Emil Piștea e unul dintre primii oameni pe care i-am cunoscut când m-am mutat în Mediaș. Atelierul său de croitorie e lângă florăria la care mă angajasem sezonier, și-n fiecare zi găseam răgaz să schimbăm câteva vorbe, de regulă la o cafea băută-n picioare, în pragul ușii, între doi clienți. La chip, seamănă cu un bunic sfătos, bonom, dar încă tânăr. De fapt, chiar este: în pragul pensionării, are deja cinci nepoți, patru fete și un băiat, de la cei trei feciori. Un om de toată nădejdea, care știe să-ți întindă o mână de ajutor, mult înainte ca tu să i-o ceri. Clientă i-am fost de foarte puține ori, dar n-a ezitat niciodată să mă ajute, ba să-mi scurteze un pantalon, ba să-mi strâmteze vreo fustă, ba chiar să m-ajute să creez o păpușă de cârpe, mare cât un stat de om, pentru nepoțica mea. Îl cheamă Emil Piștea și este unul dintre ultimii croitori profesioniști din Mediaș.
“Fă-te croitor!”. Și s-a făcut
De când cu pandemia, micul atelier de croitorie al lui Emil e închis. Acum se ocupă de grădină, de făcut pe lângă casă tot ce a amânat, alegând, mai degrabă, să îi ajute pe clienții care îl solicitau, chiar și peste program. În februarie, și-a depus dosarul de pensie. Încă nu a primit niciun răspuns. Nu s-a decis dacă va continua sau nu să lucreze și după ce va fi primit decizia . “Știi, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge croitor. Mi-ar fi plăcut să mă specializez în protecția plantelor, în horticultură sau piscicultură. Dar, la sfârșitul clasei a VIII-a, la controlul medical pentru admiterea la liceu, mi-au găsit o problemă la plămâni, o răceală mai veche, netratată. Am stat prin spitale câteva luni și de aceea am pierdut un an de școală, iar, când m-am întremat, la liceul agricol de la Blaj, unde vroiam să merg, nu mai era niciuna dintre specailizările pe care mi-aș fi dorit să le aleg”. Cei doi frați mai mari lucrau deja în industria grea, unul era strungar, celălalt frezor, și l-au sfătuit să nu le-o ia pe urme. “Fă-te croitor!”, i-au zis. I-a ascultat. A făcut, la Craiova, unde-a fost repartizat, o școală profesională, prin ucenicie la locul de muncă. În fiecare an din cei trei, cât dura școlarizarea, doar trei luni jumătate erau dedicate teoriei, în restul timpului elevii trebuind să-și facă ucenicia în câte una din nenumăratele secții de croitorie din țară. “La examenul de final, la proba practică, am avut de cusut un costum bărbătesc, pantaloni și sacou, obiectele vestimentare cel mai greu de făcut”, își amintește Emil Piștea.
Odată luat examenul, s-a angajat la “Medieșana”, aceeași cooperativă unde-și făcuse și ucenicia și de unde, acum, după 47 de ani de muncă, iese la pensie. “La începutul anilor 2000, mi s-a oferit un post la o firmă din Sibiu, care avea o secție în Mediaș. Am acceptat, pentru că salariul era mult mai mare decât cel pe care-l câștigam. Firma era specializată pe croitorie de damă, în special pantaloni, dar și deux-pieces-uri și rochii. Produsele veneau gata croite, noi doar le finisam. Lucram pentru «Armani» și «Basler», o firmă de renume din Germania. Am fost șef de secție și aveam în subordine 29 de croitorese, cu care am ajuns să facem și câte 350 de pantaloni pe zi. «Made in Romania» apărea scris doar pe eticheta hainelor cusute pentru reprezentanța «Armani» din Canada, deși lucram și pentru SUA, aproape toate țările din America Latină, Japonia și Hong-Kong…”. În firma asta, Emil a rămas opt ani, până când probleme financiare au făcut ca secția să fie închisă. S-a întors la “Medieșana”, cei de aici reprimindu-l cu brațele deschise.
Rochia din săptămâna nunții
Emoția din glas i-a dispărut pe măsură ce s-a adâncit în poveste, în amintiri, ba chiar se transformă, pe alocuri, într-o iritare justificată, ori de câte ori în discuție apare comparația între vremurile trecute și cele de acum. Înainte de Revoluție, în fiecare secție de croitorie, din aproximativ 16 persoane, maximum două se ocupau de modificări la îmbrăcăminte, or azi, asta e ceea ce se solicită, cu precădere, celor puțini care se mai ocupă cu croitoria. O peteceală! Și nu e doar asta. “Erau incomparabil mai bune materialele, stofele cu care lucram pe vremea lui Ceaușescu, și erau produse exclusiv în România. Era fabrica “Libertatea” la Sibiu, era «Dorobanțul» la Ploiești, erau fabrici la Buhuși, Brașov, Timișoara, București. Erau stofe de lână, cu care se lucra foarte bine. Cele de acum sunt pe bază de sintetic, e foarte greu de lucrat cu ele, nu au ținută, se deformează, pantalonii nu țin dungile… Nu au nici pe departe aceeași calitate ca stofele vechi, românești”.
Îl întreb dacă și-a dorit, vreodată, să lucreze pe cont propriu. “Ar fi fost greu, îmi spune, căci eu nu am mașină, nu am carnet de conducere și ar fi fost greu să mă aprovizionez singur cu materiale. Așa, cooperativa era cea care asigura tot ceea ce aveam nevoie, deși fiind obligat să lucrez la tarifele stabilite de ei, ele nu mi-au prea plătit munca. Înainte de Revoluție, de exemplu, pentru un sacou, unui croitor îi reveneau 68 la sută din tariful stabilit de cooperativă. După Revoluție, cota aceasta s-a redus la 32 la sută. E drept că și munca ni s-a ușurat cumva: au apărut materiale noi, pe bază de inserție, care nu mai trebuie cusute, fiind tratate cu un fel de lipici. Nu se mai face atâta croitorie de mână ca altădată, ceea ce reduce și volumul de muncă. Dar nici nu mai ești motivat să lucrezi haine noi, mult mai bine plătite fiind modificările, cu 80 la sută din tarif. Comparativ, o vestă cusută de la A la Z costă tot atât cât scurtarea unei perechi de pantaloni, la un volum de muncă incomparabil. Doar pentru croitorii pe cont propriu mai e avantajos să lucreze haine noi, căci câștigul e al lor, întreg”.
Ultimele sacouri pe care le-a lucrat domnul Emil au fost pentru costumul de mire al fiului cel mic și costumul său de socru mare. Râde, amintindu-și asta. “Știi cum se zice, că pruncii pantofarului umblă cu papucii rupți și ai croitorului, cu hainele necusute? No, cam așa a fost și la mine! De multe ori s-a întâmplat ca tocmai pentru mine sau pentru copii să cos în ultimele momente, că dădeam prioritate tot altor și altor clienți. Soția mea, Elena, nici nu mai știe de câte ori a apucat să-și vadă hainele gata abia în ziua în care aveam de mers la vreo nuntă. De trei ori a fost soacră mare și de tot atâtea ori i-am făcut rochiile abia în săptămâna nunții…”.
Drept răsplată, bucuria
Îmi povestește toate astea în curtea casei, într-o însorită după-amiază de duminică. Foarte aproape de un cartier de blocuri al Mediașului, casa familiei Piștea e ultima, pe o străduță ce urcă molcom un deal. Dincolo de gardul casei, pădurea. Încă neînverzită pe de-a-ntregul, împrăștie, totuși, miros de verde crud, dând nebănuite puteri aerului pe care-l respirăm. Niciunul din zgomotele orașului nu ajunge până aici, doar cântecul păsărilor, multe și îndrăgostite, și vântul șturlubatic, hârjonindu-se cu razele soarelui, strecurate printre crengi. Înțeleg perfect de ce Emil alege ca, odată pensionat, să nu-și mai continue, nici măcar pe cont propriu, activitatea. Prea mulți ani a petrecut în spații închise, în țăcănitul mașinilor de cusut, în aburul fiarelor de călcat profesionale. Singurul lucrul care îl amărăște este că, după aproape jumătate de veac de muncă, încă e plătit cu salariul minim pe economie, și de aceea, pensia, cu siguranță, nu va fi nici ea foarte mare. “De aceea nici nu mai prea sunt tineri atrași de profesia asta. Câțiva ani, la unul din liceele din oraș, a funcționat o clasă cu specializarea “Croitorie”, erau mai mult de 20 de eleve, dar toate visau să plece în străinătate, făceau școala doar ca să obțină o diplomă. E păcat că se pierde tradiția asta. Dacă mă gândesc bine, când eu am terminat școala profesională, am fost 70 de ucenici croitori în Mediaș, iar acum mai suntem doar trei care practicăm această meserie”. L-am întrebat pe d-l Emil în ce constă, de fapt, satisfacția muncii de croitor. Mi-a răspuns, fără să se gândească prea mult: “Răsplată mi-a fost, de fiecare dată, bucuria oamenilor, când își vedeau haina gata și făcută pe gustul lor. Când se uitau, pe toate părțile, în oglindă, și li se umplea chipul de bucurie pentru felul în care arătau. Mulțumescul ăla al lor n-o să-l uit niciodată. Din tot ce-am făcut, e singurul lucru pe care îl iau cu mine, la pensie”.
