Festivalul e la superlativ

– Dragă Claudia, întâlnirea noastră are loc în plin festival de film „Anonimul”. Eşti acolo şi, până să-ţi aflăm povestea, spune-ne care e atmosfera acestui eveniment inedit din Delta Dunării…

– Îmi place foarte, foarte mult. Totul e la superlativ, de la calitatea filmelor, la cea a spectatorilor, de la atmosfera unică a Deltei, la toate activităţile adiacente proiecţiilor. Sunt extrem de fericită să fi vizionat numai filme bune, fără excepţie. Sigur, în tonuri, stiluri, abordări diferite, teme care mă ating sau nu, dar dincolo de aceste aspecte care ţin de gust, toate producţiile sunt extrem de bine făcute. Am absorbit atâta film, că la un moment dat, simţeam că nu mai pot duce, trebuia să ies să respir. Festivalul în sine te face „prizonierul filmului”, în cel mai frumos mod cu putinţă. Nu ai unde să fugi, eşti izolat între Dunăre şi mare, satul Sfântu Gheorghe fiind la trei ore de mers cu barca din Tulcea. Intens, educativ, frumos.

– Ce face un actor când devine el însuşi spectator de teatru sau film? Cum reacționează la un spectacol?

– Există o legătură între cele două tipuri de spectator, actor sau civil: în amândoi arta lasă urme. Niciodată nu vei pleca de la un spectacol fără ca aceste urme să nu te îmbogăţească sufleteşte în vreun fel. În rest, ca actor, oricât ai vrea să te detaşezi, este cu totul diferit să fii actor-spectator sau simplu spectator. În primul rând, dacă îţi place ceea ce vezi, îţi doreşti să fii şi tu pe scenă sau în film, te motivează. În al doilea rând, vizionarea este una activă, care-ţi dă idei. Eu şi sunt un actor extrem de dinamic, unul dintre aceia care mereu face, face, face. De asemenea, sunt un actor lipsit de orice formă de invidie – mă bucur de-o producţie bună, de un actor excelent, fără să mă afecteze că nu sunt şi eu pe scenă. Mă face fericită orice formă de artă reuşită, la fel cum mă înfurie opusul. La „Anonimul” am fost la aproape fiecare activitate, atelier, mereu disciplinată, cu caietul de notiţe în mână. Dacă dimineaţa se proiectează un film care are şi discuţii, iar seara mai rulează o dată pentru toată lumea, eu îl văd de două ori. Particip, pun întrebări, ţin musai să plec cu tolba plină de cunoştinţe de la un astfel de eveniment nemaipomenit. Ce să zic, sunt nebună după meseria mea!!!

Aliniere stelară

– Cum a ajuns o adolescentă din Timişoara atât de pasionată de actorie?

– Povestea mea a început destul de timpuriu, dar pe căi ocolite, căci dragostea pentru limba engleză m-a dus spre teatru. Eram în clasa a VII-a, căutam deja liceul potrivit acestei pasiuni, când a apărut o trupă de teatru în engleză chiar în şcoala la care urmam gimnaziul – Colegiul Naţional Bănăţean. Am rămas acolo şi pentru liceu mai ales din acest motiv. Am dat probe să intru în trupa „Heavenly Hell” a colegiului, audiţii foarte serioase, şi azi mă mir cât de profesionist se făcea totul, chiar dacă era nivel de liceu. Noi scriam şi textele câteodată, jucam şi la Casa de Cultură, eram bine văzuţi şi bine primiţi în Timişoara. Îmi amintesc cum am scris cu colegii o nebunie de text despre… degetele de la mâna unui mafiot. Fiecare personaj era câte un deget, îţi imaginezi ce tip de dialog se crea! Numai când eşti atât de tânăr poţi experimenta o libertate totală de creaţie, nicio cenzură socială nu-ţi poate fi frână în imaginaţie. Minunat! Chiar şi în aceste condiţii, gândul meu rămăsese acelaşi, de a urma Facultatea de Litere sau Psihologie. Nu mă puteam însă opri din jucat. Bacalaureatul bătea la uşă şi eu trăgeam de colegi să mai montăm o piesă. Nimeni nu voia, că învăţau, aşa am ajuns să pun pe roate un spectacol numai pentru mine. În timpul acestui demers, mi s-au aliniat şi stelele, fiindcă, cu totul întâmplător, am întâlnit-o pe stradă pe actriţa Alina Ilea, de la Teatrul Naţional Timişoara. Nu ne cunoşteam, dar ni s-au intersectat privirile şi, pur şi simplu, ne-am oprit una în faţa celeilalte. I-am spus că sunt elevă şi lucram la un One Man Show, s-a oferit să mă ajute. Pe parcursul clasei a XII-a, mergând pe la festivaluri de teatru, am realizat că eu pentru asta mă născusem.

Tot Alina Ilea m-a pregătit pentru facultate, tot ea m-a îndrumat să dau la Cluj, deşi eu visam doar Bucureştiul. Examenele erau decalate, am dat întâi la Cluj, am intrat, şi mi-a plăcut atât de mult examenul în sine, stilul profesorilor, felul în care ne-au testat (un examen complet, mai greu decât la Bucureşti), încât eram hotărâtă să rămân, chiar înainte de afișarea rezultatelor. N-am avut răbdare şi am sunat la facultate să verific. Am fost aşa de bucuroasă când mi-au spus că intrasem, încât am urcat în autobuz fără bilet. „N-am bilet, dar am intrat la Teatru, vă daţi seama?!”, asta i-am spus controlorului. N-am stârnit nicio compasiune, am luat amendă, cea mai plăcută amendă posibilă. Una peste alta, am făcut alegerea perfectă, mi-a plăcut enorm în Facultatea de Teatru şi Film de la Cluj, ai mei m-au sus­ţinut, mare noroc să fie aşa.

În pandemie a fost dur

– Ai terminat facultatea şi, în nici doi ani, a izbucnit pandemia. Nu ţi-a pus plumb în aripi?

– N-a fost uşor, aşa e. Eram la început, în plin elan, luasem un casting la Teatrul din Giurgiu, aveam cinci spectacole acolo. Îmi făcusem intrarea şi în Bucureşti, lucram cu Alexandru Nagy şi proiectele lui inedite. Simţeam cum urc pe munte tot mai sus şi, brusc, în 2020, totul s-a făcut stană de piatră. Eram în repetiţii când a început izolarea. Nu înţelegeam nimic, ne uitam unii la alţii. Am fugit la Timişoara, de parcă era vreo salvare acolo, la mama. A fost dur, dar, pas cu pas, ne-am reglat ritmul. Au început repetiţiile online, prindeam curaj să ne reprofilăm pe astfel de spectacole, cel mai important a fost că nu ne-am oprit. Spun asta, fiindcă unii colegi de breaslă s-au lăsat atunci de meserie, au pus carierele în cui şi acolo au rămas pentru totdeauna. Deşi a fost primul şi singurul moment în care statul ne-a ajutat, iar actorii independenţi au primit acele indemnizaţii care le-au asigurat supravieţuirea. Chiar şi aşa, unii au aşteptat să treacă pandemia, ca să se reapuce de treabă. Eu nu sunt deloc acest gen! Aşa că am pus pe picioare spectacole online, cum ar fi cel inspirat de volumul „Dragoste în vremea pandemiei”, poezii ale unui inginer extrem de talentat, convertit în poet, care scrie sub pseudonimul Iv cel naiv. A primat umorul, leacul care a funcţionat cel mai bine în acele timpuri deprimante. Am găsit oameni cu care să lucrez, sponsori, muzicieni, metode de promovare, spaţii de joc – de la bucătăria casei, la parcuri, de la terase, la Teatrul Dramaturgilor. Repet, cel mai important este să nu te laşi, să găseşti mereu soluţii în a fi creativ. Dacă pandemia a avut şi ceva bun, în ceea ce mă priveşte, cel puţin, a fost tocmai asta: mi-a stimulat creativitatea la maximum, mi-a demonstrat că şi în momente atât de grele poţi scoate capul deasupra apei. Chiar dacă pământul se opreşte în loc, noi trebuie să continuăm să ne mişcăm.

„Am semințele plantate în mai multe grădini”

– Iar tu ai ajuns să joci şi în câte cincisprezece spe­ctacole concomitent, în regim independent. Apropo de lecţii, pandemia nu te-a învăţat şi că, a fi angajat undeva, este mai sigur?

– Adevărat, ai linişte financiară cu această variantă, dar nu e de mine. Mă mai scutură anumite evenimente neprevăzute, cum a fost anul trecut, când s-a închis Teatrul Nou. Jucam trei spectacole acolo, am simţit direct ce înseamnă să ai portofelul mai subţire. Pe de altă parte, având şi alte teatre cu care colaborez, am seminţele plantate în mai multe grădini, şi mie îmi place aşa. Ador diversitatea pe care indepenenţa o dă muncii mele. Abordări variate, spaţii diverse, o efervescenţă benefică. În plus, mai sunt nişte aspecte care fac din teatrul independent o contraforţă foarte necesară în această artă. Publicul care vine către noi este mult mai deschis, îşi asumă riscuri. Deşi consider că nu întotdeauna un spectacol dintr-un teatru celebru, cu actori-vedetă, este un pariu câştigat, riscul poate fi considerat mai mic. Or, să fii spectator la teatrele independente înseamnă să vrei să rişti artistic pe timpul şi banii tăi. Eşti curios, îşi doreşti cu adevărat să vezi un spectacol, nu „să dai bine” într-un selfie la Teatrul Naţional. Îţi doreşti intimitate, spaţiile mai mici oferă acest lucru, auzi artiştii respirând, le adulmeci parfumul. Te simţi parte din poveste, de zici c-ai privi prin gaura cheii. Actorii trec pe lângă tine, te ating, îi vezi după reprezentaţie, le poţi vorbi, poţi ciocni un pahar de vin. Diversitatea experienţelor e cel mai important lucru. Ca într-o călătorie: mănânci câteodată la localnici, şi nu la restaurante, ca să ai o experienţă mai intimă. Nu mai bună, nu mai rea, ci altfel. Da, e puţin mai dificil să fii actor independent, dar n-aş schimba acum acest statut pentru nimic în lume. Nu pot şti dacă voi obosi, dacă în timp voi dori ceva stabil, dar deocamdată, la treizeci de ani şi un metru jumătate, mă mişc exact aşa cum îmi cântă inima. În plus, am şi activităţi conexe teatrului care-mi aduc satisfacţie şi un câştig suplimentar, cum sunt cursurile de teatru predate tinerilor şi adulţilor. Pentru mine este foarte important să ştiu că am puterea să mă descurc făcând exclusiv lucruri legate de meseria mea de actor.

– De ce vin adulţii la cursuri de teatru? Ce simţi că ar căuta?

– Pe scurt, eu spun că vin să se joace, deși azi joaca aceasta are alţi termeni: dezvoltare personală, lecţii de vorbit în public, controlul emoţiilor, ieşire din zona de confort. Dar eu sunt cu ei permanent, timp de trei luni, şi le simt mai ales această nevoie de joacă. Îi încurajez în acest sens, îi felicit din momentul în care intră pe uşă, că sunt dispuşi să se lase pradă jocului. Că simt nevoia de a fi iar copii, că vor ceva care să-i detaşeze complet de realitatea dură de azi, iar teatrul poate face perfect asta. La final de curs, punem în scenă un spectacol şi mă simt absolut privilegiată să iau parte la aşa ceva, fiindcă simt efectiv transformarea din aceşti oameni. Vin închişi în ei, cu toţi muşchii încordaţi de la responsabilităţile meseriilor lor, iar eu le spun: „Ia-mă de mână şi vom trece împreună acest pod al emoţiilor. Da, e suspendat, jos e apă, dar n-o să cazi. Uită pentru un timp de viaţa ta şi vei vedea că în curând vei alerga pe acest pod, chiar şi legat la ochi”. Ce minune să văd apoi cum aceşti oameni curajoşi îşi regăsesc vulnerabilitatea. Îţi spun, e un privilegiu pentru mine să fiu parte a acestui proces. Mă ajută şi în meseria mea. Da, sunt o pasionată incurabilă, dar sunt şi eu om, cu stări, cu frici, cu viaţă personală. Or, în teatru, dacă este ceva cu adevărat dificil, iată: cu fiecare spectacol, o iei de la capăt şi nu-i deloc lucru uşor să fii atât de des la start. De ce? Fiindcă la fiecare punct zero reîncep îndoielile: „Dacă nu-mi iese, dacă-i prea greu, dacă nu prinde la public, dacă, dacă…”. Absolut toţi actorii trec prin asta, că sunt români, sau actori de la Hollywood. Trebuie să ai încredere în tine şi în echipă, rolul va ieşi, spectacolul zboară în lume. De aceea spun că toţi cei care vin la cursurile mele de actorie mă ajută şi pe mine să nu-mi pierd niciodată curajul de a o lua mereu de la început.

Marile întâlniri

– În mod evident, tu ești una dintre întâlnirile importante ale vieţii lor. Care sunt marile tale întâlniri?

– Alina Ilea este prima şi, probabil, cea cu adevărat schimbătoare de destin. Apoi este dna Miriam Cuibus, profesoara mea de la facultate. Toate principiile mele profesionale sunt plantate de ea. Disciplina, responsabilitatea, respectul plenar pentru meserie, toate sunt în primul rând meritul dumneaei. Am mai nimerit – arareori, e adevărat – în grupuri de actori care tindeau să lase deoparte aceste principii. Sar peste încălzirea vocii, sau nu vin în haine lejere, de repetiţii, sau întârzie. Imediat îmi apare dna Miriam în minte, aud toate lecţiile ei despre responsabilitatea noastră profesională şi fug de astfel de grupuri de actori. Nu-mi voi permite niciodată, niciodată, niciodată, să apar în faţa spectatorilor fără să fiu pregătită sută la sută! A treia întâlnire importantă este cea cu actorul şi regizorul Alexandru Nagy. A fost una dintre primele ale carierei mele, iar stilul său nonconformist mi-a dat mie siguranţa că pot duce meseria asta la orice extremă. Am terminat facultatea cu încredere maximă, şi întâlnirea cu el parcă mi-ar fi arătat că nu ştiam nimic. Când joci „Teatrul vag” a lui Matei Viş­niec în autobuz sau în fabrică, lângă oameni care habar n-au la început că vor fi participanţi la un spectacol de teatru, ei bine, toate barierele acestei meserii se dizolvă. Sunt sigură că întâlnirea cu Alex Nagy a fost un alt motiv pentru care am preferat să păstrez libertatea actorului independent. Prefer să aleg probele la care merg sau să pun în scenă propriile proiecte, decât să joc patru spectacole pe an, impuse de conducerea unui teatru.

– „Closer” este unul dintre aceste proiecte personale, iar spectacolul se reia în 12 Septembrie, la „Teatrul Actorilor”. Vorbeşte-ne despre el, una dintre reprezentaţiile foarte bine primite ale teatrului independent…

– Un text al lui Patrick Marber, care a fost şi subiectul unui mare film, realizat de Mike Nichols, cu Jude Law şi Julia Roberts în distribuţie. La noi, regia este semnată Alexandru P. Rusu, iar distribuţia este: Alex Ştefănescu, Teodora Daiana Păcurar, Vlad Gălăţianu şi subsemnata. Un spectacol despre cum ne folosim câteodată de iubire doar pentru a fi văzuţi. Îl ador şi mă bucur că a fost primit excelent la avanpremiera de la începutul verii. Abia aştept să se reia, chiar vom pleca şi în ţară cu el în această toamnă. Pentru mine este un proiect special şi fiindcă, pentru prima dată, sunt producătoarea unui spectacol. Ce înseamnă asta? Că eu sunt „şeful cel mare”, cel care stabileşte întreaga echipă, costumele, eu fac rost de bani, de sponsori, de locaţii, drepturi de autor, tot. Ne trebuie o sticlă de apă, eu sunt responsabilă şi pentru ea. Parteneri îmi sunt ARFA (Asociaţia Română a Femeilor în Artă) şi Alt Nivel Studio. Acesta din urmă este un loc minunat din Bucureşti, drag inimii mele, cu care colaborez de ceva vreme. Acolo se pun pe roate o mulţime de proiecte artistice. Sunt alături de Marius Tudose şi Filip Gabriel – fotografi, videografi, sunetişti -, Gianina Corondan şi energia ei incredibilă, plus alţi şi alţi oameni grozavi la machiaj, scenografie, lumini, cu toţii care au făcut din acel loc un spaţiu al creaţiei, al proiectelor care au o însemnătate artistică şi socială. Evident, nimic n-ar fi fost posibil fără aceşti oameni unul şi unul, le mulţumesc şi le sunt recunoscătoare. „Closer” este deja selectat în două festivaluri de teatru, sunt în al nouălea cer.

„Aceste vremuri complicate au readus publicul în sălile de teatru”

– Alte spectacole în care te vedem toamna aceasta?

– Pe lângă „Closer”, de la Teatrul Actorilor, programul meu de toamnă e destul de plin. La Teatrul Amzei joc în „Trei surori în Atena”, la Nottara, în „Don Juan”. Am spectacole la Teatrul în Culise, care sunt găzduite şi de Teatrul Naţional. Joc şi la Teatrul Apropo. Spectacole sunt, public să fie… Culmea, fix aceste vremuri complicate au readus publicul în sălile de teatru, indiferent că-s independente sau de stat. Nevoia de a lua o gură de aer, de a lăsa tehnologia deoparte şi de-a ieşi din ghearele prezentului, nevoia acesta este adesea sinonimă cu arta. Ea ghidează lumea către teatru, mă bucur enorm că oamenii găsesc leac în arta făcută real. O piesă de teatru, un concert, un film, un spectacol de dans înseamnă oameni reali aduşi împreună în faţa unui act artistic. În opinia mea, nu e nimic mai frumos pe lume.

– Dar un spaţiu în care să evadezi în afara teatrului ai?

– Aici am o „problemă”. De fapt, încă nu-mi dau seama dacă e o problemă sau o binecuvântare, fiindcă tot ce-mi place enorm să fac e legat numai de meseria mea. Dansez, citesc, urmăresc filme şi teatru. Chiar şi când ies în oraş, când întâlnesc oameni, eu adesea văd în ei personaje. Nu am nicio altă pasiune total ruptă de actorie. O fi bine, o fi rău, habar n-am, timpul va răspunde. Ce pot spune acum este că sunt cu totul şi cu totul în elementul meu, în viaţa pe care-o am azi, şi nu cred că voi regreta vreodată că mi-am trăit prezentul în fericire.

Foto: Marius Tudose, Maria Rusu, Sabina Costinel