
„Pe post, de la 14 ani”
– Deși internetul a împins radioul în umbră, așa cum a împins și celelalte mijloace de mass-media, românii sunt încă fani ai transmisiunilor „în eter”! În calitatea ta de „as al microfonului”, te-aș ruga să explici cum ia naștere o asemenea pasiune?
– Iau întrebarea ta ca pe un compliment pentru care îţi mulţumesc din inimă. Explicaţia este că fac radio de la paisprezece ani, într-un cadru organizat, adică la Radio România. Dar primele contacte cu radioul le-am avut mai devreme. Încă din generală, am beneficiat de încrederea profesorilor, şi aşa am devenit „stăpânul” pauzelor la postul de radio al şcolii. M-au simţit mai descurcăreţ şi au pariat pe mine. Era o muncă destul de mare, mai ales la vremea aceea, când mijloacele tehnice erau limitate. Aveam un magnetofon acasă, cu el înregistram diferite sunete, gingle-uri, mixam benzile de magnetofon. Apoi, cu banii din alocaţie şi cu ajutorul părinţilor, mi-am luat un casetofon din acela care avea şi funcţie de înregistrare. Încet-încet, am dezvoltat munca mea de mic om de radio, cu participări la evenimente, făceam chiar şi un buletin de ştiri. Nebun şi pasionat.
– De unde pasiunea aceasta, care ține și azi? Lucrează cineva din familia ta în acest domeniu?
– Nimeni nu lucrează în radio, dar nici departe de lumea sunetelor nu sunt. Bunicul meu a fost producător de filme şi a lucrat la Buftea, iar tata – şi el sunetist de film înainte de revoluţie, tot la Buftea. Apoi tata a tot fost sunetist pe la mai multe televiziuni private, pe măsură ce ele se înfiinţau, după 1989. Îmi amintesc că în week-end-uri mă mai lua cu el la emisiuni de genul Duminica în Familie sau Teo şi Mircea Show, de la Tele7ABC. Aşadar, deşi în familia mea nimeni nu a mai făcut radio sau presă, virusul acesta al media, al sunetelor, este clar unul moştenit de la tata şi bunicul. Dar pe lângă ei, poate la fel de importantă a fost influenţa unor profesori în viaţa mea. Prima a fost diriginta din şcoală, un om extraordinar. Ea avea şi un ONG, „Animus”, ceea ce-i oferea destul de multă experienţă în activităţi extracuriculare. Fusese în Franţa, apoi a început în Bucureşti să implice copii de şcoală în tot felul de acţiuni la care participam şi eu. Următoarea persoană care a scris în destinul meu a fost dirigintele din liceu, profesorul de română, care nu a ezitat să-mi dea pe mână revista şcolii. Am mers prin concursuri cu ea, am câştigat tot felul de premii. Iar eu, prin clasa a-IX a, am câştigat un concurs de presă la târgul Gaudeamus, iar o producătoare de la Radio România a venit să-mi ia un interviu, în urma acestei reuşite. Tot ea m-a invitat apoi să dau o probă la radio. Am avut nişte coşmaruri groaznice, legate de cum suna vocea mea, dar până la urmă am dat proba, convins fiind că fusese un fiasco. Am plâns două zile. Apoi am primit un telefon că trecusem şi, uite aşa am intrat eu definitiv în radio, de la paisprezece ani. Am fost la Radio România Tineret, pe vremea când emitea în eter, şi ţineam rubrica Radio Discoteca în Blue Jeans şi alte emisiuni de weekend. Apoi am ajuns la radio RFI, iar de vreo cincisprezece ani sunt la EuropaFM.
– Audiență asigurată! Postul este foarte ascultat…
– Dar eu tot nu mă aştept la asta, pentru că destinul omului de radio este să rămână în spate. Dacă vrei să fii vizibil, mergi la televiziune. Am cochetat şi eu puţin cu ea, adică am fost legat de TVR, mai exact de Camera Verde, în cadrul concursului naţional „Eurovision”. Da, am avut propuneri de a merge la televiziuni private, dar tipul de emisiuni pe care mi le propuneau, personajele care urmau să-mi fie invitate nu se potriveau deloc cu personalitatea mea. Nu erau oameni pe care eu simt că trebuie să-i promovez, nu sunt exemple de urmat, de niciun fel. În acest „război” media, care se poartă la noi încontinuu după revoluţie, în ceea ce mă priveşte, câştigătorul este mereu etica.
„În ziua de azi, relele se rostogolesc mai repede decât lucrurile bune”

– În schimb, calitatea oamenilor pe care-i ai invitaţi în emisiunile tale de la Europa FM, e fără cusur. Cum izbutiți să nu faceți rabat de la calitate?
– Europa FM nu şi-a pierdut niciodată umanitatea, şi tocmai de aceea mă simt atât de bine în familia ei. Mereu am spus că avem nevoie să-i vedem, să-i ascultăm pe cei care sunt expuşi peste tot, pe vedetele presate de media şi obligaţiile ei, ca pe nişte oameni. Asta încerc să scot în evidenţă de la invitaţii mei: partea lor umană. Evident, când vorbesc despre vedete, vorbesc de acei artişti care chiar au ceva de spus în arta lor. Aici ne potrivim şi cu revista voastră, pentru că interviurile „Formulei AS” sunt cele mai calde şi mai umane din toată presa scrisă de la noi, dintotdeauna. Evident că sunt în România o mulţime de vedete de plastic, construite, dar altele, deşi de top, nu sunt aşa. Uite, Antonia, în tot succesul ei, cu toată frumuseţea ei, ascunde un om de o căldură extraordinară, e inteligentă şi are poveşti de spus. Sunt de părere că lumea o judecă total greşit. Feli la fel, îşi compune singură muzica şi este absolut extraordinară, iar exemplele pot continua.
– Ai în week-end o rubrică care, dimpotrivă, nu implică nicio vedetă, ci oameni necunoscuţi, dar cu poveşti de senzaţie…
– „Oameni de milioane” este o rubrică ai cărei invitaţi sunt inși care nu au neapărat vreo notorietate, dar care, în felul lor, reuşesc să ajute, să pună lucrurile în mişcare, să contribuie la schimbarea lumii. Simt nevoia să scot în faţă aceşti oameni, tocmai pentru că ei nu consideră necesar să o facă, crezând că lucrurile frumoase pe care le realizează vor ieşi singure la lumină în cele din urmă. Nu este chiar aşa, pentru că în ziua de azi se rostogolesc mai rapid relele şi derapajele decât lucrurile bune. Eu consider că oamenii aceştia trebuie cunoscuţi, fie şi pentru simplul fapt că ei ar putea deveni inspiraţie pentru alţii. Aici iar avem un teritoriu comun, noi şi „Formula AS”, pentru că şi revista voastră are de ani şi ani poveşti despre oameni care, dacă nu aţi fi fost voi să le evidenţiaţi frumuseţea, ar fi rămas în anonimat. Oamenii buni nu au voce şi e mare păcat. De aceea, simt nevoia să-i evidenţiez. Minuni se nasc când aceşti oameni îşi unesc forţele.
„Spre deosebire de televiziune, radioul este direct, este autentic”

– Cum supraviețuiește radioul, internetului? Cum explici ataşamentul oamenilor pentru acest tip de media?
– Are şi radioul concurenţa sa azi, în YouTube, Spotify sau altele şi altele. Dar, fie că e online, fie că e pe FM, radioul se ascultă în continuare, cred eu, pentru senzaţia aceea de familiaritate pe care ţi-o oferă. Se creează o legătură extremă între cel care ţine microfonul, ascultătorul şi muzica dintre ei. E un dans al emoţiei în acest triunghi. Este adevărat că această legătură are nevoie de calitate, de căldură, tocmai de aceea sunt eu la Europa FM de atâta vreme şi tocmai de aceea acest post de radio este atât de îndrăgit şi, mai important, are ascultători fideli de multă, multă vreme. Mai este un aspect. Spre deosebire de televiziune, radioul este direct, este autentic, tocmai pentru că exclude vizualul. Faptul că doar asculţi, nu vezi oamenii, ţinutele prezentatorilor, studioul, luminile, face ca mesajul să fie esenţă pură, informaţie sută la sută.
– Sunt şi posturi de radio locale bune în România sau, ca în orice domeniu, gongul se bate în Bucureşti?
– Sunt, sunt! Am avut bucuria să vizitez multe astfel de locuri, fac cursuri de instruire pentru mulţi tineri. Acolo unde micile posturi locale nu sunt subjugate politic, emisiile sunt făcute în mare frumuseţe şi pasiune. Greu, este adevărat, dar autentic. Deşi resursele lor sunt extrem de limitate, se simte clar intenţia de a face lucrurile mai bine. Problema este politicul, pentru că multe publicaţii locale, posturi radio sau TV, site-uri sunt create tocmai din interese politice, informaţiile lor sunt o avalanşă de ştiri false sau trunchiate, care să-l servească pe cel care conduce respectivul post. La centru, adică în Bucureşti, este mai greu ca influenţa politică să prevaleze în posturile radio de calitate. Poate că aici ar fi diferenţa dintre Capitală şi micile oraşe.
„Găina care scormonește după viermișori”

– Care sunt calităţile unui bun om de radio?
– Empatia este printre primele calităţi. Apoi, este nevoie de cultură generală, de curiozitate. Şi, poate că cel mai important lucru este să nu uite nicio clipă că îşi face meseria pentru oamenii care sunt acolo, pe aceeaşi frecvenţă cu el. Aceste lucruri le spun şi tinerilor care aspiră la meseria aceasta. Îmi place foarte mult să ajut tinerii care au acelaşi vis pe care l-am avut şi eu la început. Mă ocup de stagiile de practică de la Europa FM şi astfel, an de an, cunosc foarte mulţi studenţi la Jurnalism. Le spun mereu că a face radio nu implică faimă şi bani, ele nu vin aşa cum poate se crede. Meseria asta se face pentru alţii, trebuie să fii altruist, trebuie să te dedici altora pentru a avea succes. Iar succesul de care vorbesc nu se măsoară cu numele tău, ci cu numele celui pe care-l promovezi. Până la urmă, omul de radio seamănă destul de mult cu omul de presă scrisă. El trebuie să fie înainte de toate un bun ascultător şi abia apoi un bun vorbitor.
– Dar despre moderatorii tv ce părere ai? Mulți dintre ei sunt adevărați vânători de mizerii…
– În televiziune, mai ales în cea de calitate îndoielnică, aceşti „moderatori” împinşi să scoată la iveală doar scandalurile sunt precum găina care scormoneşte după viermişori. Pe de altă parte, există în televiziuni și jurnalişti de reală calitate, iar dacă te uiţi în CV-urile lor, vei vedea că majoritatea au un trecut în radio. Și, curios, o parte dintre ei se întorc azi la prima lor iubire. De ce? Tocmai pentru că simt nevoia să se întoarcă la esenţă, la un jurnalism direct, scuturat de zorzoane, aşa cum este radioul. Un exemplu în acest sens este Andreea Esca, un jurnalist de înaltă calitate, des judecat greşit, ca un simplu cititor de prompter, la jurnalul de ştiri. De când are emisiune la Europa FM, am avut ocazia să lucrez cu ea, să observ ce jurnalist remarcabil este, ce interviuri extraordinare realizează, ce atentă e la toate detaliile şi, foarte important, ce bun organizator este. Repet, iubesc radioul, pentru şansa pe care ţi-o dă să fii autentic, să fii tu însuţi şi să transmiţi informaţii fără să ai o imagine fabricată. Pentru orice jurnalist este mult mai bine să-şi facă meseria fără cosmetizări de marketing.
– Pari un om cu sufletul mai „bătrân” decât o spun anii din buletin (35 n.r.). Eşti oare un tip modern, cu telefonul în mână mereu, sau mai degrabă cineva care preferă cartea tipărită, în locul celei virtuale?
– Sunt un pasionat cititor de cărţi, îmi place să dau paginile cărţii, nu să le citesc în alte formate. Acesta este un motiv pentru care eu vin şi plec de la radio cu metroul. Am câte o oră pentru lectură, în condiţiile în care, altfel, nu prea am timp de nimic. Acelaşi sentiment îl am şi pentru presa scrisă: o prefer celei online. Din păcate, şi o spun cu mare tristeţe, în România nu prea a mai rămas presă scrisă, care să merite a fi citită. La un moment dat, am lucrat la România Liberă, într-o perioadă în care această publicaţie merita respect, şi ştiu să fac o comparaţie destul de realistă între presa de ieri şi de azi. În prezent, presa scrisă s-a dus într-o direcţie de tabloid, iar în afară de „Formula AS” şi de câteva publicaţii mici, de nişă, nu prea mai ai ce citi. Dacă „Formula AS” a rămas constantă principiilor ei, cu mare tenacitate, fără schimbări bruşte sau radicale, celălalt exemplu pozitiv de la noi ar fi revista BIZZ. Pentru categoria business sunt foarte buni, au reuşit să vină mereu cu ceva nou, să se reinventeze, fără să scadă din calitate. Dar cam astea ar fi exemplele pozitive de la noi. În schimb, când plec din ţară, primul lucru pe care-l fac în aeroport este să-mi iau ziare locale. Ce observ? Că ei au găsit soluţia de a umple pagini întregi de informaţie, nu doar nişte fiţuici cu câteva rânduri printre poze scandaloase. Dacă ei pot, îmi place să cred că şi la noi se va putea.
– Să fie şi calitatea sistemului educaţional de la noi o cauză a acestui declin?
– Ai atins un punct dureros. Şcoala actuală de jurnalism nu prea mai reuşeşte să ţină pasul cu vremurile. Apar jurnalişti care nu ştiu reguli elementare de gramatică și nu cunosc mai deloc domeniile în care vor activa. Mare mirare am, să observ, la cursurile de pregătire pe care eu însumi le fac cu tinerii jurnalişti, că ei nu sunt nişte oameni informaţi. Acest lucru este inacceptabil! Până la urmă, principiul numărul unu al presei este informaţia. Apoi, ţine de etica fiecăruia cum o transmite. Limba română este în mare suferință la ei.
„Eu vreau să fac bine”

– Care sunt principiile tale deontologice şi umane de la care nu te abaţi?
– Ştiu că este foarte greu de definit ceea ce zic acum, dar eu vreau să fac BINE. Aşadar, etica mea profesională şi cea umană este una şi aceeaşi. Eu mi-am luat un motto în viaţă: TOTUL VA FI BINE!, ceea ce înseamnă că încerc să urmăresc fiecare situaţie prin care trec cu optimism. Chiar şi lucrurilor mai puţin plăcute le caut finaluri pozitive. Cumpănesc bine deciziile pe care le iau, mai ales când trebuie să găsesc soluţii pentru alţii. Pun binele înainte mereu, fiind convins că pentru toate cele există cauze. Pot să te întorc puţin în timp?
– Desigur.
– Îţi voi spune ceva despre mine, ceva despre care rar vorbesc. Părinţii mei au decis la un moment dat, când bunicii – părinţii tatălui meu – erau atât de bolnavi, încât necesitau îngrijire permanentă, să se mute la ţară. Un gest firesc aş spune, doar că eu aveam paisprezece ani atunci. La acea vârstă, eu şi fratele meu, cu şase ani mai mare, am rămas în Bucureşti şi am devenit propriii noştri stăpâni. Veniturile alor mei erau pe mâna noastră ca să putem trăi, să ne plătim dările, să întreţinem casa… Fratele meu avea cu totul alte gânduri şi preocupări, aşa că eu, la acea vârstă, a trebuit să devin om mare peste noapte. Maturizarea aceasta bruscă este ceva ce nu recomand nimănui, am jurat atunci că dacă voi avea copii, ei nu vor trece niciodată prin aşa ceva. A trebuit să fiu responsabil pentru mine, pentru educaţia mea, dar şi pentru casă. Părinţii mei au riscat enorm, pentru că la paisprezece ani, să ai toate veniturile familiei pe mână, singur, în Capitală, poate însemna ori o maturizare directă, ori pierzanie. Nu m-am pierdut, m-am ţinut drept pe drumul meu, dar simt şi azi golul acela, faptul că nu i-am avut alături atunci. Reuşitele mele erau povestite la telefon, problemele mi le rezolvam singur. Dar nu-i acuz. Ce puteau face?! Să-şi lase părinţii de izbelişte? Peste ani şi-au reproşat ruptura pe care au produs-o între noi, deși noi, copiii, nu ne-am simţit părăsiţi, am înţeles decizia lor, doar că această decizie a scris adânc în destinul meu. Niciodată nu le-am reproşat nimic, niciodată nu i-am făcut să creadă că au greşit, pentru că nu cred că aveau altă soluţie în acel moment. Dar nici nu voi proceda vreodată la fel cu copiii mei. Motivul pentru care ţi-am povestit aceste lucruri destul de personale pentru mine este că ele explică ideea aceasta de Bine, după care mă ghidez eu în viaţă. Pentru că pe mine nu m-au dus părinţii de mână, pentru că a trebuit să mă fac singur remarcat, pentru că nişte străini au avut încredere în mine şi mi-au dat şanse, tocmai de aceea vreau, la rândul meu, să fac aceleaşi gesturi pentru alţii. Câteodată reuşesc, am instruit tineri care au ajuns în locuri în care eu încă visez să ajung, alte dăţi ratez. Unii tineri se pierd pe parcurs, da’ eu ştiu că am încercat să-i învăţ de bine. Cu acelaşi elan mă implic în orice acţiune umanitară, în orice simt că aduce un plus de bine oamenilor.
– La final, te rog să ne spui exact între ce ore te pot asculta cititorii noştri la Europa FM.
– De luni până joi, de la 19 la 21, în emisiunea „Clubul de seară”, iar vinerea, între aceleaşi ore, emisia se numeşte „Clubul de weekend”. Sâmbăta şi duminica am acea rubrică înregistrată de care-ţi vorbeam, „Oameni de milioane”. Dar între aceste emisiuni, eu lucrez non stop. Sunt un workaholic sută la sută. Timp liber? Câte ceva pentru Baku, căţelul meu pe care-l ador. Încerc să găsesc calea de a avea timp şi pentru mine, dar aş vrea să se ştie că eu sunt „nebun”, îmi place enorm meseria mea şi de aceea nu simt nicio clipă că muncesc. Da, am mai avut şi eu căderi, da, am plâns prin birourile şefilor, cu demisia în mână, dar nu am putut niciodată să renunţ. Reacţia pozitivă a oamenilor faţă de munca noastră este răsplata supremă pentru mine, „vacanţa” mea.
Foto: Marius Mantea, Bogdan Moldovan, Cristina Anculete