact emoția pe care ai trăit-o. La film, ai niște ajutoare în plus, de la voice-over, până la muzică și sunet. Însă chiar dacă de data asta m-am aflat în postura de regizor, n-am putut renunța la obiectiv. Am filmat de multe ori cot la cot cu colegul meu, operatorul filmului.

– Cu Cosmin Dumitrache, directorul de ima­gine al filmului, lucrezi de foarte mulți ani. Cum s-a sudat echipa asta?

– Cosmin este cel care mi-a scris, acum vreo doisprezece ani. Mi-a zis că face filme de natură și m-a întrebat dacă nu ne poate fi de ajutor. A fost ceva foarte spontan, pe atunci nu aveam în minte să fac vreun film documentar. Dar am rămas împreună, iar colaborarea a devenit o adevărată prietenie. Suntem firi diferite, și ne contrăm destul de des din punct de vedere creativ. Cosmin e un om foarte dinamic, e mai tânăr ca mine și are mai multă energie, lui îi place să surprindă animale în acțiune. Eu sunt exact opusul, mult mai așezat și mai răbdător. Caut tot felul de lighioane și sunt în stare să aștept enervant de mult până când se naște încet-încet o poveste. Într-un fel, ne completăm, și diferențele astea fac foarte bine filmului.

– La proba mersului pe munte împreună rezistați? Sau și acolo aveți ritmuri diferite?

– Nici nu prea ai cum să nu fii sincronizat cu tot echipamentul ăla în spate, că nu se poate grăbi niciunul. Ultima dată când am ieșit la filmat niște urși pentru un alt proiect, fiindcă aveam o lentilă foarte performantă și o cameră nouă, doar aparatura cântărea 19 kg. Cu apă, mâncare și câteva haine, rucsacul meu s-a dus la 25 de kg.

„Trebuie să aștepți mult ca să prinzi o poveste bună”

– Tehnica s-a schimbat și ea enorm. Cine apucă să vadă câteva cadre din „Delta sălbatică” înțelege repede asta. Cum se filmează azi natura? Cu drone? Cu dispozitive subacvatice?

– Sunt o groază de lucruri de care te poți folosi. Am avut teleobiective foarte lungi, cu care uneori am filmat de la distanță foarte mare, ca să lăsăm animalul să-și facă treaba nestingherit. Cu ajutorul dronelor, am surprins niște scene într-un cuib de codalbi și într-o colonie de pelicani, locuri în care nu am fi avut acces altfel. Am folosit și camere și drone subacvatice cu care am filmat foarte mult din viața Deltei. Dar, cu toată tehnica de care dispunem azi, tot răbdarea e instrumentul de bază. Lucrurile nu se întâmplă când scufunzi sau când ridici drona în aer. Trebuie să aștepți mult, să încerci de foarte multe ori. E nevoie de multă perseverență ca să prinzi o poveste bună. De obicei, ți se dezvăluie abia când ești pregătit s-o primești.

– În interviul nostru de acum cinci ani, povesteai de câte ture montane și de câte ore, nemișcat și înghețat la pândă, în zăpadă, ai avut nevoie ca să prinzi un râs, un animal care se arată foarte, foarte rar. În Deltă ce a fost cel mai greu de filmat?

– Una dintre cele mai complicate scene a fost legată de niște banale ciori, care vin prin coloniile de pe lacuri să fure ouă. Pentru că vin în zbor și totul se întâmplă incredibil de repede, iau oul și pleacă, a fost nevoie de foarte multă răbdare ca să le surprindem strategia, una foarte neașteptată. Am stat aproape o săptămână la pândă, iar în film, imaginile au rămas sub un minut.

„Mi-am văzut de drum, și ursul și-a văzut și el de drum”

– Azi sunt tot mai multe discuții referitoare la atacurile urșilor, la cât de legitimă e prezența omului în habitatul lor și la cum ar trebui să ne purtăm în natură. Tu ai vreun set de reguli când pleci în sălbăticie?

– Cred că principala idee de la care ar trebui să pornim e că nu ne ducem undeva în natură, după care ne întoarcem acasă. Natura este casa noastră în fiecare clipă. Aroganțele de tipul „merg să cuceresc un munte” nu-și au rostul. E nevoie de mai multă smerenie când pleci la drum. Poate pentru că niciodată n-am vrut să-mi măsor puterile cu natura, nici n-am avut vreo mare problemă. Am trecut prin câteva situații dificile. Ne-a prins odată noaptea în creasta Făgărașului, când filmam pentru „România sălbatică”. Eram pe o creastă foarte expusă, era foarte frig și bătea vântul foarte tare. A fost foarte greu, a trebuit să traversăm cu mare grijă. Altădată, ne-a prins o viitură în peștera Ponicova. Am stat și am așteptat să treacă apa și apoi am trecut și noi. Cam asta e ideea cu natura, trebuie să o respecți și să ai răbdare. Rare sunt momentele când lucrează împotriva ta. Cu animalele sălbatice nu am avut însă nicio problemă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să mă întâlnesc cu ursul, chiar și cu ursoaica cu pui. N-am urlat, n-am țipat, mi-am văzut de drum, și ursul și-a văzut și el de drum. Rareori poți surprinde un urs, urșii au un miros atât de bun, că te simt cu mult înainte să-i simți tu.

– Tu nu doar că ai umblat foarte mult prin păduri, dar ai și pândit anumite animale cu orele. Ce te-a surprins cel mai mult la comportamentele lor?

– Cred că una din greșelile pe care le facem adesea e că comparăm comportamentul animalelor cu comportamentul uman – le umanizăm. Ne-am obișnuit, de pildă, să ne gândim la lebede în termeni foarte romantici, fiindcă în perioada de împerechere fac acea inimioară frumoasă din gâturile lor și, pentru că știm că lebedele își păstrează uneori partenerul pe viață, ni se pare că e mare iubire acolo. Dar asta nu înseamnă că femela sau masculul respectiv nu se împerechează uneori și cu alte exemplare, dacă simt nevoia. Un alt exemplu e corcodelul cu gât negru, care, când pleacă de pe cuib, își poartă puii pe spate. Ce e însă și mai ciudat e că fiecare părinte are favoriții lui și pleacă cu ei. Îi crește și hrănește numai pe ai lui. Practic, își împart copiii de la bun început. Ar fi însă o greșeală să judecăm întâmplările astea în termeni de moralitate. Animalele acționează de multe ori după legea celui mai puternic.

– Văzând primul tău film, îmi amintesc că m-a șocat violența cu care puiul cel mare de acvilă de munte îl ucide pe fratele mai mic.

– Da, e un comportament de selecție naturală des întâlnit la acvilă. Puiul cel mare vrea să mănânce doar el ce primește de la părinți și-l agresează pe cel mic până îl omoară. În felul ăsta, genele sunt date mai departe de cel puternic. Lumea animală nu funcționează pe supraviețuirea individului, ca lumea noastră, ci pe supraviețuirea speciei. Aici e diferența majoră, că nouă ne va păsa mereu mai mult de familie și prieteni decât de omenire, în general. Războaiele, conflictele vin în primul rând din faptul că ținem cu țara noastră, cu pământul nostru (adică cu niște constructe imaginare), nu cu specia noastră.

„S-au descoperit forme de cultură și la unele specii de animale”

– Spre deosebire de animale, noi, oamenii, avem și cultură…

– Interesant e că s-au descoperit forme de cultură și la unele specii de animale, la mamiferele mai evoluate. La orci, de pildă, anumite comportamente de vânătoare sunt predate doar unui anumit grup de orci tinere, alese de către orcile mai în vârstă, un fel de Sfat al Bătrânelor, care la rândul lor au fost alese de orcile senioare. Orcile au matriarhat și, de obicei, cea mai bătrână dintre ele este și cea care dă ce a învățat mai departe. Mai e și cazul primatelor, al anumitor cimpanzei care au anumite tabieturi culturale. Oamenii au învățat să comunice verbal și să se organizeze diferit. Însă există animale care fac lucruri intuitiv mult mai bine decât noi. E suficient să te uiți la ce se întâmplă într-un stup de albine sau într-un mușuroi.

– M-aș întoarce puțin la film, care se bucură de această extraordinară găselniță, că este narat în întregime din perspectiva apei. Cum ți-a venit ideea?

– Mă aflam la un festival de film de natură și povesteam despre proiectul pe care urmează să-l fac cu producătorul unui alt film, „Cactus Hotel”, care era narat din perspectiva unui cactus. Mi-a plăcut enorm ideea de atunci. E exact genul de idee pe care, dacă o prezinți unui distribuitor, nu ți-ar lua-o, dar care, odată ce filmul e gata și e într-un festival, îi face pe toți să meargă să-l vadă. Ne-a dat un pic de bătaie de cap la scrierea scenariului. Dar a ieșit extraordinar, iar meritul e în primul rând al actriței Medeea Marinescu. A făcut cu intonația și inflexiunile vocii ei o treabă uluitoare. Nu cred că ar fi existat cineva mai potrivit ca ea să facă vocea. Și mai surprinzător a fost să aflu că ea nu a mai pus voice-over pe niciun documentar până acum, deși are o voce fabuloasă pentru asta, la fel de fluidă precum apa – în unele locuri mai învolburată, în altele mai lină. Nu mai zic că ne-a și plăcut să lucrăm cu ea, e o persoană incredibil de faină.

– Ediția recentă de TIFF v-a răsplătit cu premiul pentru cel mai popular film românesc. Cum îți explici că un film de natură, fără așa multă acțiune, poate avea așa trecere la public?

– Nu știu exact care e rețeta succesului nostru. Am încercat de multe ori să înțeleg de ce lumea a apreciat atât de mult și „România sălbatică” și „Delta sălbatică”. Fără să-mi atribui merite necuvenite, înclin să cred că se întâmplă și pentru faptul că nu se fac filme de genul ăsta în România. Se fac foarte puține spre deloc, și atunci interesul e cu atât mai mare. „România sălbatică” a fost primul documentar de asemenea anvergură făcut de o echipă din România. Faptul că le-a plăcut atât de mult i-a convins probabil să vină să-l vadă și pe ăsta. Pe de altă parte, cred că oamenii au înțeles că există povești frumoase cu suspans și în lumea naturală și că ele te pot captiva la fel cum te captivează un thriller. A contat și că tragem niște semnale de alarmă legate de importanța apei, că filmul se termină cu o chemare la acțiune care te atinge emoțional. Alte explicații nu am și sincer nici n-aș vrea să găsesc. Mi-e teamă că, dacă le-aș găsi, aș fi tentat să le aplic la următorul film, să-l fac după rețetă. Or, eu nu mi-am propus să fac un film care să placă publicului, ci un film sincer, în care informația se așază așa cum trebuie să se așeze natural. Singurele „manipulări” emoționale din film sunt muzica, vocea și celelalte artificii care țin de forma documentarului, în care inevitabil umanizezi anumite situații pentru a trasa mai bine povestea.

„Vrem să pornim o campanie de întrajutorare a Deltei, care în unele părți ale ei trăiește momente critice”

– Cu acest al doilea film, e parcă mai pronunțată latura ta de activist de mediu. Sau exista dintotdeauna în tine?

– Activez în cluburi montane și ONG-uri de mediu de când mă știu, în unele sunt doar membru, în altele sunt chiar în board-ul decizional. Pentru mine, e foarte importantă componenta asta, însă nu mă consider neapărat activist, pentru că îmi lipsește acea pornire la luptă. Îmi place să cred că reușesc să îndrum oamenii spre direcția bună, prin exemple pozitive și educative. Degeaba punem legi și amenzi, tot educația face diferența. Ba înclin să cred că, în afara unor excepții punctuale, în România, acest activism de tip conflictual mai curând creează polemici și reacții inverse. ONG-iștii care încearcă să schimbe ceva au tot ei de suferit, pentru că nu mai există dialog. Dezbaterile au devenit foarte polarizate, rețelele sociale accentuează și mai mult asta și nimeni nu mai ascultă argumentele reale. Prin proiectele pe care le-am făcut în ultimii ani, am încercat să readucem acest dialog într-o formă mai diplomată, mai științifică, nu doar emoțională. Sper ca filmul acesta să conteze și el. Vrem să pornim o campanie de întra­jutorare a Deltei, care în unele părți ale ei trăiește momente critice.

– Te referi la încălzirea globală care distruge ecosistemul?

– Nu cred să mai existe vreun colțișor din lumea asta neafectat de încălzirea globală. Însă mă refer mai ales la ceea ce a făcut omul de-a lungul timpului în Deltă. În perioada comunistă, aproape 30% din Deltă a fost desecată pentru agricultură și pentru ferme piscicole, care în anii 90 au fost abandonate. Toate aceste intervenții, acum în paragină, au lăsat în urmă diguri care blochează curgerea naturală a apei. Dacă ar fi date la o parte, Delta s-ar renatura de la sine, cum s-a întâmplat deja în zona Mahmudia. Există câteva proiecte care militează pentru asta, să redea Deltei suprafețele pierdute, iar filmul nostru poartă într-un fel cam același mesaj. Apa trebuie lăsată să curgă, pentru că știe mai bine decât noi ce are de făcut. Ca să mă întorc și la încălzirea globală, e important de știut că o zonă umedă, cum e Delta, absoarbe mult mai rapid carbonul decât o face o pădure. Noi tot spunem că trebuie să plantăm copaci ca să stabilizăm clima. E bine să facem asta, dar acei arbori vor face un serviciu ecosistemului în zeci de ani, în timp ce o zonă umedă renaturată stochează carbon deja din următorul an. Nu mai zic că devine o adevărată grădină de reproducere pentru pești, am putea avea mult mai mult pește.

– Cum te-ai îndrăgostit de natură, Dan? Când s-a născut privirea asta atât de atentă la fiecare mișcare?

– Cred că în copilărie, când eram mereu pe afară. Am copilărit într-o zonă de deal, în nordul județului Dâmbovița, în Fieni. E un orășel micuț, industrial, dar eu eram mereu pe dealuri, plecat, încă de la șapte, opt ani. Prin adolescență, am descoperit muntele. Cam tot atunci, am descoperit și fotografia de natură. Am urmat un liceu de electrotehnică și o facultate de economie, dar în viața asta am lucrat mai puțin de un an de zile în domeniile astea. Tot ceea ce fac azi am învățat de unul singur, dintr-o mare pasiune. M-am îndrăgostit efectiv de natură.

„Stăm la Brașov, cu muntele la doi pași”

– Îmi imaginez că înainte de orice tură, te și documentezi foarte mult. Ai ajuns, fără să vrei, și un biolog… ratat?

– Probabil. (râde) Am suficient de multe cărți, dar în ultima vreme cel mai mult folosesc internetul. Procesul însă e în ambele direcții. Uneori, pleci la drum cu o idee, în legătură cu care te documentezi foarte mult. Alteori, vezi ceva în natură și, pentru că nu știi exact ce este, începi să cauți. Când am găsit scoica aceea care filtra apa, nu prea înțelegeam ce face. De unde eram, i-am trimis imediat mesaj colegei mele Codruța Florea: „Uite, am găsit scoica asta, vezi ce poți găsi despre ea”. Ea s-a documentat și mi-a trimis înapoi informația, care mi-a permis să-i pot crea o poveste și să știu ce să filmez mai departe. Degeaba ai o imagine foarte bună, dacă nu reușești să o pui într-un context.

– Ai copii, Dan? Ai cui da mai departe pasiunea asta nebună pentru munte și păduri?

– Da, am un băiat de 16 ani, dar eu sunt genul de părinte care încearcă să nu impună copilului propriile pasiuni. Las lucrurile să se întâmple, să-și găsească el singur lucrurile care îi plac și locul pe lumea asta. Până la urmă, și eu am fost la fel, n-a venit nimeni să-mi zică ce să fac. Dar, sigur că mergem pe munte cât putem de des. Îi place să fie în natură, dar nu e la fel de înnebunit ca mine, trăim experiența muntelui diferit. Adevărata lui înclinație pare una artistică, fiindcă deocamdată cântă mult la chitară.

– Azi unde locuiești? Te mai împaci cu statul în oraș sau te-ai mutat în afara lui?

– Am făcut școala în Târgoviște, și când a trebuit să-mi aleg facultatea, am decis să merg la Brașov, pentru că e mai aproape de munte. De atunci, au trecut 24 de ani și, iată-mă, sunt tot aici, cu muntele la doi pași, cu o grădină de flori pe balcon, de care e responsabilă soția mea, și cu o pisică. Brașovul a fost o alegere bună: fiind în mijlocul țării, m-am mișcat repede spre orice altă zonă. Asta nu înseamnă însă că nu visez ca, la un moment dat, să-mi pot construi o casă la marginea unei păduri.

Foto: Dan Dinu