• Ortodoxia ardelenilor are ceva aparte față de cea a fraților moldoveni și munteni. Poate că e mai puțin ascetică, dar e mai disciplinată și pune un accent pe comunitate și bucurie. Despre ele am stat de vorbă cu un preot din Săcele-Brașov, născut și crescut între mocani, dar cu o copilărie de rai, petrecută pe Valea Hârtibaciului, unde românii au conviețuit sute de ani cu sașii, de la care au și împrumutat un fel de a trăi împreună •

Merg la pas pe străduțe strâmte, parte din ele încă pietruite și, acum, în plină vară, date cu o pudră de colb, care-mi amintește drumurile de pulbere pe care au mers, veacuri de-a rândul mocanii săceleni, strămoșii mei. Din loc în loc, printre vilele moderne, mă privesc obloanele trase ale unor case străvechi, peste care a trecut mai bine de un veac. Anul zidirii e înscris cu grijă pe fațadă. Sunt case mândre, cu cerdac larg, deschis spre curte, și „pimnițe”, așa le spunea bunica, pântecoase, în stare să cuprindă butiile cu telemea sărată, vedrele de vin ori „piciocii” strânși în toamnă. De acum rare, porțile mocănești, sculptate în lemn și acoperite cu șiță, amintesc de frumusețea, priceperea și fala unui neam care și-a schimbat rânduielile prin care a ajuns în fruntea Ardealului. Astăzi, mocanii nu prea mai au oi, iar averile au fost risipite de venirea comunismului. Le-au rămas datinile, pe care le mai țin la soroace, straiele, pe care le scot din lăzile de zestre la marile praznice, și bisericile, șapte la număr, cât să încapă înăuntru toată suflarea lor.

Prin vipia verii, mă îndrept către una dintre ele, cea din Satulung, ridicată între 1812–1819, pictată de celebrul Mișu Pop. Deschid ușa grea de secole. Înăuntru e răcoare. Catepeteasma aurită mă duce cu gândul la o catedrală. O voce baritonală acoperă tot spațiul larg al locașului. Părintele Antonio Aroneasa este unul dintre cei trei preoți ai parohiei. Un om de-al locului, care, din adolescență, a cântat chiar în biserica în care acum slujește. Dar deși e născut în Săcele, a copilărit pe Valea Hârtibaciului, lângă Sibiu, și a ucenicit apoi la părintele Teofil Părăian, duhovnicul bucurie de la Sâmbăta de Sus. Așa se face că în viața lui se oglindesc două mari tradiții tran­silvănene – cea a țăranilor sibieni, care au trăit împreună cu sașii sute de ani, și cea a mocanilor săceleni, mândri și independenți. Împreună au țesut tapiseria bogată a credinței ortodoxe transilvănene.

Două icoane vii

Ne așezăm într-o strană. Părintele, un uriaș blând, coboară în timp până în primii ani de școală, când Retișul copilăriei era un sat prin care timpul încă se scurgea încet și avea răbdare cu oamenii. Bunicii erau oameni ai României Mari, care atunci când auzeau sâmbăta clopotele sunând pentru Vecernie, opreau lucrul în câmp. Nu știau teologie, dar moșteniseră din străbuni învățătura că, odată cu apusul soarelui, în biserică începe deja ziua următoare. De aceea, când ultimele raze ale „Luminii line” cădeau peste sat, ei își făceau cruce și porneau spre casă, să se gătească deja pentru liturghia de a doua zi. „Casa de sus”, așa îi zicea bunica, avea un cat cu două odăi, în care erau ținute cu cinste straiele de biserică. Erau veșmintele lor de slujbă, în care doar se rugau. „Mergeau la liturghie îmbrăcați numai în straie populare. Eu n-am văzut, la biserică mai mult de doi sau trei oameni care să vină îmbrăcați în costume «nemțești», cum li se zicea pe atunci. Iar acei doi-trei erau din cei care lucrau la oraș. În rest, țăranii veneau îmbrăcați numai în straie populare. Iarna erau anumite haine: frijurile cu cioareci, cizmele de iarnă; vara, îmbrăcămintea era mai lejeră, cămașă ușoară, cu pălăria specifică zonei Sibiului, pălărie care aștepta să fie purtată în drum spre biserică.”   

Îl întreb dacă își mai aduce aminte de chipul bunicilor, dacă le poate face un portret. Oftează, zâmbește, răscolește prin suflet după amintiri, se întreabă ce culoare aveau ochii bunicii, apoi îmi spune că-și mai aduce aminte și acum de blândețea ei. Știe că nu i-a văzut niciodată părul, pe care-l ținea mereu împletit, acoperit cu o năframă, fie iarnă, fie vară, și că se îmbrăca mereu cernit. „Eu și acum păstrez ca pe o icoană vie în minte și în inimă portretul lor, nu doar pe cel fizic, ci și pe cel duhovnicesc. Pe bunicul și pe bunica eu nu i-am auzit niciodată scoțând un cuvânt urât – înjurând, cum spunem noi acum. Pentru mine asta a însemnat foarte mult. Bunica a fost «preoteasa» familiei. Îi spuneam mamaică – era de acolo, din sat, și ea, și bunicul, țărani ardeleni pur-sânge, născuți în jurul anului 1920. Am în inimă și acum momentul acela în care ne puneam, împreună cu bunica, fratele și verișoara mea, în genunchi, seara, să ne spunem rugăciunile. Zicea bunica: «Cine spune Tata nost?». Trebuia să-l știm obligatoriu, nu exista pe atunci copil să nu știe rugăciunea domnească! Așa am învățat eu să mă rog, de la bunica Valeria, Dumnezeu să o odihnească. Dumnezeul copilăriei era frumos. Era Dumnezeu la care puteam să alerg de fiecare dată când aveam nevoie, mă odihneam în rugăciunea aceea pe care o spuneam. Nu era un program de rugăciune extins, cum am fost învățat după aceea, când am intrat mai adânc în tainele bisericii, ale vieții duhovnicești, dar rugăciunile acelea pe care le spuneam erau o parte din relația pe care o aveam cu Dumnezeu pe care-l vedeam ca pe un părinte, ca pe un tată. Spuneam Tatăl nostru, și-L percepeam ca pe un tată. Știam că atunci când greșesc, Dumnezeu mă vede. Bunicii sau părinții niciodată nu m-au speriat că Dumnezeu te bate… Dar aveam o teamă, n-aș vrea să-i spun sfântă, că poate, copil fiind, nu aveam ideea aceasta, perspectiva aceasta a temerii sfinte, dar o teamă de Dumnezeu, da, aveam. Că Dumnezeu mă vede că fac o prostie și nu este bine să o fac. Dumnezeu se reflecta în oameni, adică, în primul rând în bunici, dar și în oamenii lângă care trăiam. Erau oameni simpli, ancorați în lucrul câmpului și în relația cu Dumnezeu. Bunicul era un om blând, dar era pentru noi, ca și copii, autoritatea bărbatului. Nu ne-a bătut niciodată, dar aveam o teamă și un respect pentru el. Nu ne-am permis niciodată să facem glume sau să știrbim cumva autoritatea lui, știu eu, printr-o prostie. Dacă făceam o boacănă, ne părea rău pentru asta. Și bunica ne certa, dar ne certa cu blândețe, pot să spun.”

Vecinătățile iubirii

Pe lângă rugăciunile bunicilor și slujbele bisericii, la Retiș, părintele a mai învățat ceva în anii copilăriei. Că toată credința vie care strălucea în viața țăranilor ardeleni aducea mereu roadă. Tot ce făceau, făceau împreună. Când aveai nevoie, sărea tot satul. Ardelenii numesc această albie a dragostei „vecinătate”, un nume luat de la sași. Dar numele spune prea puțin. Ceea ce părintele a învățat la Retiș este că nimeni nu era lăsat singur. „Copil fiind, am fost să ajut în capul satului, la ridicarea unei case. Acum, întorcându-mă în timp, mi se pare extraordinar ceea ce făceau. Era meseriașul care ridica zidirea, iar ceilalți, făceam ceea ce ni se spunea să facem: duceam cărămizile, țigla, căram nisip, amestecam. De la copii și până la adulți și bătrâni, toată «vecinătatea» venea să ajute. La fel se făcea când era o nuntă în sat – imaginea asta iarăși o am vie în minte –, fiecare locuitor ajuta cu ceva. La înmormântări, de asemenea, Doamne ferește, la vremuri de calamități sau dacă se întâmpla un incendiu, comunitatea avea un cuvânt foarte important de spus și de pus în practică.”

– Se vedea Dumnezeu în oamenii ăștia?

– Da. Erau extraordinari în felul în care se raportau unii la ceilalți. Aveau un respect deosebit față de părintele din sat. În multe sate din Ardeal, părintele nu e doar „părintele”, ci e „Dom’ părinte”. E un respect poate puțin distant; când ești și domn, și părinte, lucrurile sunt puțin distante. Dar niciodată n-am auzit în casa bunicilor – și veneau oameni cu diferite probleme, se întâlneau, discutau – nu am auzit să se vorbească vreodată urât despre biserică sau despre preotul din sat. Părintele pe care l-am prins eu în sat, Ioan Scutea, să-i dea Dumnezeu sănătate, că trăiește, este la pensie, este imaginea preotului care pe mine m-a călăuzit spre Hristos și mi-a arătat cum ar trebui să fie prezența preotului în comunitate.

– Atunci s-a născut în inima dumneavoastră dorința de a sluji altarului?

– Poate că da, într-un fel, chiar de copil. Când am crescut mai mare, am început să merg la strană, să citesc, să cânt, și la Retiș, dar și în Săcele, și a încolțit ideea aceasta de a merge la facultatea de teologie. Însă preoția mi se părea oarecum o responsabilitate foarte mare. La strană am început să cânt de drag, pur și simplu, cam de pe la 14-15 ani. Am prins drag de cântarea bisericească, iar dragostea aceasta nu s-a estompat nici acum.

– Părinte Antonio, dumneavoastră ați trecut cumva prin drama stingerii satului pe care l-ați iubit. Nu vă îneacă tristețea atunci când vedeți cum se stinge ceea ce, practic, ați iubit cel mai mult – lumea satului ardelean, cu toate datinile și credința lui?

– Într-adevăr, lumea bunicilor mei nu mai este, dar să știți că eu păstrez legătura cu ei, pomenindu-i și avându-i în rugăciune mereu. Dar nu știu dacă e corect să spunem că se sting comunitățile, pentru că iată, satul bunicilor mei, Retișul, nu s-a stins. Și văd în continuare faptul că tradițiile specifice locului sunt păstrate și transmise de cei care mai sunt acolo. Sunt puțini, într-adevăr, pentru că lucrurile se schimbă, lumea se schimbă, vedem peste tot asta în jurul nostru și este foarte greu să mai păstrezi specificul unui loc, al unui sat. Dar ei totuși le-au păstrat. Colindele care se cântau doar în zona aceea, pe Valea Hârtibaciului, le cântă și acum, în fiecare an. Mă întorc iarăși în copilărie și nu pot să uit, când începeau să cânte colindele în turla bisericii – biserica este așezată undeva pe un deal, se auzeau colindele cântate în turlă în tot satul. Deci, încă nu s-au stins datinile din bătrâni și poate că nu se vor stinge niciodată.

– Cum a fost să ajungeți preot în Săcele, lângă Brașov? Slujiți acum în biserica adolescenței și a tinereții dvs.

– Este, cum să vă spun, ceva măreț. La început, când am ajuns aici, chiar mi s-a părut înfricoșător. Pentru că nu m-am gândit și n-am avut niciodată o imagine a faptului că eu pot să fiu preot în biserica în care am învățat să cânt, în care m-am legat de oameni, și să vin acum să le slujesc ca preot. A fost o teamă binecuvântată, dar, în același timp și o bucurie. Venind în biserica aceasta, monumentală din toate punctele de vedere, primul simțământ a fost unul de micime. M-am simțit mic, în comparație cu istoria pe care s-au clădit și comunitatea, și parohia, și biserica.

„«Hristos în mijlocul nostru». «Este și va fi!»”

– Părinte, aveți în inimă aceste două moșteniri – a satului în care ați copilărit și a bisericii în care slujiți, o biserică veche, ridicată într-un sat și mai vechi. Cum credeți că va putea să fie transmisă mai departe moștenirea, măcar să ne-o păstrăm?

– Să păstrăm moștenirea, dar să o și transmitem. Un rol foarte important în păstrarea și transmiterea credinței îl are familia, o familie ancorată în biserică și în care credința se practică. Bineînțeles că și preotul are un rol. Dar n-ai cum să păstrezi sau să transmiți ceea ce nu ai, adică o credință lucrătoare în familie. Ce înseamnă asta? Nu sunt lucruri cu neputință de împlinit. La fel cum m-a învățat bunica – rugăciunea zilnică, dimineața și seara, împreună cu copiii, atunci când sunt mici. Copilul să vadă în părinții lui practicarea credinței, pentru că ei o vor transmite mai departe. Dacă familiile dintr-o comunitate, poate nu toate, dar cât mai multe, păstrează și lucrează credința, atunci ea se va transmite și în comunitate. Deși acum avem la îndemână cu mult mai multe mijloace de comunicare, totuși, comunicarea parcă a slăbit și între generații, și între părinți și copii, și între membrii aceleiași comunități. Dar ceea ce ne unește pe noi, în biserică, în continuare, este Hristos, până la urmă. Și trebuie să fim conștienți de asta și să nu Îl păstrăm într-un mod egoist, ci să ne comportăm unii cu alții conștienți că Hristos este în mijlocul nostru. Știți cum se spune la Liturghie în altar? „Hristos în mijlocul nostru”, spune un preot. Iar celălalt îi răspunde – „Este și va fi!” Așadar, dacă avem credința în primul rând personal, vie și lucrătoare în familie, atunci putem să o transmitem și celorlalți.

Sunt comunități și sate mai vechi, în care credința se trăiește și se transmite. Și nu doar credința, ci și tradițiile specifice locului. Sunt tradiții foarte frumoase, eu m-am referit la colindele specifice Retișului și Văii Hârtibaciului, dar avem și aici, în Săcele. Prin aceste tradiții care se păstrează, comunitățile pot fi vii în continuare. Trebuie doar să găsești mijloacele prin care să îi aduci pe tineri lângă Hristos, să îi implici în viața liturgică a bisericii, de pildă, prin cântare la strană sau în corul bisericii. La noi, în Săcele, se face lucrul acesta, din fericire, dar și comunitatea noastră este mai mare; nu e o comunitate sătească. E un oraș, unde găsești mult mai ușor tineri decât în satele de azi, pentru că, în general, din satele de azi ale țării, tinerii pleacă, emigrează spre oraș sau spre alte țări.

Dar eu sunt optimist, pentru că și acolo unde pleacă tinerii noștri, în străinătate, sunt comunități de familii tinere care duc mai departe credința. Și poate o duc acolo, după aceea se întorc în țară și o resădesc și aici. Știți cum zicea Sfântul Arsenie Boca: „Un suflet trist e un suflet cu luminile stinse”. Scopul nostru este dobândirea sfințeniei și nu trebuie să ne fie teamă de asta, că asta este chemarea adresată tuturor, către sfințenie. Dar asta înseamnă să fii optimist, nu în ceea ce privește puterea ta, că poți să faci tu nu știu ce doar prin propriile forțe, ci prin a crede în ajutorul lui Dumnezeu, în primul rând.

– Și dumneavoastră sunteți un om bucuros, la fel ca și duhovnicul dumneavoastră, părintele Teofil Părăian. Cum vă păstrați bucuria în vremurile astea, copleșite de griji și amenințări?

– Încercând să văd că, totuși, există o zare, o lumină. Eu sunt conștient de faptul că Hristos nu minte – ceea ce ne-a făgăduit ne va și da! Or, e bine ca, periodic – că suntem acaparați zilnic de împlinirea altor țeluri și scopuri în viață, să îmi cumpăr cutare, să fac ceva, altceva –, să ne aducem aminte de faptul că scopul nostru este dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Eu de multe ori fac referire la această cerere, pe care noi o adresăm lui Dumnezeu în sfintele slujbe sau la Liturghie: sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată să cerem! Deci, noi cerem răspuns bun. Capeți optimism dacă ești conștient că Hristos te așteaptă. Noi de asta călătorim aici, pe pământ. În viață poți să ai și încercări și căderi și eșecuri, dar de câte ori cazi, ridică-te! Era o poezie despre Sfântul Nicolae: Mintea sus, la Dumnezeu, și nasul jos. Adică, îți ții mintea la Dumnezeu, ai încredere în Dum­nezeu, dar cu smerenie. Și atunci nu ai cum să nu te bucuri de vederea celuilalt, de faptul că vezi pe cineva, că te-ai întâlnit cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de mult! Că e o bucurie să vezi oameni, să vezi cât de frumoasă e lumea în care trăim, chiar dacă se întâmplă și lucruri nelalocul lor în ea. Nu ai cum să nu te bucuri de liturghie, de faptul că îi vezi pe credincioși că vin și se roagă împreună cu tine, nu ai cum să nu te bucuri de familie, de copii. Sunt atâtea motive pentru care să ne bucurăm, și toate întru Hristos!