Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Sînziana Mircea (pianistă): „Sunt mândră și onorată că pot să duc vibrația muzicală românească pe scenele lumii”

Are 34 de ani şi este una dintre cele mai apreciate pianiste la nivel internaţional. A debutat pe scena Ateneului bucureştean la 7 ani, pentru ca la 11 ani să treacă oceanul şi să cucerească şi SUA, cu talentul ei prodigios. După absolvirea Liceului de Muzică „George Enescu”, a fost admisă la prestigioasa universitate „Hochschule für Musik und Tanz” din Köln – Germania, pentru ca ulterior să-şi completeze studiile cu două Masterate: primul la „Guildhall School of Music and Drama” din Londra şi al doilea la „Bocconi Business School” din Milano. Azi, Sînziana Mircea concertează pe cele mai mari scene ale lumii – „Carnegie Hall” (New York), „St. Martin-in-the-Fields” (Londra), „Tokyo Metropolitan Theatre” (Japonia). A scos mai multe albume şi a inventat un concept inovator de concert imersiv cu care face furori în toată lumea. La opt ani de la precedentul nostru interviu, am căutat-o la Milano, domiciliul ei actual, ca să aflăm veşti noi despre viața ei.

Concert cu cai, la Prejmer

– Te afli la capătul unui turneu excepţional, intitulat „Imagine Universe”, care, alături de invitaţii tăi, Pietro Dossena (muzică electronică), Marco Scazzetta (percuţie) şi Mariia Velia (flaut), te-a purtat prin mai multe ţări din Europa, dar și acasă, în România. Ai concertat la Milano, Viena şi Salzburg, dar şi la Bucureşti, Brăila şi Prejmer. O subtilă declaraţie de dragoste pentru ţara ta natală…

În fața pianului

– Absolut! Pentru că proiectul „Imagine” e, pentru mine, cel mai important: e ceea ce mă reprezintă, ca artist, dincolo de concertele de Beethoven ori Mozart, pe care le cânt, dar le cântă şi mulţi alţi pianişti. Concertele „Imagine” sunt darul meu cel mai intim, pentru că sunt creaţia mea 100%. Aşa că, evident, când a fost vorba de a alcătui traseul pentru ediţia „Imagine Universe”, mi-am dorit, în primul rând, să vin la Sala Radio din Bucureşti, oraşul meu natal, apoi s-au adăugat Brăila şi Prejmer, unde, de asemenea, a fost extraordinar. La Filarmonica Brăila am mai cântat, chiar în primăvara acestui an: am făcut acolo premiera naţională a Concertului nr. 2 pentru pian și orchestră, op. 14, de Nikolai Kapustin, un concert de jazz foarte, foarte greu şi foarte rar cântat în lume. În primăvară, discutând cu echipa de la Brăila, am primit invitaţia de a merge cu concertul şi la ei. În ceea ce priveşte Prejmer-ul, invitaţia a venit din partea Festivalului Kuriozum. Damian Pal, preşedintele Asociaţiei „Oamenii inspiră”, care organizează acest festival, mi-a spus: „Vrem neapărat să venim şi noi cu acest proiect, care a fost şi la Wiener Konzerthaus, şi la Mozarteum…”. Iar mie mi s-a părut ceva extrem de incitant să duc „Imagine Universe” într-un sat, într-un spaţiu neconvenţional. Damian Pal mi-a spus că am putea şi să unim natura cu muzica şi mi-a sugerat să introducem un moment de echitaţie înaintea concertului, dar eu am zis să plusăm: să aducem caii în timpul concertului. Ceea ce am şi făcut: în vreme ce eu cântam la pian, caii au intrat şi au făcut un show de echitaţie splendid, cu atât mai emoţionant, cu cât au fost dirijaţi de nişte fetiţe de 8-9 anişori. În timp ce cântam, nu se auzeau decât pianul şi paşii cailor, în rest, linişte deplină: a fost ceva cu-adevărat inedit, spectaculos şi    extraordinar de emoţionant.

„Mi-am dorit ca dincolo de lucrările clasice, să merg către public şi cu ceva nou”

– Proiectul „Ima­gine” te reprezintă 100%, care a fost sămânţa din care a crescut?

Alături de Pietro Dossena și Marco Scazzetta, invitații săi din turneul ”Imagine Universe”

– Totul a început în 2019. Cântasem la Sala Radio, cu orchestra, un concert clasic, Bach, Beethoven şi Mozart, genul de concert pe care l-am făcut şi-l fac în continuare, pentru că reprezintă esenţa unui pianist concertist. Pentru asta ne antrenăm zeci de ani, fără exagerare: am început să cânt la 5 ani şi-acum am 34… deci, fă tu socoteala. (râde) Însă, tot atunci a prins să se cristalizeze în mine constatarea că, de fapt, cu toţii cântăm acelaşi repertoriu şi că de zeci de ani există mari pianişti, precum Radu Lupu ori Daniel Barenboim, care au cântat deja toate marile concerte şi le-au cântat într-un fel extraordinar, astfel încât, după ei, e greu să mai inventezi ceva ieşit din comun, să vii cu o interpretare foarte diferită. Cu toţii, de la 14 la 90 de ani, cântăm acelaşi lucru şi e foarte greu să te menţii şi să faci diferenţa, de aceea intervine întrebarea: „Ce aduci tu nou?”. O să-ţi spun ceva care sună destul de dur şi sunt convinsă că „trăitorii” din muzica clasică mă vor blama pentru asta, însă realitatea este că, din păcate, ce se întâmplă azi în muzica clasică ar putea fi numit „cover”: practic, cu toţii ascultăm nişte cover-uri. Nu e un termen entuziasmant, dar, repet, realitatea e că toţi cântăm acelaşi repertoriu. Or, din cauza acestei constatări, mi-am dorit ca, dincolo de lucrările clasice, binecunoscute, eu să merg către public şi cu ceva nou, care să mă reprezinte 100% şi să mă diferenţieze: nici Chopin, la vremea lui, nu s-a limitat la a cânta doar Bach şi Mozart, ci a venit cu propria sa muzică. Iar acest „nou”, la mine, a îmbrăcat două forme: atât compoziţii şi variaţiuni pe care le compun eu, cât şi prezentarea unor lucrări de muzică clasică necunoscute, „recuperate”. Aşadar, iată sămânţa conceptului „Imagine”: am pornit proiectul în toamna lui 2019, cu „Imagine Chopin”, o serie de concerte pentru pian, chitară şi voce. Turneul de atunci a ajuns şi la Filarmonica din Stockholm, şi la Sala Radio din Bucureşti… De asemenea, a fost selectat de Uniunea Europeană de Radio şi difuzat unui public de 20 de milioane de ascultători: deci, a avut un mare, mare succes. Emisiunea a fost realizată de BBC şi a fost cap de afiş de două ori: aşadar, am înţeles că direcţia era bună şi că se justifica să merg mai departe cu acest proiect. Apoi a venit pandemia şi atunci, ca noi toţi, am avut mult timp la dispoziţie, prin urmare m-am ocupat foarte serios de compoziţie şi aşa am realizat albumul „Fortuna”, pe care l-am scos în decembrie 2020. Şi atunci m-am gândit „Cum ajung eu la oameni, dacă nu sunt concerte şi nu vreau să mă limitez doar la a oferi muzica mea pe Spotify?”. Soluţia? Pentru fiecare piesă de pe album am filmat şi videoclipuri, la fel ca-n muzica pop: de exemplu, pentru videoclipul piesei „Fortuna”, am mers cu un pian pe o pajişte de la Barajul Paltinu şi am cântat încălţată în bocanci şi îmbrăcată în pantaloni de piele – o imagine foarte îndepărată de aceea a pianistului clasic. În 2021, s-au reluat concertele, aşa că am putut să lansez albumul la Ateneul Român.

În ie românească

Apoi am continuat cu „Imagine Baroque”, cu variaţiuni de Bach şi Händel, unde am adus laolaltă pianul şi orga de biserică, o combinaţie foarte ambiţioasă, pe care, istoric vorbind, nimeni n-o face, fiindcă această combinaţie înseamnă o mare provocare din punct de vedere acustic, dar şi logistic. De exemplu, la primul concert, organistul era la 20 de metri de mine, la etajul doi, iar eu eram la parterul bisericii: nu ne vedeam, dar totul a funcţionat foarte bine, cumva telepatic. În 2025, a venit „Imagine ­Belle Époque”, cu muzică electronică, iar acum, în 2026, „Imagine Universe”, cu muzică electronică, percuţie şi flaut.         

„Nu există nimic mai greu decât să cânţi acasă”

– Nu pot să nu te întreb: cum te-ai simţit în faţa publicului român? Există vreo diferenţă de vibraţie sau de emoţie dinspre şi către tine când concertezi în faţa românilor, şi apoi în faţa melomanilor din alte ţări?           

După un concert la New York

– În România întotdeauna sunt mai mulţi prieteni în public, ceea ce e foarte frumos. Dar, la modul general, realitatea e că nu există nimic mai greu decât să cânţi acasă: toată lumea are aşteptări muuuult mai mari de la tine, or, asta înseamnă o presiune psihologică mai marcată. Aşadar, orice concert pe care îl susţin în România are o încărcătură emoţională dublă: întâlnirea cu prietenii, dar şi dorinţa de a mă ridica la înălţimea aşteptărilor melomanilor români, de a fi la fel de bună ca dăţile anterioare şi… cu un strop în plus.

– Mai am o curiozitate: în trecut, una dintre „semnăturile” tale era că, la finalul concertelor de oriunde din lume şi indiferent de repertoriul principal, la bis ofereai publicului piese 100% româneşti. Ţi-ai păstrat acest obicei?

– Categoric! Chiar acum trei zile, am debutat în San Marino, în „Teatro Titano”, într-un concert dedicat sopranei Elena Teodorini, o legendă a liricii mondiale, prima soprană din România care a cântat la Scala din Milano. La bis, am interpretat variaţiunile mele pe teme româneşti, care îmbină „Sanie cu zurgălăi”, „Trandafir de la Moldova”… Între timp, mi-am îmbogăţit acest repertoriu pur românesc: de exemplu, am scris variaţiuni pe tema Ciuleandra, compoziţii ce poartă numele „Măiastra” şi reprezintă un omagiu adus, atât Mariei Tănase, cât şi lui Constantin Brâncuşi; am mers şi în zona muzicii de tango interbelic şi am scris variaţiuni pe tema „Iubesc femeia”, pentru că e muzica bunicilor mei, cu care şi eu am crescut în casă… Bis-urile acestea dedicate culturii româneşti, legătura mea cu România şi cu acasă rămân o cheie de boltă pentru mine şi sunt mândră şi onorată că pot să duc vibraţia muzicală românească pe scenele lumii.

– În anii din urmă, te-ai concentrat mult şi pe munca de cercetare, pe această fascinantă „arheologie muzicală”, care duce la redescoperirea unor lucrări superbe, dar niciodată publicate, păstrate doar în arhive, sub formă de manuscrise. Cum ai ajuns la acest domeniu, spre care nu mulţi muzicieni se îndreaptă: există şi aici o poveste?

– În 2021, am ajuns la Conservatorul din Veneţia, şi când am intrat în bibliotecă, m-am simţit ca un copil într-un magazin cu dulciuri sau cu jucării: pur şi simplu, muream de curiozitate să descopăr comorile pe care le bănuiam a fi adăpostite acolo! Şi bănuielile mi s-au confirmat: în acea bibliotică există manuscrise vechi de sute de ani, care nu au fost niciodată publicate, pe care nimeni nu le atinge şi nu le cântă. Aşa am început o cercetare pe muzica lui Benedetto Marcello, un contemporan al lui Vivaldi, cercetare pe care o continui şi în prezent, dar care deja a dat roade: am descoperit, de exemplu, nişte cantate ale lui Marcello care au fost cântate, în premieră mondială modernă absolută în 2022, la Ateneul Român! E o muncă teribilă să transcrii aceste manuscrise: notaţiile sunt vechi, la prima vedere nu se înţelege nimic din ce scrie pe acele foi. Gândeşte-te că multe dintre lucrările din muzica clasică care se cântă azi nu i-ar fi bucurat pe melomani, dacă n-ar fi fost descoperite cândva, de cineva: Bach fusese uitat şi a trebuit să vină Men­delssohn ca să-l aducă din nou în faţa publicului; Vivaldi a murit sărac, neapreciat, chiar dacă fusese faimos. Iar dacă acum o sută de ani n-ar fi existat nişte cercetători care să se ocupe de manuscrisele lui, găsite într-o mânăstire, azi noi n-am mai fi cântat „Anotimpurile”.

„Când găseşti echilibrul între profesie şi viața personală, atunci ai parte de viaţa cea mai frumoasă”

– Aspectul pedagogic al carierei tale, cât şi munca de cercetare reprezintă schimbări importante intervenite în anii de când n-am mai vorbit. Au mai survenit şi alte schimbări în viaţa ta? M-a marcat ce mi-ai mărturisit la    precedentul interviu despre reversul medaliei vieţii „roz” de artist aclamat: singurătatea din camerele de hotel goale, oboseala acumulată…

În turneul din China

– Într-adevăr, lucrul ăsta rămâne constant pentru un muzician şi, în special, pentru un pianist, care călătoreşte, în principal, singur. Cred însă că am devenit mai înţeleaptă: am înţeles că studiul continuu, fără partea de viaţă reală, nu te poate duce mai sus sau, dacă te poate duce, costul e mult prea mare. Aşa că am conştientizat că e foarte important să ajungi la un echilibru între viaţa personală şi concerte, şi la asta am căutat să ajung şi eu. Acum, fiind şi profesor universitar, stau mai mult pe loc – o diferenţă faţă de ritmul în care călătoream cu câţiva ani în urmă. Iar întoarcerea acasă înseamnă întoarcerea la familie: când intri pe uşă şi e cineva care te aşteaptă cu iubire şi cu dor, îţi dai seama că acela e lucrul cel mai frumos şi mai preţios, dincolo de orice realizare profesională. Poţi să ai mulţime de concerte şi de realizări, dar, dacă eşti singur, cumva o parte din viaţa ta o simţi goală şi tristă. De aceea, când găseşti echilibrul între profesie şi acasă, atunci ai parte de viaţa cea mai frumoasă şi mai dulce.

„Sunt convinsă că  totul se întâmplă prin voința divină”

– Fascinaţia globtrotterului, cu pianul „în de­sagă”, s-a mai fanat sau e în continuare la fel de ardentă în tine?

La Londra, în concert la St. Martin in the Fields

– Nuuuu, din contră, doar că situaţia s-a schimbat: acum, cel mai adesea, în ecuaţie intră şi partenerul meu de viaţă, şi părinţii mei. De multe ori călătorim împreună: suntem o echipă. Partenerul meu chiar spune: „Avem concert.” (râde) Aşa că acum sunt la fel de entuziasmată, ba poate chiar şi mai entuziasmată când trebuie să-mi fac bagajul şi să plec undeva – mai ales într-un loc nou: fascinaţia călătoriilor a rămas intactă. Şi niciodată nu uit că e un real privilegiu să pot să fac toate aceste voiaje. De-asta m-am dus la şcoala de muzică la 5 ani, la liceul muzical, la facultate în Germania şi pe la celelalte şcoli pe unde am mai fost: ca să pot să duc viaţa pianiştilor de concert, de pe afişele marilor săli, ca să pot să-mi duc muzica prin întreaga lume.

– Dar pacea interioară cum ţi-o ocroteşti, Sînziana, într-o lume atât de bulversată ca cea de azi?

– De la mama am învăţat ceva esenţial. Ea îmi spune mereu: „Pune toate grijile în braţele lui Dumnezeu şi El o să aibă grijă de tine.” Şi aşa e: gândul acesta îl port în mine mereu. Şi sunt convinsă că, cel puţin pentru mine, totul se întâmplă prin voinţa divină. Sigur, există liberul arbitru, există alegeri pe care le faci şi care te duc mai la stânga sau mai la dreapta, dar, până la urmă, când priveşti în urmă, îţi dai seama că totul a avut un sens şi o anumită direcţie. Asta mă alină, mă încurajează, mă liniş­teş­te… De asemenea întotdeauna pot să mă întorc la pianul meu iubit şi acolo, în faţa lui, mă regăsesc în oaza mea de concentrare. El a fost şi a rămas punctul meu de stabilitate: am schimbat mai multe case şi mai multe ţări de reşedinţă (România, Germania şi acum Italia), am schimbat prieteni, mi-am schimbat de mai multe ori stilul de viaţă, chiar şi culoarea părului (râde), dar pianul a rămas mereu cheia mea de boltă. Şi, am remarcat: întotdeauna, după ce studiez, sunt mai calmă. În altă ordine de idei, deşi am grijă să fiu mereu conectată la prezent, la realitate, la tot ce apare nou, încerc să mă şi protejez informaţional, adică să mixez sursele de informare: adesea mă îndrept către Radio România Cultural şi Radio România Muzical, unde sunt mai puţine ştiri de actualitate şi mai multe ştiri din zona culturală. Frica, ne opreşte din explorare, din a reuşi ce ne-am propus, din a ne atinge potenţialul, aşa că ea trebuie evitată: eu, una, încerc să mă concentrez zi după zi pe ce am de făcut, pe ce îmi doresc atât în viaţa profesională, cât şi în cea personală. Carpe diem!

Foto: Arhiva personală

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.