Nesfârşitele secrete ale lumii…

– În fiecare clipă, în fiecare oră, în fiecare zi, pe suprafața globului se fac descoperiri arheologice uluitoare, care ne transformă trecutul într-un roman polițist –

NORVEGIA

Comoară vikingă

Topirea gheţarilor este o tragedie determinată de schimbările climatice. Iată însă că până şi această dramă globală are o parte pozitivă: în multe locuri din lume, pământul eliberat din „îmbrăţişarea” ză­pe­zii scoate la iveală comori arheologice inesti­ma­bile. Cel mai recent exemplu, în acest sens, îl re­pre­zintă un tezaur extrem de bogat, descoperit în munţii din Norvegia, pe o cărare alpină din zona Lendbreen, care urcă până la 1973 de metri deasupra nivelului mării. Spre deosebire de alte rute montane din Alpi şi din Himalaya, poteca norvegiană a fost folosită in­tens în perioada istorică în care regiunea era cotro­pită de zăpadă şi gheaţă, ca drum pentru animale de povară şi sănii. Apogeul „traficului” din Lendbreen a fost atins în Epoca Vikingilor, ulterior popularitatea rutei începând să scadă, pentru ca, în secolul al XVI-lea, ea să fie cu totul abandonată. Cărarea alpină a dispărut, pur și simplu, vreme de secole, inclusiv din memoria oamenilor. Asta până anul trecut, când o echipă de arheologi sosită în zonă a început să des­copere diverse artefacte, care, pur şi simplu, se iveau din pământul străvechii rute montane. Oamenii de ştiinţă s-au organizat imediat şi au pornit la o cerce­tare metodică, ajungând astfel să „culeagă” sute de obiecte a căror „stare de conservare este absolut ulu­itoare”, după cum a de­clarat Espen Finstad, ar­heolog în cadrul De­parta­mentului de Patri­mo­niu Cultural din Lil­lehammer. Au fost des­coperite multe piese de îmbrăcă­min­te, ma­teriale textile, în­călţări croite din piei, o mă­­nuşă îm­pletită din lână, un cuţit cu mâner din lemn, nu­me­roase pot­coave şi ose­minte de cai, cât şi bucăţi de sănii, us­ten­sile gos­po­dăreşti dar şi specifice oieritului, o cutie din lemn cu capacul încă ataşat, ba chiar şi rămăşiţele unui câine, care avea zgardă şi lesă! În urma datării cu carbon 14, s-a constatat că aproximativ 60 de obiecte au fost meş­teşugite şi folosite în perioada 300 – 1500 e.n., altele, precum un schiu şi o săgeată, provin din Epoca Bronzului (1750 î.e.n. – 500 î.e.n.), dar cele mai multe artefacte ne întorc în timp până în jurul anului 1000 e.n., deci în plină Epocă Vikingă. Spe­cialiştii ca­re au analizat tezaurul presupun că us­tensilele au fost, pur şi simplu, pierdute pe cărarea al­pină, iar că piesele de îmbrăcăminte şi de încăl­ţă­minte au fost abandonate de proprietarii lor din cauza hipotermiei severe, care poate să determine comportamente iraţionale.

ITALIA

Groapa din fața Panteonului din Roma

Pe 27 aprilie, în Roma, în Piazza della Rotonda, spaţiul amplu din faţa Panteonului, din senin, pavajul de pe o suprafaţă de aproximativ 1 metru pătrat a în­ceput să se surpe, ducând la apariţia unei gropi cu o adâncime de 2,5 metri. Arheologii chemaţi de ur­genţă la faţa locului au descoperit în interiorul ca­vităţii ceva incredibil de preţios: 7 bucăţi de traver­tin, parte din străvechiul pavaj cu care pământul a fost acoperit în aceeaşi perioadă în care a fost construit şi Panteonul, deci între anii 27 şi 25 î.e.n.! Daniela Porro, superintendentul special al Romei, a explicat pentru agenţia italiană de ştiri ANSA că descoperirea are o valoare uriaşă, întrucât Panteonul şi piaţa din faţa lui au fost reconstruite în întregime cândva, între 118 şi 128 e.n., de către împăratul Ha­drian, pentru ca, ulterior, zona să fie din nou mo­dificată, la începutul secolului al III-lea, de împăraţii Septimius Severus şi Caracalla, aşadar identificarea unor artefacte din construcţiile originale, dinainte de Hristos, este un eveniment extrem de rar.

Din păcate, pentru cetăţenii din Roma, care pot să fie surprinşi şi răniţi de surparea pământului de sub picioarele lor, sau din fericire, pentru istorici și arheologi, gropile acestea – voragine, în italiană –, care se cască din senin în pavajul din oraşele Italiei, reprezintă un fenomen din ce în ce mai comun. În ultima sută de ani, în Roma au fost înregistrate circa 30 de voragine anual, dar, începând din 2009, nu­mă­rul surpărilor a crescut alarmant: în 2018, au apărut 175 de voragine, iar în 2019, o sută! Ce mister face însă ca pământul să se crape brusc? Practic, sub nivelul străzilor din prezent, din majoritatea oraşelor, se află un uriaş păienjeniş de tuneluri şi de cata­combe străvechi, care fac ca solul să fie instabil, mai ales după ploi abundente. Geologul Stefania Nisio, care lucrează la o hartă a voragine-lor din capitala Italiei, a declarat agenţiei de ştiri Adnkronos: „Cea mai sensibilă zonă este aceea din estul Romei, acolo unde au existat cariere antice de mari dimensiuni. Prin­cipala cauză a apariţiei acestor voragine în oraş o reprezintă prezenţa unei cavităţi uriaşe în subsol.” Situaţia este agravată de faptul că Roma a fost clădită pe un teren nisipos, moale, care este foarte uşor erodat de apă şi destabilizat de vibraţiile ge­nerate de maşinile şi de scuterele care „zburdă” prin oraş cât e ziua de lungă.

În 2018, primăria Romei a anunţat iniţierea unui program de mai multe milioane de euro, prin care străzile să fie consolidate şi reparate, însă ritmul lucrărilor a fost extrem de lent. Prin urmare, cetăţenii se aşteaptă ca, încă multă vreme de-acum înainte, pământul să se caște sub picioarele lor.

SUA

Prima „mașină vie”

La începutul acestui an, în jurnalul ştiinţific „Proceedings of the National Academy of Sciences” a fost publicat un studiu revoluţionar, care anunţă crearea primei „maşini vii” din lume! „Nu este vorba nici de un robot tradiţional, nici de o specie cu­nos­cută de animal. Este vorba despre o nouă clasă de artefacte: un organism viu, programabil”, a declarat co-au­torul studiului, Joshua Bon­gard, specialist în informatică şi expert în robotică din cadrul University of Vermont. Noul „organism”, botezat xenobot, a fost conceput de nişte calcu­latoare foarte puternice, în baza unor algoritmi matematici, apoi a fost „crescut” în laborator, din celule stem de piele şi de cord, prelevate de la o broască africană din specia Xenopus laevis. Celulele originale au evoluat sub formă de „globuri” tisulare de 1 milimetru lăţime, care se miş­că în ritmul pulsaţiilor generate de ţesutul cardiac. „Nu există niciun fel de control extern, prin vreo telecomandă (cu care să acţionăm asupra lui) şi nici prin bioelectricitate. Acesta este un agent autonom”, a explicat autorul principal al studiului, Sam Krieg­man, doctorand în domeniul roboticii evoluţioniste la aceeaşi universitate, într-un interviu acordat pu­blicaţiei Live Science. Cercetările ulterioare au de­mons­trat că „maşinile vii” pot să se mişte inde­pen­dent, pot să-şi vindece singure vătămările şi pot să supravieţuiască vreme de săptămâni de-a rândul, în lipsa oricăror nutrienţi. Înspăimântător, nu-i aşa? Să ne aducem aminte de numeroasele creaţii literare şi cinematografice al căror subiect l-au reprezentat tocmai astfel de produse hibride, care estompează graniţa dintre roboţi şi organismele vii naturale. În­tot­deauna, concluzia a fost una tragică: în clipa în care te „joci” de-a Dumnezeu, încercând să creezi tu viață, consecinţele sunt imprevizibile şi devas­ta­toare. Totuşi, autorii studiului insistă că scopul lor este unul nobil: „maşinile vii” ar putea să fie folosite în domeniul medical, ca să transporte diverse substan­ţe în corpul pacientului sau ca să îndepărteze placa formată pe artere, ar putea să recolteze micro-rezi­duuri de plastic din mediul marin sau ar putea să ajute în cazul unor infiltraţii de materiale toxice ori al unor accidente, implicând o contaminare radioac­tivă. Bine-ar fi să fie numai atât!

ANGLIA

Carnetele unui astrolog elisabetan

De curând, istoricul Lauren Kassell, de la Uni­ver­sity of Cambridge, a făcut o descoperire sen­za­ţională: carnetele cu note profesionale, vechi de 400 de ani, ale lui Simon Forman, un celebru astrolog, vindecător-herbalist şi ocultist englez din perioada eli­sabetană! Simon Forman s-a născut pe 31 de­cembrie 1552, în Wiltshire, a urmat cursurile de me­dicină şi astrologie ale University of Oxford, pentru ca apoi să se mute în Londra, unde succesul i s-a așternut la picioare. Ca urmare a faptului că a supravieţuit „neatins” şi a „salvat de la moarte” o mul­ţime de persoane în timpul epidemiei de ciumă din 1592, reputaţia lui profesională a ajuns pe culmi. La acel moment, pe lângă vindecările spectaculoase, Forman începuse deja să ofere şi consultaţii astrolo­gice cu rezultate uluitoare – oamenii veneau să-l în­trebe ci­ne le-a furat un lucru şi cum să-l recu­pereze, dacă sau când aveau să-şi găsească fe­ri­ci­rea maritală etc. –, ceea ce a atras atenţia Co­legiului Me­di­cilor, care i-a ridicat licenţa de practică. Forman nu s-a lăsat intimidat şi, în 1603, a reuşit să obţină o altă licenţă de la University of Cambridge. După o viaţă presărată cu multe alte aventuri, inclusiv amoroase, Forman a murit, în 1611, exact aşa cum el însuşi pre­zisese: pe 12 septembrie, într-o zi cu soare şi nici urmă de vânt, a plecat cu barca pe Tamisa, într-o plimbare, dar o furtună stârnită din senin l-a răsturnat şi Forman s-a înecat. În urma lui au rămas însă o serie de manuscrise, „Studii de caz”, uitate vreme de secole, dar care, aşa cum spuneam, au fost redescoperite de Lauren Kassell. După luni şi luni de cercetări minuţioase, istoricul şi-a dat seama că găsise o comoară: o fereastră des­chi­să către lumea medicală elisabetană! În car­netele lui Forman, care acoperă perioada dintre 1596 şi 1603, sunt descrise, în detaliu, atât simptomele sau solicitările clienţilor săi, cât şi tratamentele sau soluţiile recomandate. Nu­mărul consultaţiilor înregistrate în „Studii de caz” se ridică la 80.000! Ca să rezolve „cazurile”, Forman consulta mai întâi harta astrologică personală a cli­entului, apoi îl examina pe acesta „trupeşte” şi abia apoi prescria leacul. Lauren Kassell a explicat: „(Prac­­ticanţii acestor arte) considerau că mişcările corpurilor cereşti influenţau vieţile oamenilor şi funcţionarea organismelor, prin intermediul unor unde ascunse vederii, tot aşa cum noi, azi, acceptăm că Luna influenţează mareele.” Din păcate, pentru pa­cienţi, tratamentele recomandate nu erau întot­dea­una dintre cele mai plăcute sau ştiinţifice. „Lăsarea de sânge” era una dintre cele mai comune soluţii, pen­tru cele mai diverse afecţiuni. Alte remedii pre­scrise adesea erau ingerarea de „pudră de ţeastă de om mort”, „atingerea cu mână de mort” şi „pur­ta­rea de papuci de porumbei” – pacientul trebuia să uci­dă doi porumbei, să-i secţioneze pe lung şi să în­calţe câte un cadavru pe fiecare picior! Unele tra­ta­mente erau de-a dreptul toxice, ele conţinând can­ti­tăţi ge­neroase de mercur! În cazul în care în ca­bi­netul lui Forman se prezentau „lunatici” sau „bolnavi de ini­mă rea”, aflaţi în pragul sinuciderii, specialistul diag­nostica implicarea vrăjitoarelor sau a dracilor: pentru situaţiile mai uşoare, găsea el însuşi o soluţie pentru situaţiile dificile, dădea „bilet de trimitere” către o vră­jitoare albă sau către un preot.

RUSIA

Din nou pe Lună

Rusia „n-a mai pus piciorul pe Lună” din 1976, dar situaţia e pe cale să se schimbe. Pe 10 aprilie, Vladimir Kolmykov, şeful „Asociaţiei Ştiinţifice şi de Producţie Lavochkin”, parte din Agenţia Spaţială „Roscosmos”, a purtat o discuţie telefonică destul de lungă cu preşedintele Vladimir Putin, convorbire a cărei transcriere, în limba engleză, a apărut recent în presa străină. Ce s-a aflat în acest fel?

– Ruşii pregătesc, în parteneriat cu „Agenţia Spaţială Europeană”, o serie de trei misiuni lunare: „Luna-25”, „Luna-26” şi „Luna-27”.

– Nava spaţială „Luna-25” se află în prezent în faza de asam­bla­re, urmând a se trece la primele teste de func­ţio­nare. Se doreşte ca lan­sarea să se facă pe 1 oc­tom­brie 2021.

– În 2024, este planificată lan­sarea misiunii „Lu­na-26”, al cărei scop va fi acela de a cartografia su­prafaţa Lunii.

– În 2025, „Luna-27” va studia regolitul lunar, adi­că stâncile şi praful care acoperă suprafaţa sa­telitului natural al Pământului.

– Se doreşte ca programul să fie extins cu mi­siunea „Luna-28”, care să ducă pe Lună un rover de mici dimensiuni, menit să preleveze mostre de rocă; „Luna-29” ar transporta un rover de dimensiuni mai mari.

În ultima vreme, Luna a redevenit o destinaţie extrem de disputată. Statele Unite ale Americii do­resc ca, tot în 2021, să trimită acolo mai mulţi roboţi, pentru ca ulterior, în 2024, prin „Programul Artemis” să aselenizeze mai mulţi astronauţi la Polul Sud al Lu­nii. China e şi ea foarte interesată de satelitul Pă­mântului. Lander-ul „Chang’e-4” (un lander este un tip de navă spaţială concepută special pentru a ateriza şi a se deplasa pe suprafaţa unei planete sau a unei luni) a petrecut mai bine de un an studiind faţa nevăzută a Lunii, iar programul spaţial chinez nu este nici pe departe încheiat: deja „Chang’e-5” este programat pentru lansare către finele acestui an. Din păcate, nu toate misiunile lunare sunt încununate de succes: anul trecut, două landere, unul israelian şi altul indian, s-au prăbuşit pe solul Lunii, ratând ate­rizarea. Însă nici aceste două ţări nu se lasă des­cu­rajate.

TURCIA

Civilizații pierdute

Iarna trecută, un fermier din sudul Turciei a descoperit, pe jumătate cufundată în apa dintr-un canal de irigaţie, o bucată mare de piatră acoperită cu o serie de inscripţii misterioase. Bărbatul a alertat o echipă de arheologi aflată în zonă, care s-a deplasat imediat la faţa locului. După ce au extras stela extrem de grea din canal, cercetătorii şi-au dat seama de importanţa ei: „Foarte repede ne-am dat seama că (stela) este într-adevăr foarte veche şi am re­cu­noscut limba în care este scrisă inscripţia. Este vorba despre luviană, limba folosită în această re­giune în Epoca Bronzului şi în Epoca Fierului”, a declarat James Osborne, arheolog şi profesor-asis­tent de arheologie anatoliană la University of Chi­cago. Descifrând textul, cercetătorii au avut o reve­laţie: el se referă la o civilizaţie antică despre care, până azi, nu s-a ştiut absolut nimic! „Habar n-am avut despre existenţa acestui regat”, a continuat să explice James Osborne. „Şi, dintr-odată, ne-am tre­zit în posesia unui tezaur de informaţii!”. Stela spu­ne povestea unei împărăţii străvechi, care a învins Frigia, regatul condus de Midas, personaj istoric, cu faimă legendară, cunoscut mai ales din mitologia greacă. Unul dintre simbo­lurile de pe lespede indică faptul că in­scripţia este un mesaj di­rect al condu­că­torului împărăţiei căzute în uitare, regele Hartapu. Iar într-o parte din text se spune: „Zeii furtunii i-au dat prinşi pe regii (duşmani) în mâinile Măriei Sale”.

E probabil că regatul misterios a existat în pe­rioada dintre secolele al IX-lea şi al VII-lea î.e.n., iar, la apogeu, el se întindea pe o suprafaţă de apro­xi­mativ 120 de hectare! Denumirea regatului este ne­clară, deci enigma aceasta rămâne, cel puţin deocam­dată, nedezlegată, însă arheologii sunt aproape con­vinşi că au reuşit să localizeze capitala: aceasta se pare că se afla în apropierea actualului sit arheologic Turkmen-Karahoyuk.

Un ultim detaliu: existenţa istorică a regelui Har­ta­pu este validată de o inscripţie hieroglifică des­coperită anterior, la doar 16 kilometri distanţă spre sud de câmpul norocosului fermier. Din nefericire, nici prima inscripţie nu identifică însă împărăţia condusă de Hartapu.

Noi manuscrise de la Marea Moartă

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt o co­moară a umanităţii. Începând de la descoperirea lor, în 1946, în sistemul de peşteri din Qumran, cele peste 900 de documente, scrise între 250 î.e.n. şi 70 e.n. de secta esenienilor, pe pergamente şi pe piei tă­băcite, sunt studiate şi atent conservate de specialişti. S-a descoperit că textele sunt fie în ebraică, fie în ara­maică şi reprezintă versiuni ale Bibliei evreieşti, ca­lendare, observaţii astronomice sau reguli comu­nitare, respectate de trăitorii din acea epocă. Unele dintre manuscrise au fost găsite în formă integrală, altele însă fuseseră deteriorate, din ele rămânând fragmente, care au trebuit să fie reconstituite, ase­me­nea unor puzzle-uri. Din uriaşa cantitate de frag­mente, unele au fost găsite ca fiind „goale”, consi­derându-se că reprezintă doar capete de documente, zone marginale pe care nu s-a scris. În anii ’50, gu­vernul iordanian i-a dăruit câteva astfel de fragmente goale lui Ronald Reed, un expert în piei şi per­gamente de la University of Leeds (Anglia), pentru ca acesta să le analizeze compoziţia chimică. Ceea ce Reed şi un student al său, John Poole, au şi făcut. Ulterior, fragmentele au fost depozitate în siguranţă. În 1997, colecţia în cauză a fost donată către Uni­versity of Manchester, unde însă nu s-a bucurat de prea mare atenţie, crezându-se că secţiunile res­pec­tive nu erau utile decât pentru teste ştiinţifice. Asta până într-o zi, de curând, când Joan Taylor, profesor la King’s College London, a avut curiozitatea să se uite la bucăţelele de documente cu o lupă. Spre ui­mirea ei, i s-a părut că, pe unul dintre fragmente, ve­de litera evreiască „L”. Intrigată, cercetătoarea a se­lectat piesele mai mari de 1 centimetru, 51 în total, şi le-a fotografiat, apelând la tehnica multispectrală, care foloseşte diverse lungimi de undă ale luminii din spectrul electromagnetic, revelând astfel imagini care sunt greu sau imposibil de sesizat cu ochiul li­ber. În acest fel, Taylor a descoperit că bucăţelele de documente conţineau, de fapt, linii trase cu rigla, ur­me vagi de litere, iar patru dintre ele aveau şi rânduri de text lizibile, făcând parte din „Cartea lui Eze­chiel”! Aşadar, cine ştie ce alte informaţii, poate chiar mai importante, vor fi descoperite în viitor, prin ana­lizarea multispectrală a restului de fragmente con­siderate până acum goale!