IRINA PĂCURARIU (TVR 2): „Pentru fiecare din noi există un curcubeu, totul e să ştim să ne uităm în direcţia potrivită”

Viața, pe termen scurt

– Ești un om de televiziune neobosit. Emi­siu­­nile tale sunt maratoane întinse pe ani de zile. Irina, tu nu te odih­nești niciodată? Nu-ți vine să pui munca-n cui?

– Oricine din breasla noastră, oricât de dragă i-ar fi meseria, ştie că, la un moment dat, simţi nevoia să te scuturi de toate şi să încerci să mai ai, chiar pe termen scurt, şi viaţa ta. Iar nevoia as­ta e obligatoriu s-o respecţi, ca să rămâi limpede la minte şi la suflet. În cazul meu, am terminat treaba la sezonul doi din „Rețeaua de idoli” şi am „contabilizat” o perioadă de muncă foarte in­tensă. După 20 de ediţii, 8 în primul sezon şi 12 în al doilea, pot să spun că am încercat să-mi fac datoria cât mai bine, tratând fiecare personaj ca pe un prieten, și că fiecare dintre persoanele cu care am stat de vorbă m-a surprins mult mai mult decât m-aş fi aşteptat.

Așteptând-o pe Carina

– Deci, m-am exprimat corect: „Rețeaua de idoli” a fost un maraton…

– Da, şi de-asta am făcut un stop-cadru, câteva săptămâni, în care am luat o gură de aer curat şi, venindu-mi copilul înapoi acasă, pe perioada va­canţei, am exersat, pentru prima dată, nişte sen­timente foarte complicat de povestit, dar foarte intens trăite… Întâi, o aş­teptare care a fost mai dulce şi mai amară decât mi-am închipuit vreo­dată c-ar putea să fie, un tremur interior, la gândul că mai erau câteva minute până la aterizarea avio­nului, apoi, văzându-mi fata, a venit întreba­rea nerostită: oare mai e acelaşi copil care a plecat acum trei luni sau e cu totul altul? Nu că mi-aş fi dorit neapărat ca fata mea să fie la fel, dar voiam să ştiu ce s-a modificat în ea… După care au venit nişte schimburi de replici care mi-au amintit de mine, la vârsta ei, şi mi-au amintit de cum am început eu atunci, studentă fiind, să mă desprind de ai mei, să-mi croiesc o viaţă care pre­­­supunea şi independenţă… Şi mi-am dat seama că-mi doresc asta, viaţa independentă, pentru copilul meu, dar, pe de altă parte, mi-e foarte greu să accept situaţia din postura de părinte. Bine că deocamdată suntem la faza în care fata mea nu-şi doreşte nişte aripi atât de întinse încât zborul să-i fie foarte larg, ci îi e încă foarte drag să ne aibă alături de ea, în fiecare zi, măcar prin te­lefon sau printr-una dintre formulele as­tea noi de comunicare. Ceea ce mă face să mă simt şi bine, dar, în acelaşi timp, şi vi­no­vată – că ştiu cât de tare mă bucur pentru că lucrurile stau încă aşa.

– Vorbești despre Carina, fiica ta cea mare, care a plecat în toamna trecută să studieze în An­glia…

– Exact! Carina a aplicat la cinci facultăţi de arhitectură din Anglia şi a fost acceptată la toate. Până la urmă, dintre cele cinci a ales-o pe aceea din Oxford: o facultate nouă, a unuia dintre ma­rile colegii din Ox­ford, o şcoală foarte ambi­ţioa­să, care i s-a părut că i se potriveşte cel mai bine.

– Îți antrenezi fetele în munca ta? Te consulți în vreun fel cu Carina și Petra, mezina ta, când faci „Reţeaua de idoli”?

– M-am mai sfătuit în legătură cu invitaţii. Mi-au spus de oameni care erau interesanţi pen­tru ele, mi-au făcut diverse propuneri, unele pe care le-am îmbrăţişat, altele pe care le-am res­pins, pentru că era vorba de oameni care nu erau potriviţi pentru pu­blicul de televiziune, că şi la asta trebuie să te gân­deşti… Şi mai e ceva care mi-e foarte clar: în felul în care abordez per­sonajele, se distinge, fără doar şi poate, o anume amprentă a fetelor mele. Datorită lor, am căpătat o doză de relaxare în a întreba lucruri umane – lucruri pe care, în ur­mă cu cinci ani, n-aş fi îndrăznit să le întreb. Ge­neraţiile astea noi au un anume stil, foarte deschis, de a aborda oamenii. Oricine a luat con­tact cu nişte ado­les­cenţi ştie că, după ce depăşesc bariera timidităţii, ei sunt foarte direcţi, că e foarte greu să-i pă­căleşti şi că, pentru orice idee pe care le-o aduci în faţă, ei solicită argumente solide.

– Lista cu intervievaţi cum ai stabilit-o?

– În funcţie de valori, căutând să evit „re­petiţia”, adică să nu mă fi­xez pe persoane care fuseseră in­ter­vievate, cam în aceeaşi perioa­dă, de alţi colegi din media, dar, sincer, şi în funcţie de programul oamenilor, căci unii, pur şi simplu, nu erau disponibili atunci când ar fi trebuit noi să-i filmăm. Uite, de exemplu, primul sezon a început cu Nadia Comăneci, la care toţi suntem atenţi, pentru că ea repre­zintă nişte valori pe care sportul românesc n-o să le mai atingă repede. Acum, în cazul Nadiei, n-a fost vorba că n-o mai văzusem de mult la televizor, dar am profitat de faptul că Alina Alexe, colega mea de la redacţia Sport, avea nişte filmări cu Nadia, exact în locul în care a luat celebrele note de zece, când s-a de­fectat tabela de afişaj că nu „ştia” ce-i aia „zece”. Ei, acolo, în Montreal, unde a fost acea sală de sport, s-a construit de curând un mall, la a cărui inaugurare a fost invitată Na­dia, pentru că, într-o anume zonă, au fost păstrate nişte ele­mente ce ami­ntesc de „întâm­pla­rea” aceea care a făcut istorie: s-a păstrat tabela cu ce­lebrul 1.0 şi câteva scaune din fostele tribune. Am aflat de aceste filmări, care erau „conser­vate” de vreo ju­mă­tate de an, parcă aş­teptându-mă pe mine, şi-am zis: „Uau! Asta e cea mai bună deschi­de­re!”

Sofia Vicoveanca și tableta din traistă

– Revenind: cu alte cuvinte, fetele tale te adap­tează constant la socie­tatea pre­zentului.

– Aşa e! Frica de ridicol cu care eu m-am născut a fost şi continuă să fie bine şlefuită de replicile şfichiuitoare pe care le primesc acasă, fie de la Petra, fie de la Carina. Fetele mele vor sinceritate şi merg pe esenţe. Aşa am învăţat eu să pun întrebări mai directe, care să solicite sin­ceritate şi concreteţe. Uite, de exem­plu, doamna Sofia Vicoveanca este genul de interlocutor nobil şi erudit, căruia până în urmă cu câţiva ani m-aş fi ruşinat să-i adresez nişte întrebări „mai umane”. Acum, însă, „învă­țată” de fetele mele, mi-am luat inima-n dinţi, mi-am schimbat atitudinea – fără însă a-mi pier­de res­pectul şi admiraţia! – şi aşa am aflat, de pildă, că, deşi probabil nimeni nu s-ar fi aşteptat, dânsa e foarte activă pe re­ţelele de socializare. Mi-a spus că întotdeauna poartă în traistă – celebra ei traistă – o oglindă, în care să se aran­jeze, fiindcă e o fe­meie foarte cochetă, şi o ta­ble­tă, pentru ca mereu să aibă acces la internet. Re­pet: vorbim despre o femeie care curând va îm­plini 80 de ani şi care, de 60 de ani, cântă folclor! Sau Florin Piersic: tot aşa am aflat că şi el, care tocmai a împlinit 83 de ani, când merge cu ma­şina, nicio­dată nu ascultă radioul. Pentru că trea­ba lui este să repete una dintre sutele de poezii pe care le ştie – în felul ăs­ta îşi menţine mintea limpede și aşa, nu uită niciodată vreun rol.

Petra și Angela Merkel

– Apetența Sofiei Vicoveanca pentru internet este remarcabilă. În general, vârstnicii nu se simt bine în virtual, acuzând că el „îi strică pe tineri”.

– Da, multă lume se plânge că puştii de­pen­denţi de internet sunt lipsiţi de cultură, de edu­caţie şi că trăiesc într-o superficialitate pericu­loa­să, pe repede înainte… Ştim foarte bine că s-au realizat o serie întreagă de studii pe tema as­ta, studii care continuă să fie iar şi iar aduse la zi, fiindcă lună de lună consumul de internet se modifică. De curând, un astfel de studiu a indicat că atenţia, pe un unic subiect, a unui om, s-a re­dus la doar 7 secunde! Mai mult nu poate! De-asta s-a ajuns la nece­sitatea de a spune lu­cru­rile repe­de, concis, sinte­tic. Or, de multe ori, formulările de tipul ăsta se traduc, evident, şi prin superfi­cialitate. Şi, uite-aşa, titlurile au ajuns la putere! Oamenilor li se pare că, dacă stau prea mult pe un subiect, pierd timp, un timp în care ar fi putut să afle şi altele, pe alte teme. Şi îţi dai seama cât de acută e impresia asta la generaţiile care s-au născut şi au crescut cu acest soi de tablă de valori! Pe de altă parte, mai există şi excepţii. Adică, treaba asta ţine şi de copil, de felul în care s-a obişnuit să comunice în casă. Ştii şi tu foarte bine că există acea teorie care spune că nu trebuie să aştepţi ca un copil să citească, dacă el nu te vede pe tine citind. Eu sunt de acord cu teoria asta! E adevărat că viaţa ne aduce atât de multe de făcut, încât uneori să deschizi o carte se transformă într-un lux, însă, chiar şi în condiţiile astea, e esenţial ca, mai ales atât timp cât copilul e copil, să vorbeşti cu el. Dacă nici asta n-o faci, dacă şi pe-asta o sari, atunci nu ai nicio justificare dacă te plângi că ai un copil care nu-şi ridică ochii de pe internet. Eu am un copil, pe Pe­tra, fetiţa mezină, care deşi a ajuns deja în clasa a V-a, e la anti­pod: nu e fascinată de in­ternet, e interesată prea tare de ce se întâmplă în jur! De exemplu, într-o zi s-a apu­cat să-mi facă o teorie apro­po de des­tinul politic al An­gelei Merkel! Pentru c-o inte­re­sează inclusiv genul ăsta de su­biecte. Şi o interesează fiindcă ne-a auzit pe noi, pe părinţii ei, în casă, comentând tot felul de su­­biecte. Dacă şi eu, şi Ticu (n. red. Cons­tantin Lă­cătuşu, soţul Irinei, celebru alpinist şi geolog, pri­mul român care a cucerit vârful Everest) am fi fost doar dis­peraţi să ne trimi­tem copiii la teme şi să le smul­gem telefoanele din mână, dacă n-am fi stat de vor­bă cu ei, dacă nu le-am fi dat exemplul unor discuţii pe diverse teme, unele dintre ele chiar aprofun­date, atunci n-am fi câş­tigat nimic, ci am fi pier­dut totul, n-am fi ajuns ca Petra să ne vor­beas­că, în clasa a V-a fi­ind, despre destinul po­li­tic al An­gelei Merkel şi n-am fi ajuns s-o ve­dem pe Ca­ri­na deve­nind o tânără echi­li­brată, în pas cu tim­pul, dar fără a manifesta a­ceastă tragică adicţie de internet.

Cheile Șugăului-Munticelu

– Ticu, soţul tău, este şi el la fel de adap­tat la prezent?

– Ticu se adaptează constant la prezent, cons­­­truind. Asta e cea mai recentă obsesie a lui. (râde) Construieşte pe lângă casă, în curte, lu­cruri care ai spune că sunt făcute de nu ştiu ce mari echipe de spe­cia­lişti. Construieşte însă şi de­parte de casă: de pildă, anul trecut, s-a întors în Nepal, în zona cea mai năpăstuită de cutremu­rul care a de­vas­tat ţara în 2015, şi acolo, în acea zonă, a ri­dicat şi a inaugurat o şcoală cu două corpuri de clă­dire. Încercând în felul ăsta să-i răsplă­teas­că pe nepalezi pen­tru simpatia cu care l-au tratat întotdeauna şi pentru ajutorul pe care li l-au dat de fiecare dată. Lui Ticu, Nepa­lul i-a conturat în mod clar viaţa, iar el nu uită asta nicio secundă. De asemenea, în ul­tima vreme, Ticu s-a ocupat foarte mult de re­zervaţia naturală Cheile Şugă­ului-Munticelu, din apropiere de Cheile Bica­zului. Cheile Şugăului-Munticelu în­seam­nă un loc absolut magic, cu un micro­cli­mat special, cu multe specii de floră şi de faună. Na­tura 2000, un loc care reprezintă marele pariu al lui Ticu din anii din urmă, încearcă să protejeze spaţiul ăsta cât mai nealterat de om, dar să-l facă şi cât mai pentru oameni, astfel încât ei să-l apre­cieze, însă fără să-l strice. A făcut acolo in­clusiv un traseu de tip „Via Ferrata”, pe care l-a botezat „As­tragalus”, căci acolo, în spaţiul re­zervaţiei, a fost identificată pentru prima dată o nouă specie de plantă, Astragalus pseudopur­pu­reus. În plus, 95% din totalul mondial al popu­laţiei acestei plante se găseşte la noi, în spaţiul rezervaţiei. Acolo, în Cheile Şugăului-Mun­­ti­celu, vin să par­cur­gă tra­­seul „Via Ferrata”, con­ceput de Ti­cu, cel mai lung din Ro­mâ­­nia, oameni de pe tot glo­bul: din Rusia, din Gre­cia…

Curcubeul lui Chiriac

– Va exista şi sezonul 3 al emisiunii „Reţeaua de idoli”?

– Da, absolut sigur! Chiar am început să-l pregătim: sun­tem în faza în care avem aşa de multe posibile personaje, încât ne gândim „pe cine oare?”, „oare care ar fi mai in­te­resant?”, „oare despre cine ar vrea mai mult lumea să ştie ce mai face, dintr-o pers­pec­tivă foarte umană?”. Deci asta facem acum: selecţia perso­na­jelor. Iar eu nu mi-am aban­donat vechea obsesie: să mai descopăr, măcar din când în când, nişte oameni mai puţin ştiuţi, dar care au toate moti­vele să fie cunoscuţi de toată lumea. Aşadar, neapărat voi strecura şi nişte idoli mai pu­ţin vehiculaţi.

– Irina, din toți invitații emisiunilor tale, există vre­unul care să fi făcut o afir­mație pe care nu poți s-o uiți??

– Nu ştiu dacă pot să fac neapărat un top, dar – uite! – în clipa asta îmi revine în memorie actorul Constantin Chiriac, cel care a inventat festivalul de teatru de la Sibiu. Constantin Chi­riac provine dintr-o familie din Prisăcani, din ju­deţul Iaşi, de pe malul Prutului. Şi mi-a povestit la un moment dat că mama lui, o ţărancă ade­vărată, în sensul frumos al cu­vân­tului, care avea doar trei clase, dar fusese dăruită de Dumnezeu cu o inteligenţă sclipitoare, îl trimitea, câteodată, la vânătoare de curcubeie. Îi spunea că, la ca­pă­tul satului, în­tot­deauna o să găsească curcubeie. Şi Constantin Chiriac a ră­mas de-atunci, din copilărie, cu ob­sesia de a găsi curcubeie pe cer. Iar într-o zi în­gheţată de iarnă – când e foarte greu să vezi curcubeu pe cer – mergând pe drumul dintre Si­biu şi Braşov, la foarte pu­ţin timp după prima ediţie a festi­valului, care înce­pu­se cu doar trei ţări: Bul­garia, Republica Mol­dova şi Ro­mânia –, a văzut pe cer, din­tr-odată un curcubeu splen­did. Și-atunci a ştiut, a avut siguranţa, că din fes­tivalul lui o să iasă ceva bun. Ceea ce s-a şi întâmplat: el a ajuns al doilea cel mai important festival de teatru din lume, iar la cea mai nouă ediţie, in­vitaţii au fost din câteva zeci de ţări. Şi Constantin Chiriac a con­clu­zionat aşa: pentru fie­care din noi există un curcubeu, totul e să ştim să ne uităm în di­recţia potrivită.