• Îngrijiți-vă sufletul și veți trăi fericiți •

Părinții mei, Doroftei și Maria, din localitatea Siret – Suceava, țărani coborâtori din țărani. Ne-au lăsat nouă, celor cinci feciori ai lor, o anumită avere materială, dar mai cu seamă o neprețuită rețetă de fericire.

Crezul muncii

Crezul suprem al părinților mei a fost munca. Din copilărie chiar, ei au înțeles și au aplicat, cu râvnă și dragoste, porunca biblică: „Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el (pământ – n.r.), în toate zilele vieții tale” (Geneza 3.17). Pentru ei, munca a însemnat însăși viața. Sănătatea. Fericirea. Ne creșteau și pe noi, co­piii, în același spirit. Le plăcea enorm munca în natură. Cândva, în anii senectuții lor, la îndemnul meu de a-și mai cruța din puteri, tata mi-a răspuns: „Ioane, nu-ți poți închipui ce mult îmi place și ce bine-mi face mun­ca la câmp”. Iar altă dată, mama a spus, și ea: „Foarte mult îmi place munca la câmp și-n grădină”. Munceau din noapte până-n noapte. În perioadele de vârf ale lucrărilor agricole, zo­rile îi găseau la câmp (la prășit, co­sit, scos cartofi). Și adesea, lucrau și-n nopțile cu lună (la legat snopi și făcut clăi, la încărcat și trans­portat sfeclă furajeră). Nu o dată, chiar și în zilele de sărbători, di­mineața mergeam cu toții la bi­serică, iar după-masa la câmp, la lucrări ce nu puteau fi amânate (de exemplu, la strânsul fânu­lui). În răstimpul dintre perioa­de­le de vârf ale lucrărilor agri­cole, tata făcea intens cărăușie, iar mama se ocupa de gospodărie și trebu­rile casnice. Tata de regulă se trezea pe la ora 3 dimineața, la prânz dormea un sfert de oră și lucra din nou până pe la ora 22.00-23.00. Mama se trezea cu o oră mai târziu, dar nu se odih­nea la prânz și lucra tot până pe la orele 22.00-23.00. Cititorul se poate întreba, pe bună dreptate: ce făcea tata, iarna, de la ora 3 dimi­neața? Iată ce: repara hamurile cailor, cârpea sacii, re­para greblele, îmblăciile etc. Uneori, în nopțile de iarnă, când afară crăpau pietrele de ger, tata împreună cu unchiul (fratele lui, Mihai) croiau, coseau berneveci (pantaloni groși, din postav de lână, din care se făceau și sumane) și-i înflorau de ieșeau o minunăție! De ase­menea, din piele de vițel sau cal, tăbăcită de ei, făceau opinci excepțional de frumoase. Îmbrăcămintea și în­căl­țămintea lor erau naturale și sănătoase. Lucrând așa de vârtos, părinții mei urmăreau și trăiau satisfacția lu­crului făcut bine și la timp. (Urau munca de mân­tu­ială.)

Dragostea de natură

O altă trăsătură sufletească a lor, din care tră­geau putere, erau atașamentul și dragostea nesfâr­șită față de natură. Și răspunderea pentru ocrotirea ei. O considerau o făptură vie. Un tovarăș al lor pe drumul vieții. „Nu rupeți crengile pomilor”, ne spuneau. „Îi doare și plâng ca și voi”. Seara, câteodată, așezați cu toții pe prispa casei, contemplam cerul, plin de stele strălucitoare, pe care tata ne arăta Ursa Mică și Ursa Mare. Măreția și frumusețea nopților acelea de vară ne înălțau sufletește și ne întăreau în credința că Dumne­zeu se află în toate alcătuirile lumii, cele mari sau cele mărunte.

Le purtăm în suflet recunoștință vie părinților noș­tri, pentru că ne-au deprins cu munca de mici. Eu, deși eram abia la școala primară, am fost ciobănaș la oi. Îmi plăcea. Cât ele pășteau, mă jucam cu fel de fel de închipuiri. Singurătatea alături de animale, în natură, te încarcă de liniște și-ți dezleagă imaginația. Iarba, co­pacii, cerul – dobândesc o personalitate aparte, de parcă ar fi vii. În plus, statul în aer curat îți oxigenează sângele și îți limpezește gândirea. Înțelegi totul mai repede și mai clar. Poate și din cauza asta atâția copii de la țară ajung intelectuali, la oraș.

Când eram la gimnaziu, în zilele mai plo­ioase, îmi puneam pe cap o glugă de sac și, așezat sub o răchită groasă și nodu­roasă, toceam cuvinte la germană și la franceză, cu oițele primprejur. Du­pă ce am mai crescut, trăgeam cu tata, la coasă, alături de ceilalți frați ai mei. Nici nu ră­sărea Luceafărul dimineții, când noi luptam, deja, cu primele holde de iarbă. Ici, colo, intram cu picioa­rele goale în câte un ochi de apă și apa era călduță și florile de câmp parfumau răcoarea dimi­neții… Ce să zic, adevărat rai! Când ter­minam o brazdă, pe drumul de întoarcere către alta, tata ne dădea utile povețe: „Gră­biți-vă încet”, ne spunea, „nu luați braz­dă mare”, „tăiați la zero”; dar și câte o cu­ge­tare morală, plină de-nțelepciunea vieții lui: „Munca ce-ți place îți este medicament, te întărește sufletește și fizic; în schimb, munca care nu-ți place, munca silnică, făcută împotriva dorinței, te îmbolnăvește și îți scur­tează viața”. Pe la 6-7 dimineața, când venea câte un vecin la cosit, noi aveam deja o bucată bună muncită. Privin­du-mi viața retrospectiv, înțeleg acum mai bine ca oricând că muncile acelea au făcut să crească în mine hărnicia și dragul de învățătură.

Hrană sănătoasă

Munceau părinții mei mult și bine și de aceea aveam pe masă hrană bună și destulă. Și porc tăiat înainte de Crăciun, și slănină groasă atârnată în pod la afumat, și carne – când de cârlan, când de iepure, când de păsări de curte –, și lapte, chiș­leag, smântână și brânză și-o băr­bânță plină cu brânză de oi. Și în fiecare săptămână făcea mama câte un cuptor de pâine de secară, în coșercuțe, pâine sănătoasă, nu ca cea de acum! Și gustoasă și bună! Ar trebui să se reia pe scară largă cultivarea secarei și con­su­mul de pâine făcută din ea, pentru că-i foarte sănătoasă. Iar pe dea­supra, aveam și legume și fructe, murături puse în butoaie de stejar (o minune!), în care punea mama din cele mai felurite verdețuri, o covată cu magiun și câte alte bună­tăți aveam în casa părinților mei… Și apă din fântână, rece ca de la frigider, curată precum cris­talul (și nu cu clor și cu fluor)…

Părinții se alimentau (evident, și noi, copiii) sim­plu, dar consistent. Carnea, grăsimile animale nu pre­zentau pericol pentru sănătate, pentru că se respecta mă­sura, se consumau însoțite de vegetale, iar energia dată de gră­simi și de carne era arsă în timpul muncilor grele pe care le fă­ceau. În plus, la noi în casă se țineau toate posturile creștinești, așa că nu aveam nevoie de o altă dezin­toxicare a organismului.

Din primăvară și până toamna, la masa noastră predominau vege­talele. Și mama le pregătea cu mul­tă măies­trie. De pildă, când făcea sfeclă roșie, o fierbea și, când era aproape fiartă, o punea pentru două-trei clocote în borș de putină, să nu fie așa dulce, ci ușu­rel acruță. Apoi o tăia tăieței, o amesteca bine cu ceapă puțin pră­jită, o dregea cu mujdei de usturoi și cu… mămă­liguță caldă. (Bate-te gură, să încapi cât mai mult!) Mama pregătea foarte delicios și fasole, bob, linte, mazăre, varză, cartofi și multe alte vegetale. Fă­cea și colțunași cu vișine, prune, magiun, brânză de vaci. (Mai târziu, în aceste feluri s-a specializat fratele meu, Filip, care devenise mâna dreaptă a mamei.) Za­hăr se consuma foarte puțin la noi. În schimb, tata sco­tea din sfeclă un suc dulce, maroniu, foarte bun. Ulei, la fel – se consuma puțin, stors atunci în teasc, din se­mințe de dovleac (care se știe că au proprietăți medi­cinale). Și ceapa tăiată mărunt, cu ulei (uneori și cu măsline sau scrumbie, care se găseau și erau iefti­ne), și pâinea proaspătă de seca­ră: era ca-n povești! Părinții mei respec­tau riguros legea naturală, conform că­reia energia consumată în muncă trebuie să fie egală cu energia obținută din consu­mul de alimente. Și nu-și poluau trupul cu băuturi alcoolice sau tutun. Nu l-am văzut pe tata niciodată măcar amețit.

Credința în Dumnezeu

Părinții trăiau cu credință în Dum­nezeu. Tata nu lipsea niciodată de la bise­rică și se implica mereu în diferite ac­ti­vități parohiale. În unele duminici sau sărbători, când vremea era foarte urâtă și rea, după ce dădea hrană la ani­male, tata citea ore în șir din Biblie. Cu glas tare. Mama asculta. Uneori și noi, copiii. Odată, mama mi-a relatat un fapt neobișnuit. Mi-a spus că, în urmă cu oarece vreme, privind îndelung-înde­lung la icoana Domnului nostru Iisus Hristos, deodată a simțit o mare căldură în tot trupul. Legat de aceasta, mi-am amintit de o constatare a scriitorului Alexis Carrel, redată în cartea sa „Rugăciunea” (carte de o ex­cepțională valoare), și anu­me, că oamenii credincioși „îl pot simți pe Dumnezeu, la fel cum simt căldura soarelui sau bunătatea unui prieten”.

Dragoste și bună înțelegere

În familia noastră domnea liniștea, dragostea și buna înțelegere. Părinții mei au fost foarte atașați unul de celălalt și se respectau. Aveau o comportare irepro­șabilă, fără certuri, fără voci ridicate, ceea ce pe noi, copiii, ne-a ajutat să creștem puternici pe dinăuntru, fără spaime și traume, să ne simțim ocrotiți. În legătură cu ceilalți locuitori din comună, manifestau respect și bună înțelegere, întrajutorare. Ne spuneau: „Să faceți bine oamenilor, ori de câte ori puteți, iar dacă nu pu­teți să le faceți bine, niciodată să nu le faceți rău”. Pă­rinții au cununat mulți oameni, au botezat mulți copii. Ei n-au avut multă școală. Tata – patru clase, iar mama – o lună! Dar au avut o școală a vieții extraordinară. Întreaga lor existență au subor­donat-o formării celor cinci băieți pe care i-au avut. Îi doreau vrednici, sănă­toși, luminați. Patru din ei au făcut studii superioare.

Dragostea de muncă și satisfacția lucrului bine făcut, alimentația rațională, postul creștinesc, consu­mul de produse naturale și nepoluate, pâinea de secară și apa de izvor, dragostea de natură și credința în Dum­nezeu, aerul curat și soarele din belșug, relații civili­zate și afectuoase în familie, raporturi corecte cu satul și cu vecinii – toate acestea, și poate și altele, pe care n-am mai apucat să le scriu, au determinat sănătatea și superlongevitatea părinților mei. Adevărat se spune că sănătatea și boala pornesc de la suflet. Îngrijiți-vă su­fletul și veți trăi fericiți. Felul de viață al părinților mei este un argument.

IOAN D. MATEI