Într-o postare recentă pe Facebook, politologul Vladimir Tismăneanu caracteriza starea actuală a României ca fiind cea a desfășurării unei contrarevoluții, care implică o serie de acțiuni ce transformă fundamental statul în care se desfășoară. Cine privește cu atenție mișcările forțelor politice din România momentului ar putea, într-adevăr, susține că unele dintre ele au caracteristici contrarevoluționare, vizând capturarea integrală a instituțiilor statului cu scopul declarat al instituirii unui control absolut al societății. Oricare cetățean interesat de soarta comunității sale poate constata (dacă nu este marcat de lozincile emoționale puse în joc) că, actualmente, în România asistăm la o încercare a grupării politice ce a dominat (sub diverse „măști”) scena publică după căderea comunismului, PSD-ul, de a-și impune controlul total asupra statului. Într-o societate democratică (fie ea dotată și cu o „democrație originală”, cum este cea românească) asumarea integrală de către o grupare partinică a instituțiilor organizatoric-administrative ale statului generează inevitabil o situație contrarevoluționară, prin schimbarea interesată a tuturor reglementărilor sociale ale statului însuși, transformat în vehiculul intereselor respectivei grupări. Cum ar putea fi explicate altfel „jocurile” PSD-ului după prăbușirea programată a guvernului de coaliţie (o coaliție din care făcea parte!) condus de liberalul Ilie Bolojan? Ca să poată controla Justiția (anulând faimoasa ei independență), PSD-ul a corupt-o, transformând-o – prin acordarea pentru membrii ei a unor favoruri „speciale” – într-o anexă a politicilor sale. Cu „binecuvântarea” unui președinte aparent detașat de „sistemul” impus de oamenii săi, PSD-ul a dat șefii parchetelor, ai celorlalte instituții juridice, ai CSM-ului ce organizează funcționarea puterii juridice în societate. Vrând să controleze și posibila apariție a unor grupări politice rivale, liderii PSD au impus – prin asumarea conducerii AEP (autoritatea electorală centrală) de către un membru al său, reglementarea ca apariția unor noi partide să depindă absolut de decizia acesteia și nu a tribunalelor. Direct sau indirect, PSD-ul avea deja controlul forțelor de ordine (MAI, SRI, SIE), iar centrele mediatice (televiziunile de nișă, dar și TVR, radioul, presa scrisă) au devenit total dependente de stipendiile acordate de instituțiile dominate de oamenii săi. De altfel, se poate spune că și administrația publică este în întregime supusă grupării, toate instituțiile sale fiind „ocupate” de PSD-iști și clienții lor. Vladimir Tismăneanu ar avea, prin urmare, dreptate: în România actuală asistăm la o contrarevoluție susținută de nostalgia partidului unic, care vizează – cu păstrarea unor „aparențe democratice” – eternizarea PSD-ului la putere.
Nu pot susține teza lui Vladimir Tismăneanu. O contrarevoluție presupune existența unei revoluții care a produs o „ruptură de esență” în funcționarea statului pe care îl vizează. Or, în Decembrie 1989, revolta populară a avut ca rezultat eliminarea clanului Ceaușescu, fără schimbarea fundamentală a structurilor statului. Eșalonul secund al nomenclaturii comuniste a confiscat efectele revoltei populare, capturând conducerea tuturor instituțiilor administrative, sub acoperirea unor adaptări formale la regulile unei democrații aparent restaurate. Să nu uităm că în România nu a avut loc niciun fel de lustrație, cerută prin punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, de către societatea civilă. Sub diverse denumiri, PSD-ul, gruparea instituționalizată a „foştilor” (activiști și securiști) a dominat continuu scena politică, formându-și succesorii după chipul și asemănarea lor. PSD-ul a instaurat așa-numitul „sistem”, o organizare administativ-clientelară, în care distribuirea veniturilor statului depinde de fidelitatea ierarhică și de aderența electorală. Gruparea a avut grijă să blocheze apariția (sau reapariția) unor partide veritabile care prin acțiunea lor ar fi demolat legenda democrației originale româneşti. Mai mult, prin instrumentalizarea „serviciilor” (reformate de fațadă), formațiunea a generat apariția unor grupări partinice-surogat, menite să canalizeze diversionist nemulțumirile cetățenești legate de modul PSD-ist de redistribuire a veniturilor statului. Liderii PSD nu au realizat că, oricât ar fi de extins și susținut, „sistemul” duce, în timp, la epuizarea resurselor și la diferențierea tot mai accentuată între „beneficiarii” funcționării lui, care nu vor mai reacționa (electoral) omogen. Votul la ultimele alegeri a arătat că PSD-ul este în pierdere de viteză, riscând să fie depășit chiar și de formațiunile politice satelitare, construite cu scop clar diversionist. Liderii săi au realizat că „sistemul” trebuie să sufere o serie de adaptări pentru a repara efectele negative ale rutinizării sale (deficitul uriaș al statului) și a-și asigura păstrarea electoratului. Soluția „coaliției de stabilitate” (cu PNL-ul, USR-ul și UDMR-ul) a părut pe moment salvatoare, dar calculul PSD-ist pentru depăşirea crizei nu a mai fost corect: cu Bolojan, PNL-ul, USR-ul și chiar și UDMR-ul au părut decise să reformeze „sistemul”, să-l „normalizeze”, făcând ca instituțiile administrativ-organizatorice să fie declientelizate, profesionalizate, neutre în raport cu cerințele imediate ale grupărilor politice. „Cenzurarea” guvernului Bolojan a fost motivată pentru PSD-iști de sesizarea că deciziile acestuia (aprobate, totuşi, de ei, în coaliție) afectează în mod iremediabil „sistemul”.
Acțiunile PSD-ului de după prăbușirea guvernului Bolojan nu sunt, așadar, o contrarevoluție. Ele par mai degrabă, datorită ocupării succesive a instituțiilor statului și blocării oricărei încercări de continuare a reformismului antisistemic , o încercare de Restaurație adaptativă a „sistemului”, de asigurare a continuității lui. Mișcarea a devenit clară atunci când s-a pus problema înlocuirii lui Ilie Bolojan, pe care gruparea îl prezentase drept singurul vinovat de duritatea deciziilor de eliminare a efectelor negative girate de PSD. Refuzul susținerii unui guvern condus de Siegfried Mureșan demonstrează, încă o dată, că nu Bolojan este problema PSD-ului, ci orice politician sau grupare partinică ce ar urmări reformarea „sistemului”. Reformismul este pentru PSD (dar și pentru societatea civilă) o mișcare revoluționară. Opoziția față de el nu este însă o contrarevoluție (o reîntoarcere la dictatura partidului unic), ci o mişcare conservatoare, de restaurație, iar „deschiderea” PSD-ului către AUR nu este întârziată, pentru că formația naționalist-anti-occidentală s-a autonomizat și are acum pretenția să conducă ea „sistemul”. PSD -ul așteaptă căderea – programată – a candidaturii lui Siegfried Mureșan, pentru a „negocia” cu AUR-ul o „împărțire echitabilă” a beneficiilor funcționării acestuia.
