Inventar cu păsări și flori

Într-un număr trecut al revistei, m-am apucat să vorbesc despre copacii care cresc în grădina mea. Dar nu i-am trecut pe răboj pe toți, pe unii i-am uitat, despre alții am vorbit prea puțin. Cum de nu m-am gândit la ce revoluţie am să declanşez prin nedreptatea mea? Am băgat eu de seamă că se întâmplă ceva ciudat prin grădină, dar n-am înţeles la început nimic. Când m-am urzicat lângă stâlpul porţii, am crezut că e o întâmplare, când am văzut că rândunelele de la streaşină tac ori de câte ori trec pe sub cuibul lor, am crezut că s-au speriat de ceva, de-abia când am văzut că nu-mi răspunde la salut bătrânul brad de la poartă, că nu se uită la mine nici tufele de trandafiri, că cimbrişorul din capătul grădinii nu mai miroase deloc, abia atunci am înţeles că s-a petrecut ceva grav în grădina mea. Tufa de hortensii şi-a înfoiat frunzele mari peste florile devenite aproape violete de supărare, crinii şi-au aplecat tulpinile firave până la pământ, menta şi gălbenelele s-au lipit de gard ofuscate, iar când motanii mi-au întors și ei spatele, fără măcar să se uite îna­poi când i-am chemat să le dau de mâncare, am priceput că e rău de tot. M-am aşezat pe băncuţă şi am început să fac tot felul de presupuneri despre ce s-ar fi putut întâmpla. Să fie vremea prea călduroasă de vină? Să fie umbra uriașă a pomilor care acoperea florile? N-a durat mult şi am priceput: eu eram vinovatul! Făcusem o nedreptate! Pe unii viețuitori ai grădinii i-am pus în poveste, pe alţii, nu. N-a fost cu intenţie, ci numai şi numai din nebăgare de seamă, și ca să îndrept lucrurile, de data aceasta, n-am să mai las pe nimeni pe dinafară. Drept pentru care scriu paginile de față cu gândul să-i pomenesc pe toţi: flori, copaci, pisici, frunze, păsări, iarbă, trifoi, furnici, stânjenei, un câine bătrân, altul doar cu trei picioare, salvat după o bătaie a unor oameni răi, un dud pitic și doi tei uriași. O șopârliță verzuie ce se ascunde mereu între căpșuni și-o broască de iarbă. Și iar pisici, și fluturi, și doi porumbei. Și încă mai sunt. O mulțime! Aș putea povesti la nesfârșit despre ei. Și-o fac cu dragă inimă. Iar dacă am să mai uit pe vreunul din nebăgare de seamă, atunci cu siguranţă merit pedeapsa să mă simt singură, singură în casa mea. Altfel… au ei grijă, dragii de ei, să-mi fie pe-aproape şi să-mi umple cu bucurie fiecare zi.

Dictare cu soare pe cer

După cum e cerul, după cum e aerul, după cum bate lumina și după cum se mișcă norii, azi ar putea fi o zi în care nu se întâmplă nimic. Nimic. Dar spre bucuria mea încă nu am avut o asemenea zi și cred că, și dacă aș avea-o, nu aș ști să fac… nimicul. E destul să ies în grădină și mă molipsesc de la viețuitoarele ascunse printre ierburi, care sunt neobosite și de neoprit, în orice moment al zilei și al anului. Poate fi cât un stadion sau doar cât un ghiveci de leandru, grădina de lângă casă te învață cel mai simplu alfabet al vieții, în ritmuri dictate de soare și de lună, de ceață și de ploi. Nu de telefon, nu de televizor și nici măcar de radio.

Atât de… acasă

Observ, recitind aceste notații din ultima vreme, că tot mai mult caut stabilitatea, certitudinea, siguranța, durata în întâmplările care au loc în grădina mea. Să fie oare vorba despre o altă etapă a acomodării mele cu locul acesta care mi-a devenit casă? După căutările febrile de până acum și încercările repetate de-a cunoaște, de-a inventaria fiecare colțișor, în așa fel încât să nu rămână nimic nebăgat în seamă, să fi venit oare vremea așezării în matca lucrurilor? Senzația că fac parte tot mai mult din locul acesta e tot mai puternică, în ciuda legăturii mele profunde cu nordul țării în care m-am născut. Nu cred, totuși, că obișnuirea, adaptarea în locul acesta este un pas spre trădarea locului nașterii. Îndepărtarea de el și dorul nespus, ținut ascuns și crescut astfel și mai mult în intensitate, mi-au fost mulți ani dejun și prânz și cină. Nu pot să nu mă întreb însă cum de mă pot simți atât de acasă într-un loc atât de diferit de acela în care m-am născut. Cum e posibil, totuși, să mă potrivesc, să mă adaptez, să mă obișnuiesc cu atâta ușurință aici? Versatilitatea aceasta este oare o prelungire a instinctului de conservare, ori o amânare, o escamotare a fricii de singurătate, bătrânețe și moarte? În acest moment, încă nu mi-e frică de niciuna dintre acestea trei. Dar mai târziu?

Salcâmul și berzele

Într-un colț al grădinii trăiește un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârful lui. Sevele și le-a tras greu din pământ și ele au putut hrăni doar câteva crengi din partea de jos a coroanei. Către cer au rămas niște crengi golașe, triste în neputința de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit de barză, în care și-au găsit însă adăpost zeci de păsăruici mici, gureșe și arțăgoase. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu le tace guruța decât noaptea, după ce iese luna. Nu știu de ce a rămas cuibul fără berze. O singură dată în primăvara trecută și de vreo două ori în anul aceasta am văzut cum a venit o barză singură (sau un bărzoi) și a stat în cuib o vreme. A inspectat locul, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva cunoscut, ca și cum ar fi căutat ceva pierdut, a scurmat mijlocul cuibului și cu ciocul a încercat să repare pe ici, pe colo, găurile făcute de ploi și de vânt. Odată, chiar a adus niște crenguțe și a venit la un moment dat și cu niște bucăți de pânză albă, găsite cine știe pe unde, ca să cârpească stricăciunile. A stat liniștită o vreme, apoi s-a tot învârtit când într-o parte, când în alta a cuibului, fără să se așeze însă, fără să lase impresia că s-ar simți bine, ca acasă. După aceea a plecat. Din când în când o mai văd cum zboară pe deasupra cuibului, în rotocoale largi, fără să se așeze însă. Ceva sigur că nu-i place, ceva lipsește, ceva nu mai este ca înainte. Poate că și-o fi pierdut perechea, și cuibul îi aduce aminte de ea. Cine știe câtă amărăciune poate fi în inima unei berze? Cine știe câtă tristețe și moarte au văzut ochii ei din înălțimile la care zboară? Așa de mult mi-ar fi plăcut să-mi vegheze curtea și grădina de la înălțime…dar n-am cum s-o ajut, deși între noi stă umbra unor suferințe care ne-ar putea lega, dar care rămâne totuși subțire, subțire, precum linia orizontului în asfințit, pentru că eu nu am aripi să zbor.

Soare la borcan

„Vă calcă nevoia, de nu duceți peștii înapoi de unde i-ați luat! Amu să vă văd pă cărare, unu după altu! Hai, fuga! Nu durmiți pă drum!” Nu mai aveam ce zice prea multe și nici gând să mai putem întârzia prin curtea noastră, ca să ne mai uităm în borcanul în care înotau cei câțiva peștișori, prinși cu mare greutate din Valea Albă, că ne urmărea Buna cu joarda de la spate.

În cele mai calde zile, mergeam la scăldat în apa care despărțea pădurea bătrână de grădina noastră. Acolo ridicam în fiecare vară un fel de dig din pietre și glii, și în spatele lui se forma o băltoacă mai mare, căreia îi ziceam baltong. Apa era tot timpul foarte rece, oricât de cald era afară, pentru că izvorul pornea din munte și curgea tot în umbra pădurii. De aceea nici nu puteam sta prea mult în apă, că ne apuca tremuratul. Ca să ne treacă friguriștea, ne lungeam pe niște pietre mari care se încălzeau de la soare. Aveau o căldură blândă și nu-ți mai venea să te ridici de pe ele. Sau când eram mai mulți, porneam de-a lungul văii, în sus și în jos, la căutat de zglivoace, pe sub pietrele din apă. Zglivoacele erau niște peștișori mici, care aveau capul lătăreț, ochi înholbați și buze grase, răsfrânte. Erau urâți tare și nu-i prindeam ca să-i mâncăm, că prea erau mici și urâți, n-aveai ce alege din ei, ci doar ca să-i privim cum se mișcă, cum deschid și închid gura, cum se uită la noi cu ochi rotunzi, prin sticla groasă a borcanului în care-i țineam. Voiam, adică, să ne lămurim despre viața lor. Povestea uncheașul Petrea că în vremea lui și zglivoacele erau mai mari, cam cât palma de om, și le prindeau, copii fiind, ca să le frigă, acoperite în sarea pusă pe-o tablă ce se încingea pe jar.

„Vă calcă nevoia, techerghei obraznici, ce sânteți, mereți și puneți-i înapoi, iegzact di unde i-ați loat. Nu v-ați gândit că poate au frați și surori care plâng după ei?”

Cu asemenea vorbe ne petrecea Buna pe uliță, trimițându-ne cu zglivoacele înapoi și stătea în mijlocul drumului și se uita după noi, până când vărsam peștii în apă și ridicam borcanul să-l vadă și ea, de departe, că-i gol și că nu ne mai rămâne, de ne-am pune mintea, decât să mai prindem poate soarele în sticla lui albăstruie. Soarele unei zile de vară, cum alta nu mai e să fie.

La feredeauă

August a fost întotdeauna în copilăria mea o lună de vară mai ușor de trecut. Pe de-o parte, căldurile nu mai erau așa de mari ca în luna lui Cuptor și vremea era mai potolită, iar pe de alta, erau mai puține munci în gospodărie și mai ușoare. Prea puține roade din grădină erau coapte și gata de recoltat, cum se întâmpla în Septembrie și Octombrie. De aceea, mulți dintre cei pe care-i știam, neamuri sau vecini, aveau vreme să meargă la feredeauă, adică la băi cu ape vindecătoare. Două erau destinațiile spre care se îndreptau unchii și mătușile mele cu beteșuguri de oase, cu „rumatizm”: Dănești, unde-i așteptau niște căzi uriașe de lemn cu ape sulfuroase, și Ocna Șugătagului, unde erau mai multe lacuri cu apă sărată, pe locul în care s-a prăbușit o veche mină de sare. Apa din lacurile acelea era verzuie, cumva vâscoasă, groasă de sare și țineau omul deasupra, fără să înoate, ca și cum ar fi înghițit un balon umplut cu aer. La băile de la Dănești n-am fost niciodată, dar la Ocnă am ajuns de câteva ori.

Cu camionul la ocnă

Ocna e dincolo de muntele Gutin. Drumul era neasfaltat pe-atunci și destul de lung și era greu de făcut pe jos. Pe vremuri, de la Ocnă oamenii își aduceau sare. Buna îmi povestea, cândva, că în vremea războiului făcea de câteva ori pe an drumul până la Ocnă. Mergea peste munte cu sora ei, Onița, mai mult noaptea, ascunzându-se prin păduri, ca să nu le vadă cătanele ungurești, să le aresteze și să le pună sechestru pe coșurile cu sarea atât de trebuitoare într-o gospodărie. La fiecare drum aduceau mai mulți bulgări de sare, pe care-i cărau în spate. Mi-a rămas în minte, până azi, primul drum la feredeauă, făcut la un sfârșit de August.

În ziua aceea, vecinul Ionu Iagărului, un munte de om, care conducea un camion de la mină, o tatră, ne-a încărcat în lada mașinii pe toți pruncii de pe Valea Albă și-a trecut Gutinul cu noi, ca să ne bucure cu un scăldat în apa sărată. A fost o zi cu mare căldură, am răbdat ca mucenicii dogoarea și hurducăielile mașinii, care sărea și pufăia pe drumul plin de gropi și pietre, ca un iepure nebun. Când am oprit, în sfârșit, lângă apa sărată, eram aproape leșinați și golul din stomac era cât muntele pe care tocmai îl trecusem. Hăhăind, mulțumit că am ajuns, Ionu Iagărului a coborât din cabină, s-a dus într-o gheretă de lemn unde și-a lăsat hainele, de-a rămas numai în niște pantaloni scurți, și s-a aruncat primul în baltă. Am avut părerea că în momentul acela, apa s-a înălțat cu o palmă cel puțin, sărind pe maluri și stropind niște femei care stăteau mai la marginea lacului. Nu vreau să spun ce vorbe i-au aruncat, înciudate, și cred că oarecum rușinate, pentru că se scăldau îmbrăcate în niște cămeșoaie mari, albe, care pluteau pe lângă ele, ca niște aripi.

Rând pe rând, am intrat și noi, pruncii, în baltă, sprijinindu-ne de mal, până când am învățat să ne ținem în echilibru în apa sărată, care ne-a lăsat urme groase alburii pe pielea arsă de soare. Seara, eram toți îmbrăcați în cămeșoaie de sare uscată, în care stăteam țepeni.

Ne-am întors acasă tot în lada camionului, când era deja întuneric. Am trecut muntele aproape adormiți, amețiți de căldura zilei și vlăguiți de apa în care am dat din mâini și din picioare câteva ceasuri bune. Doar stelele de sus ne-au vegheat drumul înapoi, prin pădurea întunecată, care se lumina pentru o clipă la trecerea farurilor, pentru a cădea apoi iar în întuneric. A doua zi, mergeam prin curte, dar încă mi se părea că plutesc în balta ocnei. Călcam cu pași mari, arcuiți, peste pietre și peste ierburi, ca și cum m-aș fi așteptat ca și aerul să mă țină, precum apa sărată de la feredeauă.

Buna mea nu s-a dus niciodată la feredeauă. Ea își vindeca durerile de oase cu frunze de hrean, pă­tla­gină și brusture, pe care și le lega pe locul dureros, cu niște basmale vechi. Când o durea capul, își punea frunze din acelea pe sub năframă, ca o coroană, de părea Buna mea zâna de vară a locului.

Feri și bicicleta albastră

În ziua aceea de demult, Feri a trecut mai târziu prin fața porții noastre, mult mai târziu decât în alte dimineți. M-am întrebat de ce întârzie, dar apoi m-am luat cu altele și am uitat de el. De-abia când am auzit clopotul de la gâtul țapului Vilmoș, am sărit de unde eram și-am alergat la gardul dinspre uliță. L-am văzut și nu mi-a venit să cred: Feri era tot în urma turmei de capre, ca în fiecare zi, doar că de data asta stătea călare pe o bicicletă albastră. O bicicletă de oameni mari, pe care o conducea totuși destul de bine, chiar dacă uneori, ca să-și țină echilibrul și ca să nu se răstoarne, trebuia să facă niște ocoluri largi, de la un gard la altul al uliței. M-a dat gata! Nici să fi fost Făt-Frumos în persoană nu m-ar fi îmbătat de cap mai grozav! Până să-mi aranjez bretonul și fodorele de la șpilhozni, el a trecut fluierând pe lângă poarta noastră, ca și cum nici măcar n-aș fi fost acolo, la doi metri de el. Nici măcar n-a întors capul către mine, dar cred că mă urmărea totuși cu coada ochiului, ca să vadă cât sunt de impresionată de apariția lui. Și eram! Feri avea niște ochi verzui-cenușii, în care niciodată nu puteai să vezi nimic, pentru că tot timpul și-i mișca, de parcă, erau moriști. Nu-l puteai prinde nicicum, darmite să-l mai și înțelegi. Era tare ciudat! Câteodată, se uita la mine exact ca și caprele pe care le păzea, cu uitătură lungă și leșinată. Altădată, părea că are piper pe ochi. Dar în dimineața aceea, când cu bicicleta albastră, s-a făcut că nu mă vede, nu și-a întors capul către mine, deși m-am înălțat pe vârfuri cât am putut, ca să mă vadă în spatele gardului de la poartă. Doar după ce a trecut, am văzut că-și pusese pe șaua bicicletei basca cenușie, cu care umbla zilnic pe cap, și șmecheria asta m-a impresionat și mai grozav. Ce să mai zic? Aveam aproape cinci ani și eram gata îndrăgostită, cât pentru șapte vieți. Doar că îndrăgosteala asta n-a ținut prea mult. În Septembrie, când a început grădinița, Feri a rămas cu caprele pe câmp și eu am pornit în lume…

Sfârșit de vară

M-am întrebat de multe ori, unde oare se ascunde vara, atunci când toamna îi dă târcoale, hoțește, atacând-o pe unde e mai firavă, pe la frunze și flori. Unde se duce ea, când scena începe să fie ocupată de ploi iuți și cețuri ascunse, de neguri și nori sfârtecați de vânt? Am căutat-o în multe locuri, mai întâi în lumina care se stinge într-un colț de grădină, apoi în inima mea. Strecurată printre frunze, vara târzie naște un freamăt care scoate la iveală detalii de care nu-mi amintesc. Și, brusc, îmi dau seama că tocmai lumea aceasta măruntă, descoperită întâmplător, nebăgată în seamă atâta vreme, dar înviată sub razele sfârșitului de vară, m-a ajutat de multe ori să merg mai departe. Văzutele și nevăzutele, vrutele și nevrutele, doritele și uitatele, cele sigure și cele întâmplătoare își dau mâna și ne alcătuiesc drumul. Oricât ar fi de aprige furtunile care se apropie odată cu toamna, vara n-are cum să dispară de tot, iar vara copilăriei este veșnică. Pe mine soarele ei mă încălzește și acum.