Într-o zi din vara anului 1993, am plecat de acasă împreună cu soţia mea, spre staţia de troleibuz din cartierul nostru. Pentru a scurta drumul, am ieşit pe uşa din spatele blocului. Trecând prin iarba din spaţiul verde, am observat un ghemotoc cenuşiu. Soția mea l-a atins cu vârful pantofului, şi atunci un cioculeţ şi doi ochi nevinovaţi ne-au privit speriaţi, sau poate a speranţă, din iarba udă a dimineţii. Era un pui de guguştiuc, căruia îi crescuseră primele pene. Soția mea l-a luat în mână și el i s-a cuibărit la piept şi a început să-i ciugulească nasturii. Îi era foame. Ne-am întors acasă şi i-am amenajat pe balconul cel mic un cuib, într-o cutie de carton, căptuşită cu cârpe. I-am dat pe cioc apă şi lapte, până când am simţit că guşa îi era plină. Apoi am plecat în oraş, la treburile noastre. Până toamna, târziu, l-am hrănit, la început cu lapte, apoi cu firimituri de pâine, şi când penajul i-a crescut, de luase forma unui adult, i-am dat boabe de grâu. Îl înveleam în serile reci cu cârpe, în aşa fel să nu-l sufocăm. În timpul zilei era liber şi se plimba prin tot balconul. Mai târziu începuse să se urce pe o masă, ce o aveam acolo, şi mai apoi pe balustrada balconului. De aici, privea cu nostalgie şi jind, spre suratele lui, care zburau sau cântau în copacii de pe strada nostră, Ion Meşter, din Cluj.
Într-o după-amiază, când soarele îşi trimitea razele pieziş printre crengile copacilor deja desfrunziţi, guguştiucul nostru, pe care îl botezasem Florin, s-a urcat pe umărul meu. Stăteam la o cafea pe balcon. Apoi a zburat pe balustradă şi-aşa, ca un copil care face primii paşi, şi-a luat zborul, încet-încet, ca un înotător obosit, care mai trage aer în piept, până să ajungă la mal. S-a oprit pe acoperişul blocului de peste drum, de unde ne-a privit mult timp, de parcă voia să-și ia la revedere. A doua zi ne-am uitat să-l vedem, dar nu a apărut. Şi-a făcut prezenţa peste câteva zile, în partea cealaltă a blocului, la fereastra de la bucătărie. Acolo crescuse un corcoduş falnic, şi el venise pe crengile lui. A rămas locul lui de întâlnire cu noi. Când îl auzeam, deschideam fereastra, îl strigam pe nume şi îi puneam firimituri de pâine sau boabe de grâu pe pervazul ferestrei. Erau zile când nu părăsea „teritoriul”. Simțea că este al lui.
Al doilea an, guguștiucul a venit însoțit de soţia lui. Se însurase între timp, și el, ca tot omul. Și au făcut cuib într-un ghiveci de flori, de pe balconul cel mare, unde frunzele viţei-de-vie creează o atmosferă de seră. Au avut doi pui, care au crescut mari, şi Florin a venit cu ei la fereastră, să-i cunoaştem. El şi perechea lui, Titina, erau foarte grijulii cu odraslele lor şi le dădeau mâncare în cioc. Am constatat, de-a lungul celor 15 ani de când a început această poveste, că guguştiucii sunt foarte fideli, spre deosebire de oameni. În ce privește prietenia noastră, ea durează și astăzi. În fiecare dimineaţă, prânz şi seara, la ore fixe, cei doi guguștiuci vin să le dăm mâncare, apoi ne cântă la fereastră eterna serenadă: gugu-ştiuc, gugu-ştiuc… Cântecul lui Florin, ascultat în fiecare dimineaţă, îmi aduce aminte de oraşul copilăriei mele, Drăgăşani, de ograda părintească, unde în nucul din curte cântau alţi guguştiuci…
Chiar în momentul când scriu la calculator aceste rânduri, Florin cântă la fereastră. I-am spus că scriu despre el pentru „Formula AS”, s-a uitat la mine, parcă a înţeles ce i-am zis, s-a urcat pe antena parabolică de lângă fereastra de la bucătărie, şi drept mulţumire, a început din nou să mă răsplătească pe limba lui: gugu-ştiuc, gugu-ştiuc…
AL. FLORIN – Cluj
