La vânătoare de poveşti
– Ce perioadă grozavă în cariera ta, Irina! Eşti gazda celor mai de succes emisiuni de la Antena 1 („Chefi la Cuţite” şi „Asia Express). Din faţa ecranelor, de pe canapea, totul pare simplu. Câtă muncă e, de fapt, în spatele acestor realizări?
– Una fără oprire, într-un ritm cât se poate de alert. De exemplu, marea finală „Asia Express” se va difuza pe 11 Noiembrie, iar filmările pentru următorul sezon încep la iarnă. Între timp, deja filmăm de zor pentru „Chefi la cuţite”, sezonul al nouăsprezecelea, deşi pe 15 Noiembrie va începe la Antena 1 difuzarea sezonului optsprezece. Cam acesta este ritmul! Vacanţă voi avea la final de an, o aştept bătând din picioare. Aşa cum spuneai, din afară poate părea uşor, dar ceea ce mi se întâmplă acum nu a venit nicidecum peste noapte, ci muncind încontinuu, pas cu pas, an după an, începând cu studiile de la Facultatea de Jurnalism. Dacă stau să mă gândesc, am intrat în televiziune prin 2008, şi de atunci numai ritmul acesta l-am avut. Fiindcă eu am început munca la redacţia de ştiri, eram reporter de teren. Deplasări în ţară, peste graniţă, în Republica Moldova. Mi-a plăcut foarte mult, chiar eu mă ofeream să merg în aceste deplasări, fiindcă în spatele reportajelor şi interviurilor descopeream întotdeauna poveşti senzaţionale. Or, poveştile au fost şi au rămas motorul vieţii mele. Că sunt acelea pe care mi le spuneau părinţii la culcare, apoi cele citite de mine ca o incurabilă pasionată de lectură sau cele pe care le descopăr azi în munca mea, poveştile cu şi despre oameni sunt marea mea pasiune. Aşadar, chiar fără să ştiu, în acei primi ani de muncă asiduă ca reporter a început antrenamentul meu pentru ritmul de azi, unul care-l întrece în intensitate. Dragostea mea pentru cărţi, scris şi oameni m-a condus către jurnalism şi către ceea ce sunt azi. La optsprezece ani, când am intrat la facultate, atât ştiam despre mine: că sunt capabilă să descopăr şi să transcriu poveşti. Încă de atunci, dar şi mult timp după aceea, în drumul cu trenul între Buzău și Bucureşti, eu aveam un carneţel în care notam discuţiile dintre ceilalţi pasageri. Trăgeam cu urechea, notam conversaţiile şi apoi le transformam în mici scrieri. Că erau haioase sau tragice, declaraţii sau dispute, conversaţii între părinţi şi copii sau între tineri îndrăgostiţi – „furam” tot. Poate că era puţin ciudat să fac asta, dar nu mă puteam abţine. În plus, simţeam că, pe lângă istorioarele care izvorau din aceste conversaţii, reuşeam să şi învăţ foarte multe despre oameni. Revenind la studii, în contextul acestor preocupări, pentru mine existau doar două opţiuni: Litere sau Jurnalism. Prima şi-o doreau părinţii, fiindcă aş fi devenit profesor, o meserie sigură. Tata lucra în domeniul medical, mama în cel tehnic, amândoi oameni simpli, care voiau stabilitate pentru copiii lor. Jurnalismul nu prezenta aceeaşi siguranţă precum dăscălia, dar era varianta mea. Rebelă, am mers pe ce-mi doream.

Dacă mi-a fost greu? Sigur că da! Veneam din Buzău, un oraş mic, în tornada din Bucureşti. Studentă, am stat la cămin în Grozăveşti, cu patru colege de cameră. Dintr-o dată, eram singura responsabilă de mine – să gătesc, să mă gospodăresc, să am un ritm sănătos şi rezultate academice. Cum spuneam, vin dintr-o familie minunată, dar modestă, cu posibilităţi limitate. Refuzam să-i împovărez pe ai mei cu cheltuieli prea mari, mai ales că la vremea aceea, Teodora, sora mea cu unsprezece ani mai mică, intra la şcoală, și nu voiam să pun deloc presiune suplimentară pe părinţi. Dacă-mi doream ceva în plus, un moft, simţeam că trebuia să mi-l permit din banii câştigaţi de mine. Aşadar, făceam ce puteam: împărţeam fluturaşi cu reclame pe la Unirii, făceam figuraţie simplă sau specială la studiourile din Buftea. M-au ajutat mult aceste mici job-uri. Să nu mai zic că, exact la aceste figuraţii, am cunoscut un tânăr actor extrem de simpatic. La un moment dat, am primit câteva replici pe care trebuia să le schimb cu el, aflat în rol principal, şi uite-aşa, Irina îl cunoaşte pe Răzvan Fodor în 2007, și uite așa, el e soţul meu din 2010, tatăl dragii noastre Diana, deja adolescentă. Debutul poveştii noastre de dragoste este şi începutul aventurii mele în Bucureşti, dar înseamnă şi primii mei paşi într-o meserie pe care mi-am dorit-o cu ardoare şi în care am evoluat prin multă, multă muncă. Azi realizez că doar intuiţia m-a dus şi către jurnalism, şi către Răzvan. E adevărat, la vremea aceea, flerul nu era bruiat de atâtea griji precum astăzi. Nu mă temeam de lipsuri, de eşec, de crize, de războaie. Dimpotrivă: îmi doream ceva şi munceam cu încăpăţânare să-l obţin, fără să-mi fac griji.
– Îţi lipseşte azi munca de reporter?
– Sincer, nu-mi lipseşte toată munca de reporter. În schimb, mi-e dor de partea de editor. Editarea video intra tot în datoria mea, de ea îmi este dor uneori – să ai reportajul crud, apoi să-l aranjezi, să-l faci coerent, armonios, bucuria finală, da, îmi plăcea enorm. Dar nu mă plâng deloc, am şi azi muncă de teren, cu prisosinţă, în „Asia Express”, iar „Chefi la Cuţite” îmi oferă şansa de a fi din nou în contact cu poveştile oamenilor. Eu îi primesc pe concurenţi când păşesc prima dată în studio, gândesc şi realizez primele interviuri cu ei, câteodată discuţiile devin chiar intime, aflu ce au pe suflet. Astfel, mă întorc la munca de reporter, toată teoria privind construcţia unui interviu se reactivează. Aşadar, şi azi îmi folosesc la maximum toate cunoştinţele acumulate în timp în meseria de jurnalist.
Fetița din lumea basmelor infinite
– Cum era micuţa Irina, înainte de a apărea pe micul ecran? Ce fel de copil ai fost?

– Am fost un copil-copil! Vesel, jucăuş, cu cât mai înalt copacul în care urcam, cu atât mai mare bucuria. Aveam numai două viteze: fie pozne, fie ore întregi petrecute cu o carte în mână. „O să-ţi strici ochii!”, numai asta auzeam. Când mă prindea câte un roman, nu mă dezlipeam o zi întreagă de el. Pentru că eram curioasă, curioasă tare de tot, şi aveam o foame insaţiabilă de aventură. Or, cărţile sunt cele care satisfac pe deplin această poftă. Tata m-a învăţat să citesc înainte de vreme, fiindcă nu mai făcea faţă ritmului în care ceream eu să mi se citească. Săracii părinţi, munceau toată ziua, iar eu eram în stare să le cer să-mi citească toată noaptea. Când am început să lecturez singură, universul mi s-a lărgit în mii de zări, am copilărit într-o lume infinită a imaginaţiei, a basmelor, a personajelor fabuloase. Cu atât mai dezamăgită sunt azi, când observ copii lăsaţi să trăiască într-o realitate rigidă, robotizată, lipsită de poezie şi de culoare. Tineri care nu vorbesc între ei pe stradă, în metrou, îi urmăresc, dar nu mai am ce nota în carneţelele mele cu poveşti, fiindcă sunt muţi, cu ochii în telefoane. Fragmente esenţiale din sufletele lor se rup şi se pierd azi, sensibilitatea aceea care ne ţinea aproape unii de alţii dispare văzând cu ochii şi e păcat, mare păcat. Gata, mi-am spus oful într-o paranteză, revin la întrebarea ta… După copilărie, am devenit o adolescentă rebelă. Am trecut prin toate stilurile vestimentare şi muzicale, prin toate schimbările specifice vârstei. Vreo doi ani, i-am pus la grea încercare pe părinţi, dar fără să fac ceva cu adevărat grav. De exemplu, fugeam noaptea, pe ascuns, la discotecă. De fapt, i-am întrebat pe ai mei în numeroase rânduri dacă mă lasă, iar refuzul lor m-a condus la asemenea „fapte”. Totul era pus la cale cu precizie de mare infractor: calculasem în timp cât le lua alor mei să adoarmă (ba chiar am citit şi un studiu în acest sens). La fel de bine ştiam şi ora de trezire, iar în acest interval acţionam. Mi-a mers un timp, dar, evident, minciuna are picioare scurte, aşa că într-o zi mi s-a înfundat.

Nu pentru că n-am fost atentă, ci fiindcă un vecin s-a blocat noaptea în lift, tata l-a auzit strigând şi a ieşit repede să-l ajute. Aşa a constatat că uşa apartamentului nu era încuiată, și nici eu în casă. Da, am îngheţat când m-au prins, dar am şi o amintire extrem de caldă în urma acelei boroboaţe. Aveam doar două camere în apartamentul copilăriei din Buzău, pe a mea o împărţeam cu Teodora, care avea doar cinci ani. Când plecam, o linişteam că vin repede, dar mă întorceam pe la patru dimineaţa. Cum de un copil atât de mic nu m-a pârât niciodată? Iubirea cred că e răspunsul. Mă iubea şi o iubeam enorm. Mi-am dorit mult o soră, şi din prima clipă când a apărut, am simţit-o parte din inima mea. O ador, suntem suflete îngemănate, sunt mândră de nu se poate de Teodora mea, care a terminat şefă de promoţie la ASE, Facultatea de Economie Teoretică şi Aplicată. Studii în străinătate, reuşite multe, sunt mândră până la cer. La fel de mult mă mândresc şi cu Diana, fiica noastră, care are deja cincisprezece ani şi jumătate.
Sesiuni de râs în familie
– Cum e adolescenta Diana, faţă de adolescenta care ai fost tu?

– Mult mai serioasă, mai matură. Ea ştie mult mai bine cine este decât ştiam eu la vârsta ei. E sigură pe ea, se gândeşte la viitor, îmi spune ce va face peste doi ani, când pentru mine, în adolescenţă, viaţa însemna doar ziua şi fapta, atât. Tinerii de azi sunt mai perspicace decât cei din trecut. Mi se pare că noi, cei mari, suntem mai afectaţi decât ei, de internet, ştiri, inteligenţă artificială. Tinerii anticipează aceste pericole şi se pun la adăpost. Sunt toleranţi. Sunt isteţi, nu se expun, pur şi simplu înţeleg realitatea mult mai bine decât o făceam noi la vârsta lor. Dar asta vine şi cu un preţ: tot acest efort îi face foarte serioşi, însă le răpeşte puţin din sensibilitate. Diana noastră are multe activităţi extraşcolare pe care singură le alege. Prin comparaţie, eu mergeam la anumite cercuri, pentru că mergeau la ele și prietenii mei, alegerea era dictată de anturaj. Diana merge pentru ea, să înveţe un lucru nou şi, dacă se împrieteneşte cu cineva acolo, bine, dacă nu, continuă oricum. Da, am admiraţie multă pentru felul serios în care abordează viaţa şi mă bucur că alternează ştiinţa (iubeşte biologia, chimia…) cu artisticul. Îşi primeneşte sufletul cu muzica. Pentru asta, meritul îl are Răzvan, nu eu. Eu sunt mult mai pragmatică decât el, fata noastră are de la mine seriozitatea, iar de la el partea artistică şi simţul umorului. Mulţumesc cerului, fiindcă ei doi sunt haioşii familiei şi, Doamne, bine ne mai prinde tuturor! Amândoi sunt ironici, acizi, extrem de amuzanţi, avem sesiuni întregi de râs în familie, un dar mai de preţ nu există.
Valori de neclintit
– Irina, eşti prietenoasă, deschisă, răspândești o lumină tare bună, lucruri devenite rarităţi azi. Sunt sigură că parte din succesul emisiunilor pe care le prezinţi se datorează faptului că eşti foarte plăcută, naturală şi dezinvoltă în ceea ce faci. Sunt aceste calităţi învăţate sau native?

– Hmmm, interesantă întrebare… Eu, ca structură, sunt destul de timidă. Mă ruşinez uşor, sunt genul acela de om care nu ar sări peste rând la o coadă nici dacă-i arde casa, Doamne fereşte! Cred că sunt bine crescută, de aceea am anumite principii de la care nu mă abat, iar meritul este în totalitate al părinţilor. Aşadar, din acest punct de vedere, a trebuit să exersez puţin dezinvoltura. Curajul a venit odată cu proiectele mari, care mi-au dat multă încredere în mine. Nu eram nesigură, ştiam ce şi cât pot, dar nu aveam acest nivel de încredere de azi. Naturaleţea, pe aceasta cred că am avut-o mereu. Am fost întotdeauna prietenoasă şi sociabilă, sunt extrem de fericită ca oamenii să mă perceapă în felul în care m-ai descris tu. În mod cert, simt căldură din partea lor, ea este şi cea care-mi dă aripi în ceea ce fac. Ofer bunătate, în speranţa declarată că molipsesc pe cât mai mulţi.
– Cu ce alte valori simţi că ai plecat de acasă?
– Cu toate. Orice este valoros în mine vine de acasă, de la părinţi. Deşi am altă fire decât ai mei, alte pasiuni, deşi poate că m-am împotrivit câteodată vorbelor părinţilor, eu semăn foarte mult cu ei. Azi, când sunt mamă la rândul meu, văd asta limpede de tot. Respectul şi adevărul sunt două valori certe primite acasă. Adevărul, nu ca principiu absolut, ci sinceritatea aceea care te determină să faci lucrurile autentic, din inimă, şi care-ţi dă linişte noaptea. Tata spunea mereu: „eu vreau să dorm bine”, acesta era răspunsul lui pentru cei care-l „condamnau” că era întotdeauna corect, că nu se folosea de anumite avantaje ca să o ducă mai bine. Nu prea înţelegeam atunci ce voia tata să spună, azi, însă, aceste vorbe sunt ancoră şi pentru mine. Aşa e şi Răzvan, aşa suntem toţi patru. Am numărat-o şi pe Luna, uriaşa noastră căţeluşă. Singura ei armă este afecţiunea, nici ea nu face rău nimănui, aşa cum ne străduim şi noi.
– Trăim vremuri atât de dure, încât afecţiunea de care vorbeşti e pusă la grea încercare. Cum le ţii piept?

– Inteligenţa emoţională şi adaptabilitatea, cu aceste două „arme” bine ascuţite ai azi şanse să supravieţuieşti unor timpuri de-a dreptul provocatoare. Cred că aceste două lucruri ajută mult, eu le am în vedere mereu, dar cu condiţia să-ţi păstrezi sufletul curat. E greu, e greu tare, mai ales pentru cei tineri. Un prezent agresiv. Îmi vine câteodată să pun un clopot de sticlă peste fata noastră, ca s-o apăr de toată violenţa din jur. Mă frustrează cel mai mult faptul că mai nimic din ce se întâmplă azi nu e sub controlul nostru. Cum s-o apăr de război, de crize, de nebunii care conduc lumea? N-am cum. Pot doar spera că acestea sunt momente trecătoare în istoria umanităţii, că nu aşa va fi realitatea pentru totdeauna.
Vacanţă, hai odată!
– Irina, în goana aceasta zilnică, timp pentru tine mai ai?

– Puţin, dar nu am nevoie de mult. Este infinit mai important pentru mine că am toată înţelegerea când această nevoie apare. Mă simt copleşită, şi dintr-o dată îl aud pe Răzvan spunându-i Dianei: „Hai să mergem noi doi la cumpărături şi s-o lăsăm pe mama să-şi tragă puţin suflul”. Îmi şi trece oboseala doar la auzul acestor vorbe pline de empatie. O face fără să-i cer, mă simte. La fel procedez şi eu faţă de ei. Deci, când mă simt epuizată, mă retrag puţin, stau liniştită, îmi aşez gândurile în ordine sau citesc câteva ore şi-mi revin. Dar goana e mare, recunosc. Am o carte trasă pe dreapta din Septembrie, primită de ziua mea. „Mă strigă” de pe noptieră în fiecare seară. Şi dacă-i vine rândul în vacanţă, tot e bine. Atunci, chiar am timp de trândăveală, de privit cerul şi marea, de lectură. Sincer, nu mă gândesc decât la vacanţa aceasta de iarnă, abia aştept să-i iau pe Răzvan şi Diana şi să zburăm în Tailanda, unde vom sta cât mai mult posibil, până reîncepe Diana şcoala în Ianuarie.
– Vacanţă plăcută vă doresc şi eu!
– Îţi mulţumesc, la fel cum îţi mulţumesc pentru acest dialog foarte plăcut. Nici nu ştiu cum a trecut timpul. Sunt o nostalgică fără leac şi chiar m-am bucurat să fiu invitată să-mi amintesc momente dragi din viaţă, să analizez puţin cum am fost şi cum am devenit. Mă bucur că mai sunt oameni interesaţi să scrie poveşti şi alţii curioşi să le citească. Formula AS este, în România, dovada vie că ambele categorii de oameni încă există, că, în ciuda timpurilor grele sau tehnologiei, sufletele noastre nu se împietresc şi simt nevoia să fie emoţionate. Mulţumesc mult că mi-ai dat o stare foarte bună şi m-a onorat peste măsură invitaţia revistei. Dacă, la rândul meu, ofer mai departe cititorilor aceeaşi stare de bine, sunt cel mai fericit om.
Foto: Antena 1 (4), Arhiva personală


