• Prea puțin cunoscute față de importanța și de splendoarea lor, colecțiile de ceramică neolitică din Piatra Neamț sunt echivalente cu cele mai mari tezaure arheologice ale lumii. Specialiști din toate colțurile pământului vin la ele în pelerinaj. Vreți să faceți cunoștință cu una din marile minuni ale României? Duceți-vă să vedeți comorile de la Cucuteni •
Măiastra

Nouă centimetri. Un pic mai mare decât un deget. O bucăţică de lut ars ce emană toată graţia şi frumuseţea unei zeiţe venerate în urmă cu peste 6000 de ani, în timpul civilizaţiei Cucuteni. I se spune Măiastra. Are o formă prelungă, ca şi cum un vis, un fuior de fum s-a materializat şi a devenit concret. Picioarele sunt lipite şi cresc în sus, spre şoldurile perfect rotunjite. Apoi talia se subţiază cu o graţie desăvârşită, pentru a se împlini din nou, în dreptul sânilor abia conturaţi. Mâinile sunt doar sugerate, dar în aşa fel, încât par aripi, sunt deschise şi domină aerul din faţa lor. Gâtul e lung, graţios. Capul este cât o mărgică. Nasul e doar o ciupitură în lut. De o parte şi de alta a lui te privesc două rânduri de ochi, patru găurele cât vârful acului: zeiţa vede mai mult decât putem vedea noi. Întregul corp este îmbrăcat spectaculos, prin incizii făcute în lutul încă moale.

Linii oblice se fac şi se desfac parcă sub ochii tăi, devenind triunghiuri, romburi, micro-labirinturi ce se termină în spirale minuscule, fascinante. Două cerculeţe reprezintă sexul şi ombilicul. Fiecare parte a corpului devine un mister, o enigmă de descifrat, un desen în sine, la care nu poţi decât să meditezi. La gât, câteva linii rotunjite şi câteva puncte reprezintă un medalion pe care îl poartă zeiţa. Totul este atât de bine stilizat şi atât de bine redus la esenţă, încât liniile şi punctele simple, primitive, dau împreună o aură strălucitoare acestei întruchipări ce face dintr-o bucată de lut nu doar o operă fascinantă prin simplitatea ei, dar îţi spune în acelaşi timp o poveste. Povestea unei civilizaţii dispărute în mod straniu în urmă cu mii de ani: Cucuteni.
Soborul zeițelor

În muzeul Cucuteni de la Piatra Neamţ sunt sute de astfel de obiecte. Fiecare dintre ele este misterios, te cheamă să îi dezlegi enigma. Unele zeiţe sunt grupate câte 20 sau câte 40. Altele au inclusiv jilţuri împărăteşti, chiar dacă sunt făcute din doar câţiva centimetri de lut. Majoritatea sunt zeități feminine, cu coapse voluptoase, cu pântece în care ascund câteva mărgeluţe, semn al fertilităţii.
Celebrele vase de Cucuteni. Ai zice nişte vase obişnuite din lut. Însă privite cu atenţie, fiecare dintre ele reprezintă o splendoare și-un unicat, emană o vibraţie, spune ceva direct inimii, fără să fie nevoie de cuvinte. Nu poţi decât să contempli Soborul Zeiţelor. Să le priveşti cum stau aşa, aşezate în cerc, pe jilţurile lor din lut, cu acele capete ciudate, prelungi, şi să te întrebi la ce meditează? Să intri în meditaţia lor şi să începi să îţi pui întrebări, să cauţi răspunsuri sau să încerci să intri în vibraţia lor tăcută.
Cine ar putea să interpreteze ochii, şerpii, frunzele şi liniile ce se împletesc pe toate aceste vase ciudate? Vase cu picior, regale sau binoculare, cu două cupe ca şi cum ar fi făcute pentru o fiinţă fantastică, cu două rânduri de buze, toate acoperite de desene stranii, încifrate.
Cea mai mare colecție de artă neolitică din Europa

Dar cine sunt cucutenienii? Ei, maeştrii lutului, sunt strămoşii noştri dintâi pe aceste teritorii. Nu putem şti cu exactitate forţa lor, însă o putem bănui, privind arta atât de subtilă şi spiritualitatea lor fascinantă ce a ajuns până la noi, deşi este doar un ecou îndepărtat. Au rezistat între Nipru şi Olt, peste 1500 de ani, netulburaţi. Nu sunt semne că ar fi fost mari războinici, ceea ce înseamnă că au dominat prin înţelepciunea și cultura lor. În urmă cu mii de ani, când oamenii nu ştiau decât să exploateze pământul până la epuizare şi apoi să meargă în altă parte, cucutenienii au fost primii care au devenit sedentari, care s-au aşezat aici și care şi-au ales aceste pământuri drept „casă”, un concept nou şi ciudat pe-atunci.

Aşa s-a născut „glia” aceasta. Începuturile acestor locuri şi descendenţa din acei oameni valorează munţi de aur, pentru că înseamnă ceva de nepreţuit: identitate. Germanii, francezii, englezii şi toţi cercetătorii europeni vin să studieze aceste vestigii de excepție, uimiţi de existenţa lor. Şi au şi de ce să fie uimiţi. Cu o discreţie şi o tenacitate impresionante, muzeografii de la Piatra Neamţ au strâns în zeci de ani o comoară fabuloasă: cea mai mare colecţie de artă neolitică din Europa! Principala noastră rădăcină şi unul dintre actele de naștere cele mai importante ale Europei se află în România. O veste bună, pe mâini sigure şi înţelepte.

Au garnisit cu ea două cladiri superbe din centrul orașului Piatra Neamț, şi din când în când, deschid uşa cercetătorilor străini, lăsându-i să vadă, să studieze, să se minuneze. Deşi lista lor de aşteptare este lungă, scenariul pare să fie mereu acelaşi: la început vin neîncrezători, apoi sunt uimiţi şi zăpăciţi de o asemenea comoară, ca în cele din urmă să îşi dorească să afle mai multe. Expoziţiile românești de artă cucuteniană au făcut deja înconjurul Europei şi peste tot au fost primite cu fascinaţie.

În Elveţia, guvernul a dat o directivă şi a anunţat transport gratuit pentru toţi cei ce vor să vină, de oriunde din Țara Cantoanelor, să vadă expoziţia. Timp de câteva săptămâni, peste o mie de vizitatori au venit zilnic să privească, măcar o dată, măreţia cucutenienilor.
Timp de peste 70 de ani, muzeografii de la Piatra Neamţ au adunat ciob cu ciob ceea ce este, probabil, cel mai preţios tezaur românesc, rădăcina unei culturi formidabile, din care ne tragem.
Maeștrii focului

Muzeul de Artă Cucuteni este amenajat în cea mai frumoasă clădire din Piatra Neamţ: un fost conac boieresc. Mă primeşte cu blândeţe şi amabilitate o doamnă cu aerul bunicii perfecte: coc argintiu impecabil, un surâs blajin şi o vorbă „dulşe”, „moldovenească”. După ce îşi aranjează pe umeri şalul elegant, trage aer în piept şi, cu un gest maiestuos, îmi deschide uşa către prima cameră cu obiecte cucuteniene. Într-adevăr, trebuie să tragi aer în piept înainte de a vedea aşa ceva! Sunt în faţa unei săli în care vase uimitoare par că plutesc în vitrinele lor de sticlă. Şi nu sunt doar reflectoarele muzeului care le învăluie în aura asta. Ele însele degajă o forţă şi o frumuseţe nepământeană.

Fiecare vas pare că stă pe o lumină gălbuie sau roşiatică. Nu e o expoziţie pe care să o vezi pe fugă: fiecare obiect, fie că e un mic animal din lut sau o zeiţă sau un vas, îţi solicită atenţia, simţurile, te cheamă în dialog cu el şi te prinde în vibraţia lui. Văzusem o parte din obiecte, le ştiam din fotografii, dar să te afli în faţa lor este cu totul altceva.
Cucuteni este cea mai importantă civilizaţie preistorică europeană şi cea mai spectaculoasă. Aşezările descoperite în România sunt cele mai numeroase, cele mai spectaculoase şi cele mai bine conservate. Avem cantitate şi calitate. Cucutenienii aveau teritorii foarte mari – peste 300 de mii de kilometri pătraţi: sud-estul Transilvaniei, nord-estul Munteniei, Moldova şi Basarabia, plus Ucraina. Practic între Olt şi Nipru. Civilizația lor a durat între 5000 şi 3500 î.e.n. Peste 1500 de ani, timp în care au avut o foarte bună ierarhizare socială şi o foarte bună adaptare la mediu. Erau înţelepţi şi bine organizaţi. Centrul culturii era în sub-Carpaţi, în Moldova, şi cea mai importantă aşezare este cea de la Poduri, în Bacău, şi cea de la Moineşti.

În România, Muzeul din Piatra Neamţ este cea mai importantă instituţie de cercetare preistorică din România. Vin cercetători străini, dar din ţară nu iese nimic, nici un ciob. 70 % din tot ce înseamnă Cucuteni se află în România. Dar pentru neolitic, miezul civilizaţiei europene este în România. Sfârşitul civilizaţiei Cucuteni este misterios deocamdată. Ceea ce se ştie sigur până acum este că îşi distrugeau aşezările prin incendiere şi îşi incinerau morţii. Asta demonstrează, în primul rând, importanţa focului pentru ei. Cucutenienii erau maeştrii ai focului. Vasele nu ar fi rezistat dacă ei nu aveau un meşteşug al focului, pentru că vasele de lut trebuie arse într-un anume fel. Cunoşteau foarte bine focul, ştiau tainele lui. Obiectele de aici sunt atât de bine arse, încât au rezonanţă. Făcute în cuptor special, cu ardere, fără ca focul să le atingă. Ştiau exact unde să plaseze obiectul în cuptor, cât să îl ţină şi la ce intensitate. Nimic nu era întâmplător şi, deşi pare simplu, era foarte complex.

Calitatea ceramicii de Cucuteni este foarte bună, rezistă încă mii de ani. Obiectele conțin dreptunghiul de aur descoperit de Arhimede. Toate obiectele se încadrează în dreptunghiul de aur. Cei ce-au făcut obiectele aveau un extraordinar simţ al armoniei. Nu oricine se ocupa de confecţionarea lor. Vasele erau speciale şi cel ce le folosea era un om special. Ele emană o energie, au o aură. Pentru că degajă o lumină a lor. Şi aici nu e nimic nepământean: sunt doar toate detaliile într-o armonie perfectă. Desenele aparent sunt simple. Au însă înţelesuri profunde. Desenul pe o suprafaţă circulară este o dovadă de mare măiestrie a celor ce le-au făcut. Să nu uităm că vârsta lor e de 5000-6000 de ani. Oamenii erau primitivi, aparent. Nu s-a păstrat de la cucutenieni o scriere, dar obiectele astea vorbesc mai mult decât ar putea să o facă vreodată cuvintele.
*

În Hora de la Frumuşica, şase corpuri umane sunt înlănţuite. Reduse la nişte simple fâşii de lut, dar totuşi le recunoşti: şase oameni stau îmbrăţişaţi, dansează. Un gânditor de doar doi centimetri, cu o figură meditativă, cu o mimică realizată doar dintr-o ciupitură în lut şi două adâncituri mici: ochii. Zeiţe, androgini, şerpi şi tauri. Animale mici, aproape diforme, pe care abia le ghiceşti în lutul modelat. Ăsta e un urs, ăsta este un bursuc…Toate obiectele cucuteniene par, în imperfecţiunea lor, primele încercări ale lui Dumnezeu de a zămisli vieţuitoarele Pământului. Şi le-a făcut perfecte.


