„În 100 de ani de cinematografie s-a întâmplat doar de două ori ca un film românesc să fie ales pe lista scurtă la Oscar”
Decembrie 1989. Scrisoarea către Moș Crăciun a unui băiețel din Berceni transformă noaptea părinților săi într-un coșmar. Asta e, pe scurt, povestea scurtmetrajului „Cadoul de Crăciun”, o bijuterie de 23 de minute care a reușit performanța de a „sufla” premii peste tot pe unde a călătorit. Mai exact, în peste 50 de festivaluri internaționale, inclusiv celebrul „Festival de Clermont Ferrand”, cel mai mare festival de scurtmetraje din lume. Interpretată admirabil de Ioana Flora, Adrian Văncică și Luca Toma, comedia neagră semnată de Bogdan Mureșanu a mai adăugat în palmares și onoarea de a fi fost selectată pe lista scurtă a premiilor Oscar. De vorbă cu scenaristul și regizorul celui mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile .
„Am cerut ajutor Ministerului Afacerilor Externe și Ministerului Culturii, dar nu ne-a răspuns nimeni nici până în ziua de azi”
– Vestea că scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun” a fost trecut pe lista scurtă a premiilor Oscar a surprins și bucurat toți cinefilii din țară. Ai apucat și tu să sărbătorești?
– Oh, da, am sărbătorit chiar de atunci, din toiul nopții, când am aflat de la un prieten de peste Ocean. De la 3 noaptea, am tot stat pe telefoane în toate părțile lumii și fiindcă, evident, nu mai puteam să dorm, spre dimineață, m-am dus și mi-am cumpărat dintr-o benzinărie o sticlă de vin roșu și am băut-o singur de fericire. Doar că de atunci am intrat într-un tăvălug de evenimente, obligații, responsabilități, de care a trebuit să mă achit onorabil. Și care nu mi-au mai lăsat timp de nimic. Numai interviurile, puse cap la cap, mi-au consumat câteva zile. Lumea nu știe, dar să fii trecut pe lista scurtă de la Oscar nu e doar motiv de bucurie, ci și motiv de îngrijorare.
– De ce spui asta?
– Pentru că pașii următori presupuneau promovarea filmului în anumite medii din Statele Unite, pentru a crește șansele ca el să fie nominalizat. Or, asta presupunea să plătim o agenție din Los Angeles, să facem niște campanii pe email, prin care să atragem atenția votanților asupra filmului, să apărem în Variety și în Hollywood Reporter. Toate lucrurile astea costă bani. Noi am cerut ajutor Ministerului Afacerilor Externe și Ministerului Culturii, dar nu ne-a răspuns nimeni nici până în ziua de azi. Așa că am făcut ce-am putut, ne-am descurcat cu 23.000 de dolari, suportați de compania pe care am fondat-o eu, de distribuitorul spaniol al filmului, de Ovidiu Șandor și de prietenii noștri de la Avanpost. În 100 de ani de cinematografie s-a întâmplat doar de două ori ca un film românesc să fie trecut pe lista scurtă. E un mister pentru mine cum de fosta echipă a Ministerului Culturii nu a făcut absolut nimic, nici măcar nu a răspuns la mailuri.
„Premiile astea m-au făcut să înțeleg și că succesul îți poate lua mințile”
– De la premieră și până acum, „Cadoul de Crăciun” a adunat în palmares 55 de premii. Cum e să fii autorul celui mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile?
– Am trecut prin toate stările cu putință, am fost și onorat, și uimit, și îngrijorat că nu mai apuc să lucrez la alte proiecte. Și de multe ori, chiar bulversat. Premiile astea m-au făcut să înțeleg și că succesul îți poate lua mințile. La un moment dat ți se pare că ești chiar tare și începi așa, să plutești, fără aderență la concret. Noroc că am prieteni buni și vechi. Mare parte din ei sunt scriitori sau pictori, oameni nepervertiți de spectacolul și nebunia lumii cinematografice. Ei m-au tras de fiecare dată de mânecă înapoi, spre lumea reală, acolo unde Oscarul nu înseamnă nimic.
– Înainte să te apuci de regie, ai lucrat ani de zile în agenții de publicitate. Ce te-a făcut să te muți brusc de pe un meridian profesional pe altul?
– Nu a fost o mutare chiar atât de bruscă. Practic, am scris toată viața mea. Am publicat și un volum de proză scurtă. Iar în agențiile de publicitate în care am lucrat eram copyrighter, scriam. Am fost o vreme și jurnalist, am scris în Cotidianul, în Ziarul Financiar și-un pic în Dilema. O vreme, am scris scenarii. La regie am ajuns din disperare, dacă pot spune așa. Scrisesem scenariul pentru „Tuns, ras și frezat”, un scurtmetraj pe care îl gândisem din start pentru Victor Rebengiuc. Acceptase să joace, dar singura lui condiție era să filmăm înainte să înceapă el lucrul la „Câinele Japonez”. Niciunul din prietenii mei regizori nu era liber, iar eu eram condiționat de timp. Și atunci, cu mult curaj și cu ajutorul neprețuit al directorului de imagine, Barbu Bălășoiu, care era foarte experimentat, m-am aruncat în apă și-am regizat eu.
„Frica și paranoia sunt peste tot”
– În film, cel puțin, interesul tău pare să meargă spre perioada de dinainte de revoluție. Ce cauți de fapt, Bogdan? Ce te motivează atunci când scrii?
– Sunt lucruri pe care, dacă nu le-aș spune, probabil aș pocni. Trebuie să mi le spun întâi mie, nici nu mai contează audiența, poate dintr-o nevoie de a înțelege mai bine niște lucruri pe care le trăiesc. Orice ficțiune e o căutare. Ficționalizând realitatea, ea începe să capete sens. „Cadoul de Crăciun” e parte dintr-un triptic de scurtmetraje. Mai am două astfel de comedii negre, cu alte personaje, și ceea ce trăiesc ele la aceleași ore de dinaintea revoluției. Nu sunt încă filmate, dar am deja bugetul pentru ele și anul ăsta o voi face cu siguranță. Și apoi, am în lucru un lungmetraj în care ating subiectul demolărilor din cartierul Uranus, din 1985. Cadrul filmelor mele e însă doar un pretext. Dincolo de el, poveștile pe care le spun sunt valabile în orice timp și orice regim. Prefer să le plasez însă în vremurile alea, nu doar pentru amuzamentul meu, ci și ca o formă de exorcizare. Când revizitezi cu ironie, după multă vreme, o epocă, și înțelegerea e cu totul alta.
– O poveste despre comunism, petrecută în România, care a fost totuși premiată în peste 50 de țări. Ai simțit vreo clipă că oamenii recepționează diferit mesajul în funcție de zonă?
– Ignorant cum eram, am crezut multă vreme că unele detalii și subtilități sunt mult prea greu de tradus și înțeles de cei care nu au trăit realitățile noastre. Am fost însă surprins să primesc semne de apreciere de unde nu m-aș fi gândit niciodată, de pildă din Africa de Sud sau din Egipt. Până la urmă, mi-am dat seama că o situație ca cea din film e mereu actuală. Se poate aplica și la dictatura corporațiilor de azi și la lumea micilor ceaușești din ministere. Frica și paranoia sunt omenești, sunt peste tot.
„Anul ăsta l-am început în Ierusalimul pustiu”
– S-a spus despre acest film că este „tehnic ireproșabil”…
– De obicei, se spune că sunetul din filmul românesc e foarte prost. Avem chiar o „faimă” în direcția asta. Ei bine, garantez că sunetul din „Cadoul de Crăciun” e brici. Și n-o spun eu, o spun americanii, care sunt foarte pretențioși. Nici n-avea cum să nu fie brici, că e făcut de Sebastian Zsemlye, de la Raza Studio. Colorizarea e splendidă și ea. De filmat, l-a filmat Tudor Platon, un om foarte talentat. De montat, l-am montat cu Andrei Bălășoiu, cu care lucrez de ani de zile. E o echipă 100% românească. Sunt toți oameni fantastic de buni, profesioniști și generoși cu timpul lor. N-am avut fonduri mari, dar și-au dat cu toții silința cu mult peste cât ar fi trebuit. Lor le datorez faptul că a ieșit o mică bijuterie.
– Am auzit că afișul filmului e făcut chiar de fiica ta. Lucrați împreună?
– Ea l-a pictat, într-adevăr. Agata e acum la Londra, studiază animație și stop-motion. E foarte ambițioasă și are exigențe mari în privința tatălui ei, așa că nu știu exact când vom colabora. (râde) Am mai avut niște încercări de a lucra împreună, dar suntem în aceeași zodie amândoi, Lei, și ies repede scântei. Am fost un tată tânăr și destul de imatur, practic am crescut o dată cu ea. De multe ori o suspectez că e mai matură decât mine.
– Emoțiile Oscarului au trecut, lucrurile par să se reașeze în matcă. S-au liniștit și zilele tale, după toată nebunia ultimului an?
– Anul ăsta a început pentru mine în vechiul oraș al Ierusalimului. Dimineața aia de 1 ianuarie, prin orașul pustiu, a fost de-a dreptul fantastică. Da, s-a mai liniștit și viața mea și sper să se liniștească și mai mult ca să-mi regăsesc ritmul de lucru. Am un volum de proză scurtă pe care aș vrea să-l public anul ăsta și un roman neterminat. Abia aștept să mă reîntorc la el. Acum pot să greșesc din nou, mi-e permis. (râde)
Foto: GULIVER GETTY, AGERPRES
