Pâinea vie

Îmi plăcea s-o urmăresc în diminețile în care făcea pâine. De obicei, sâmbăta era ziua în care Buna mea frământa și cocea pâinea pentru întreaga săptămână care urma. De cele mai multe ori, ea nici nu știa că eu sunt trează și că o pot vedea. Era întuneric încă, atunci când ea se scula și făcea mai întâi focul în șporiu, soba uriașă care încălzea toată casa. Nu aprindea lu­mina, poate ca să nu mă de­ranjeze pe mine, și bucătăria era luminată doar de flă­că­rile jucăușe care se vedeau din dosul ușiței de fier, lăsată deschisă înadins. Dar chiar și așa, luminate doar puțin, mișcările ei erau si­gure și păstrau mereu o rânduială pe care am ajuns s-o cunosc, s-o învăț și s-o stăpânesc și eu, fără să-mi fi propus dinadins. Am desco­perit acest lucru acum, în zilele de izolare impusă, în care mai mult decât în alte dăți am pregătit pâine de casă pentru ai mei.

Nu mi-am dat seama de la început, dar într-o di­mineață, m-am surprins în timpul unui gest mărunt, făcut în mod oarecum automat, legân­du-mi părul cu o basma, înainte de-a începe fră­mântarea aluatului de pâine. Brusc, mi-am amintit de diminețile în care Buna desfășura în fața mea un adevărat ritual, ce-mi părea atunci tare mis­terios, la lumina focului din vatră, care sporea și mai mult taina întâmplărilor din bucătărie. Parcă o văd cum își încingea șurța mare peste haine și cum își strângea apoi conciul prins în agrafe, cu o năframă albuță, cu puncte mici albastre. Covata de lemn era deja așezată, de cu seară, pe lada de lemne de lângă șpori, și făina adusă din cămară, la căldura bucătăriei. Îmi plăcea să văd cum cer­nea făina, care se așeza în covată, ca omătul. Apoi pregătea plămădeala din drojdie, apă și puțin zahăr sau miere. O amesteca în mijlocul făinii din covată și acoperea covata cu un ștergar mare și gros. Acela era aproape întotdeauna momentul în care Buna descoperea că nu mai dorm, că sunt trea­ză și că văd ce face. Câtă vreme plămădeala dos­pea, „mă lua în primire” cu spălatul, piep­tănatul și îmbrăcatul, apoi îmi punea dinainte mân­carea și știam că nu mai pot trage mâța de coadă, pentru că în ziua pâinii, aveam sarcini clare, de la care, oricât aș fi vrut uneori, nu mă puteam fofila.

Frământatul

Eu n-am o covată de lemn în care să frământ aluatul de pâine. Am văzut una odată la un târg de meșteșugari și mi-a rămas gândul la ea. N-am cumpărat-o, m-am gândit că nu-mi e de mare folos, pentru că, la vremea aceea, făceam rar pâine. Acum ar fi bună una, mă gândesc, obser­vând cum tot mai mult căutăm în trecut răs­pun­suri la întrebări, sprijin și salvare pentru ceea ce ne este dat să trăim.

În covata Bunii se putea frământa aluat pentru opt, zece pâini mari. Era loc destul ca aluatul să dospească și să crească sub șervetul cu care era acoperit. Castronul meu de frământat „duce” doar două pâini și jumătate sau trei mai mici, ceea ce înseamnă că, dacă trebuie, de două ori pe săp­tămână îl cobor din cuiul cămării și-l pun la lucru. Când Buna frământa pâinea, mă chema s-o ajut, adică să țin bine covata de urechile de lemn, ca să nu se legene într-o parte și alta, cu fundul ei rotunjit de dalta cioplitorului. Frământatul înce­pea de la un capăt al coveții și, din aproape în aproape, mâinile Bunii înaintau către mijloc și apoi ajungeau către celălalt capăt al ei. Ajunse acolo, întorceau aluatul cu o mișcare rapidă și o luau iar de la început, în sens invers. Dansul mâinilor ei, cu pumnii strânși, când împingeau aluatul, și apoi cu palma deschisă, când treceau doar ca o mângâiere pe deasupra lui, mă uimea întotdeauna. În jocul acela am descoperit, mult mai târziu, că stătea, de fapt, secretul vieții ei, care a fost, cu bune și rele, cu tihnite și mai puțin tihnite, acela al unei femei obișnuite. Buna era când puternică și fermă cu aluatul din covată, ca și cum în el vedea un adevărat motiv de îm­potrivire și încăpă­țâ­nare, când blândă și afectuoasă, ca și când în fața ei ar fi fost cea mai nevinovată și neajuto­ra­tă ființă. Cred că acesta a fost până la urmă cel mai mare secret al Bu­nii: aluatul ei de pâine era viu și Buna îl res­pec­ta ca atare.

Dospitul

Eu n-am mașină electrică de făcut pâine, cum e acum la modă. Frământ aluatul cu mâinile, așa cum am învățat de la Buna. Stau așezată pe un scaun în bucătărie și țin în brațe castronul cu aluat. Buna stătea în picioare când frământa pâinea, ca să se poată mișca ușor de la un capăt la altul al coveții. Aluatul meu de două pâini e gata în mai puțin de o jumătate de ceas. Buna frământa mult mai mult. Uneori, îmi spunea râzând că trebuie să frământe aluatul până când picură apa din grindă, și-mi cerea să-i șterg de pe frunte sudoarea, cu o năframă. Când simțea ea că aluatul e gata, că se desprinde ușor de marginile coveții și de pe mâini, îi dădea o formă rotundă, pe care-o netezea cu băgare de seamă și o presăra cu puțină făină. Acoperea covata cu o față de masă mare, împăturată în două, ca să fie mai groa­să și să țină căldura deasupra aluatului. Co­vata era așezată lângă cuptor, în căldura blândă a focului, noi stăteam lângă ea, eu pe scăunelul meu mic, Buna pe lăduca de lemne și așteptam ca aluatul să dospească, să înceapă să crească, să adune în el căl­dură.

În vremea aceea a așteptării, Buna își dezlega traista cu povești și mă ținea lipită de scaun, spunându-mi întâmplări cu Mu­ma Pădurii, pitici, zălămăzdre, libelule uriașe cu capete de gândac, care viețuiau toate, după cum se jura ea că le-a văzut, tocmai în pădurea de lângă grădina noastră. Scopul poveștilor spăimoase era clar, Buna voia să-mi taie pofta fugitului de-acasă. Sărăcuța de ea a înțeles greu și mult prea târziu că poveștile ei nu făceau decât să-mi crească și mai mult interesul pentru lumea care se întindea dincolo de gardul curții noastre. Acum, la mulți ani de la acele întâmplări, pot să spun, totuși, că niciodată poveștile n-au fost mai frumoase ca atunci când așteptam să crească aluatul de pâine, așezate amândouă pe scăunele, lângă bătrânul șpor!

Coptul

Cuptorul Bunii era într-o parte a curții, sub un măr mare ce făcea mere de vară. Sub acoperișul cuptorului își făceau cuib în fiecare an multe păsărele, pe care le urmăream, săptămâni de-a rândul, cum își creșteau puii. În cuiele bătute în grinzile acoperișului, Buna își agăța ierburile la uscat. Ierburi de ceai, culese din pădure, sau ier­buri aromate, crescute în straturi, pentru mâncă­ruri. Lângă cuptor era o masă mare de lemn, pe care se înșirau pâinile înainte de-a fi băgate la copt. Buna le cocea direct pe vatră, puse pe foi de paltin, de hrean sau de varză. Încălzitul cup­torului era alt meșteșug pe care Buna îl stăpânea. Ardea mai întâi așchii și lemnișoare subțiri, apoi crengi mai groase, care lăsau în urma lor jar destul, așa încât cărămizile boltite și vatra să fie fier­binți. Când credea ea că e bine încălzit cuptorul, scotea afară, în buza lui, tot jăratecul și „probăluia” căldura din cuptor cu o bucată de hârtie pe care trebuia să i-o aduc eu. Era un mo­ment pe care-l așteptam mereu cu nerăbdare, pentru că era un adevărat spectacol. Buna arunca ghemotocul de hârtie în mijlocul vetrei curățate de jar. Dacă hârtia se aprindea, însemna că este prea mare căldura și pâinile s-ar arde. Atunci așteptam un timp, după care Buna făcea iar proba cu hârtie. Căldura era bună și pâinile nu se ardeau, dacă marginea hârtiei începea să se în­ne­grească ușor, să sclipească stins, dar fără să ardă cu flacără. Cu un șervet mare, udat bine, înfășurat pe cociorvă, care era un fel de săpăligă de lemn cu care se trăgea jarul afară, Buna ștergea vatra, și în aburii aceia băga repede toate pâinile la copt. Închidea ușa cuptorului, o priponea cu un lemn, și ne duceam înapoi în bucătărie, unde ne aștepta o bucată bună de aluat, rămas de la pâine, din care Buna făcea plăcinte, riteșe, văcăraie și păsăruici, la care le punea ochi din boabe de piper. Pe acestea le băga în gura cuptorului, la copt, doar când întorcea pâinile, schimbându-le locul pe vatră.

Cuptorul meu este electric, apăs pe un buton și gata, căldura începe să-l încălzească uniform. Bag tăvile cu aluat la copt și aștept clopoțelul care îmi spune că timpul coacerii s-a scurs. Așteptarea mi-ar fi moartă dacă n-aș avea poveștile de de­mult la care să mă întorc, dacă n-aș fi crescut cu pâinea vie pe care Buna o făcea după învățătura căpătată de la mama ei, care, și ea, tot de la mama ei, care, și ea, la rândul ei…