Trăind într-o regiune de dealuri, pădurea a făcut parte din existența mea, ca și din aceea a străbunilor mei. Copil fiind, ascultam fascinată povestirile bunicii din serile lungi de iarnă, avându-l ca erou pe legendarul haiduc din pădurile noastre – Radu lui Anghel din Greci. Închipuirea mea îl însoțea cutreierând codrii seculari, pentru a-i ajuta pe sărmanii asupra cărora se abătuse vreo nenorocire ori pentru a-și odihni privirile pe frumusețea fără pereche a uneia dintre fiicele străbunicului bunicii mele…
Pe la șase-șapte ani, am făcut eu însămi cunoștință cu pădurea, și dragostea pentru ea a rămas o constantă de-a lungul vieții mele. Nicicând nu voi uita plăcerea pe care o încercam atunci când mergeam cu mama după bureți și-i zăream ici-colo, răsăriți din mușchiul verde, ori după fragi, din care făcea apoi cea mai parfumată dulceață. Mă înfiora de fiecare dată măreția bolților de frunziș, vârfurile atât de semețe ale arborilor profilate pe albastrul cerului, neclintirea crengilor sau neliniștea lor prevestind furtuna.
Mult mai târziu, dezamăgită și întristată de ceea ce se petrecea în jurul meu, îmi luam câinele și ne pierdeam în împărăția pădurii. Aici îmi găseam liniștea și pacea sufletului. Mă desfătam cu frumusețea luminișurilor, ascultam feluritele cântece ale păsărilor, culegeam clopoței albaștri. Ne întorceam târziu: tovarășul meu drag, cu ochii strălucind de fericire, iar eu, împăcată cu lumea pe care n-o înțelegeam îndeajuns și alături de care eram nevoită să trăiesc mai departe. Timpul și-a urmat cărarea, lipsindu-mă tot mai mult de plăcerea vechilor plimbări.
În urmă cu câțiva ani, m-a chemat însă dorul să-mi văd pădurea, într-o ultimă reîntâlnire… N-am mai recunoscut-o. Amintirile mele nu se mai potriveau cu nimic. N-am mai regăsit potecile șerpuite străjuite de iarbă mătăsoasă și de flori, n-am mai găsit tăpșanul înconjurat de mesteceni, unde mergeam adesea în excursie cu elevii din clasa mea, n-am mai găsit plantația de pini în care respiram aerul înmiresmat de rășină… Pădurea nu mai era pe suprafețe întinse, toți copacii fuseseră rași, lăsând în urmă cioturi jalnice și grămezi de crengi uscate. Imagini apocaliptice. Pământul răscolit și râmat de porcii mistreți care s-au înmulțit fără control și din cauza cărora grădinile de zarzavat de la poalele pădurii, care cobora până lângă sat, sunt acum părăsite, pline de buruieni și mărăcini.
Am privit împietrită, minute în șir, peisajul dezolant. Unde dispăruse paradisul de altădată? Nu-mi mai puteam plimba privirile pe nesfârșita mare verde a bolților imense. Mi s-au umezit ochii de milă și de neputință. Odată cu mine, plângea pădurea desfigurată. Cine s-o aline? Cine s-o ajute să se însănătoșească?
Cu mulți ani în urmă, în vacanța de primăvară, cea mai frumoasă activitate a școlii din satul meu era sădirea de puieți în pădure. Astăzi, n-am auzit să mai existe o asemenea preocupare.
Și totuși, să nu ne pierdem speranța!
Codrul a fost totdeauna „frate cu românul”!
prof. MIA IORDACHE – jud. Dâmbovița
