M-am hotărât să vă scriu și eu povestea unui pui de căprioară. Aș fi vrut să pot vorbi despre el la timpul prezent. L-am văzut prima dată într-o după-amiază de vară, în casa bunicilor mei, undeva la munte. Cu o săptămână în urmă, unchiul meu îl găsise în pădure, dormind dus. Nu avea mai mult de câteva zile…
L-am zărit la câteva minute după ce am intrat în casă, ițindu-se de după o ușă, ușor, cu teamă. Un căpușor curios cu ochi mari, albaștri închis, cu gene lungi și arcuite, cu piciorușe ca firul de ață și o delicatețe în mișcări imposibil de descris în cuvinte. Era absolut incredibil: un puiuț de căprioară mic, gingaș, sfios! Se simțea în largul lui doar alături de cei ai casei, cu deosebire alături de verișoara mea, o fetiță care iubește enorm animalele, înconjurată toată ziua de câini și pisici. Ea-i era ca o mamă. Îi plăcea să doarmă cu ea, s-o lase să-i ronțăie părul, să primească mâncare din mâinile ei. Încet, încet, m-a acceptat și pe mine. Îi dădeam de mâncare – îi plăceau foarte mult frunzele de zmeur, de păpădie. Se agita de bucurie când simțea sticla de lapte, dar era înnebunit după ciocolată și napolitane. Cu toate acestea, n-ar fi luat nimic, oricât i-ar fi fost de foame, dacă persoana care îi oferea hrana nu-i era cunoscută.
Petele albe, „puișorii”, i-au dispărut pe măsură ce a crescut. Nu am știut că blana unei căprioare e atât de moale și nici faptul că e roșcată sau maronie doar la suprafață, în profunzime, spre piele, fiind gri. Blana de iarnă foșnește la atingere și e atât de deasă, încât cu greu se poate ajunge la piele. Am aflat toate astea în nenumărate rânduri, când am încercat să mă împrietenesc cu Duduțu, alintându-l, masându-i spatele și gâtul. Cu multă, multă răbdare, am reușit să mă apropii de el, fără să se mai sperie, să-l fac să mă lase să-l mângâi. Îmi amintesc și plânsul lui, exact ca al unui copil. Închis în grajd, dacă simțea prezența verișoarei sau a mătușii mele, cu care se obișnuise din prima zi, plângea, chemându-le. A legat prietenie cu un motan mare, negru și foarte cuminte, care în fiecare dimineață mieuna la ușa grajdului, în dorința de a merge să-l viziteze. Stăteau împreună, își lingeau unul altuia blănița, căpriorului îi plăcea foarte mult să-i ronțăie vârful cozii, făcând-o să pară tăiată cu foarfeca.
I-au crescut cornițe și începuse să împungă. Îi plăcea să fie scărpinat, sărutat pe ochișorii cu genele acelea incredibil de lungi și arcuite, pe botic și pe urechiușe. Ronțăia cu plăcere fân, dar aștepta în fiecare dimineață biberonul cu lapte cald și cât mai des posibil bucățica lui de ciocolată. Mânca cu plăcere și pâine, iar dacă-i strecuram în miez vreo pastiluță, o mesteca fără să dea semne că nu o dorește.
În primăvară s-a îmbolnăvit. Când l-am văzut din nou, înaintea sărbătorilor de Paște, mi-a fost greu să-l recunosc. Slăbise foarte mult, era scheletic. Adăugând la boala lui și faptul că era în perioada când își schimba blănița… arăta deplorabil. A făcut injecții și, deși mai tușea, părea că începe ușor, ușor să se înzdrăvenească. Fiecare bucățică pe care o înghițea părea o victorie. În noaptea Învierii s-a chinuit groaznic. Ar fi vrut să doarmă, i se închideau ochii, dar durerile și tusea îl împiedicau să se așeze. A doua zi era mult mai bine, mergea prin curte și chiar a încercat să-l împungă pe unul din musafirii veniți în vizită. Ne-am distrat, încredințați că e un semn bun. M-am întors liniștită acasă, dar două zile mai târziu, am aflat că murise. Singur, în ieslea care-i servea drept culcuș, părând că doarme.
Prin Duduțu, am aflat o mulțime de lucruri despre căprioare… Aș fi preferat să nu le știu și el să trăiască. Mi-au rămas câteva fotografii și amintirea unui căprior de o delicatețe și sfiiciune incredibile, privind curios lumea în care intrase fără voia sa.
ANCA POPA
