Odinioară, dinspre lumea muzicii ușoare românești venea un mesaj optimist, care ne făcea să trecem mai ușor peste cenușiul vieții. Muzica era însoțită de versuri curate, cu sens, iar artiștii, compozitori sau interpreți, nu se sfiau să se prezinte publicului cu numele lor real, care crea o apropiere. Acum, nimeni nu mai compune pe versuri, ci doar pe texte frizând, de cele mai multe ori, limitele bunului simț și pe cele ale Limbii Române. De multe ori, tehnologia ascunde lipsa înzestrării vocale a interpreților, ascunși în spatele unor nume greu de pronunțat.

Recent, am trăit însă o bucurie reală, aflând că mai există încă artiști care aleg o muzică liniștită, pe care o împletesc cu versuri cu sens. Muzică romantică, i se spune, în vremurile astea în care noțiunea de romantism pare să fi fost cu totul alungată din viața noastră. La evenimentul Weinfest Mediaș 2026, despre care v-am vorbit pe larg în numărul de săptămâna trecută al revistei, l-am cunoscut pe Ion Popa, un oltean din Izbiceni, a cărui voce se potrivește perfect cu sonurile romantice. Un trubadur din stirpea lui Tudor Gheorghe și a lui Gil Dobrică, pe care și i-a ales ca mentori muzicali.

„Tudor Gheorghe și copiii din Izbiceni”

„Am avut norocul să mă nasc la Izbiceni, în județul Olt, unde, încă de la cinci ani, am fost solistul Ansamblului de cântece şi dansuri «Hora». Aici erau patru-cinci generații la un loc, care făceau turnee în toată Europa. Așa l-am întâlnit pe neica Tudor Gheorghe, care, având o colaborare cu ansamblul, m-a auzit cântând și m-a luat cu el, am făcut turnee în toată țara. Spectacolele «Tudor Gheorghe și copiii din Izbiceni» au fost o minune care mi-a marcat drumul spre muzică. Sunt onorat și acum de prietenia lui. Apoi, pe la 25 de ani, m-a auzit cântând Gil Dobrică, Dumnezeu să-l odihnească! El m-a dus în lumea muzicii, la București, cu el am bătut litoralul românesc, ani la rând. M-am pregătit o viață pentru muzică, nu am avut copilărie. Am învățat să cânt la vioară și, în fiecare zi, la ora 17, mergeam la repetiții. Prietenii mei jucau fotbal pe uliță, eu nici măcar nu știu să dau cu piciorul într-o minge. Cânt la șapte instrumente de suflat, dar, din păcate, nu se mai caută așa ceva. Mai târziu, chitara s-a lipit de mine, mă ajut de ea ca să cânt, dar nu mă consider a fi chitarist”.

„Oriunde aș merge, abia aștept să mă întorc, să stau desculț în iarba din livadă”

– Cine e astăzi Ion Popa de la Izbiceni?

– Ion Popa e un om norocos. La 60 de ani, am o familie frumoasă, îmi trăiesc părinții, alături de care am și ales să rămân la Izbiceni. Aveam posibilitatea să trăiesc ori­unde aș fi vrut, în țară sau în lume, înainte de Revoluție sau după, dar eu mă simt foarte bine acasă. Oriunde aș merge, abia aștept să mă întorc, să stau desculț în iarba din livadă.

Acum, am în repertoriu 70 de melodii proprii, dar, de când a apărut inteligența artificială, nu mai am curaj să compun. Cunosc mulți oameni de cultură, poeți, prozatori, care nu mai au curajul să iasă în față și să-și facă cunoscut talentul, pentru că inteligența artificială face ce-i ceri, nu ai nevoie de talent, iar tu, ca creator real, nu ai cum să te bați cu tehnologia. Nădăjduiesc însă că se vor așeza lucrurile. Am un prieten care-mi spune că tatăl său cânta la acordeon și s-a speriat când au apărut orgile, s-a simțit distrus, simțea că muzica nu mai sună cum ar trebui. Dar iată că lucrurile s-au așezat, cine cântă la acordeon cântă tot ca înainte, are publicul lui, orga își are și ea locul ei. Așa sper să se întâmple și cu inteligența artificială. Sigur, e bună pentru anumite sectoare, dar deocamdată e folosită haotic și de aceea ni se pare că a intrat în viața noastră prea brutal.

„N-aș fi reușit să-mi fac o casă doar din cântat”

– Se poate trăi din muzică în România?

– Acum, eu trăiesc din povestea de viață pe care au început-o ai mei. Și bunicii, și părinții mei au fost legumicultori, comuna noastră produce dintotdeauna legume, roșii, castraveți, roșia de Izbiceni e renumită. Cu munca a trei generații, am reușit să avem o casă, să avem un ban câștigat cinstit. Nu suntem nici săraci, nici bogați, mulțumim lui Dumnezeu că suntem bine, sănătoși, nu avem dorințe peste puterile noastre. În plus, pot trăi și din muzică. Bănuțul pe care-l fac cântând îmi este suficient, pentru că le am pe celelalte făcute alături de părinți. Dacă aș fi muncit să-mi fac o casă din cântec, n-aș fi reușit niciodată. Am lucrat împreună cu părinții mei în legumicultură, până acum 10-15 ani, până am reușit să punem totul la punct. Noi, acolo, în Oltenia, am fost săraci rău de tot. Toți prietenii mei au muncit pe brânci ca să-și facă ceva. Acum, întreaga zonă s-a ridicat, dar suntem trei generații de legumicultori care au făcut la Izbiceni muncă de ocnaș. Acum, nu se mai face agricultură ca atunci, empiric, sunt tehnologii noi, iar asta se simte inclusiv în buzunarele celor care muncesc în domeniu. S-au modernizat, nu mai e chinul de odinioară. Copiii noștri și generațiile următoare au deja baza formată, au casă, au gospodărie aranjată.

– Se mai ocupă oltenii din Izbiceni cu legumicultura?

– Da, e un bazin legumicol puternic. Copiii au plecat la facultate, au studiat, s-au întors și acum fac agricultură modernă. La noi, încă stau trei generații într-o casă, iar în comună, avem tot ce ne trebuie, nu există pericolul depopulării prea curând.

„Oltenii sunt mai arțăgoși ca oamenii din Ardeal și Moldova”

– Străbați, cu cântecele tale, întreaga țară, ba ajungi și dincolo de granițele ei. Se simt diferențe între spectatori, după zone?

– Muzica mea e foarte apreciată de românii de peste tot. Am avut onoarea să cânt în Republica Moldova, de exemplu. Frații noștri de acolo sunt mult mai omenoși, mai pământeni, nu s-au pierdut ca oameni. Nouă, românilor din România, ieșirea în Europa ne-a luat foarte mult din ce era al nostru. Că e oltean, ardelean, moldovean, toți vor să pară că sunt europeni, parcă e ceva greșit să spui că ești român, că ești din România! Ăsta sunt, ce e în neregulă cu asta? Avem o țară atât de frumoasă, o istorie care contează, sunt oameni frumoși peste tot! Eu cred că acești oameni simpli, pe care-i vedem zi de zi, peste tot în țară, duc greul și țara mai departe.

– Oare omenia și căldura pe care spuneai că le-ai găsit la românii de dincolo de Prut, să se datoreze și unei legături mai profunde cu Dumnezeu, cu credința?

– Sută la sută, toți basarabenii sunt oameni mai cu frică de Dumnezeu, poate de aceea și ascultă muzica altfel, cu sufletul, e o încântare să stai cu ei la povești. Noi, cei din regat, din Oltenia, o spun cu părere de rău, suntem mult mai răi, mai afurisiți, cum spunem noi. Venind dinspre Vâlcea, cum ai trecut de Sibiu și ai ajuns în Ardeal, cu tot respectul, sunt alți oameni. Poate că asta se datorează și multitudinii de biserici și mănăstiri din Ardeal și din Moldova, de dincolo și de dincoace de Prut. Cum ai trecut de Sibiu, cum se îmbulzește frumosul. La fel în Basarabia. Ce frumusețe și ce oameni!

Și la noi, în Oltenia, sunt oamenii ospitalieri, nu se pune problema. Dar sunt mai țîfnoși, așa au fost dintotdeauna, poate de-aia nici nu a reușit nimeni să ne cotropească, fugeau toți de olteni ca dracu de tămâie. Eu încă mai cred că religia, orice fel de religie, nu poate face decât bine omului și umanității. Nu se poate altfel, pentru că nici o religie nu învață pe nimeni să facă rău.

Foto: Bogdan Nicolae