„Ori la bal, ori la spital!”, așa zicea o vorbă care circula, în anii ’90, prin cartier. O ziceau cu năduf împătimiţii de „aparate”, jocurile electronice care aduseseră în orașul meu, lovit de șomaj, după „Revoluție”, nu doar iluzia îmbogățirii peste noapte, ci și pe cea a unei aventuri. Cu bani de două beri puteai juca o seară întreagă, dacă pariai chibzuit și nu puneai totul pe o singură mână de cărți. Dar, cel mai adesea, seara se încheia cu oameni pariind pe tot ce mai aveau prin buzunar, pe un ultim joc: „Ori la bal, ori la spital!”.
După zeci de ani de comunism, în care mediocritatea ajunsese aproape o calitate, și după alți 30 de ani de plutire în incertitudinile tranziției, România pare să își fi descoperit vocația pentru extreme. Orice dezbatere, cât de neînsemnată, mai ales dacă se duce pe Internet, împarte automat lumea în două tabere, diametral opuse. Cu cât dezbaterea se lungește, cu atât tonul devine mai ridicat, mai agresiv. În tot acest vacarm de nedescris, în care toată lumea e expertă azi în criminalistică, mâine în ecosisteme, poimâine în economie și răspoimâine în virusologie, vocile ponderate, echilibrate, ba, din păcate, și vocile adevăraților specialiști, nu se mai aud. Nu există (ca în vorba împătimiților de „aparate”) decât două variante: balul și spitalul.
Așa pare și România, acum, după ce a sărit din dureroasa izolare de la începutul pandemiei, direct în valurile Mării Negre, la buluceală, fără să mai încerce, barem cu degetul, „apele” în care ne scăldăm. Ca și cum restricțiile impuse de pandemia de COVID-19 ar fi fost un simplu exercițiu de alertă sau o vacanță mai lungă (plătită integral pentru bugetari!) petrecută în fața televizorului, prilej să vezi toate serialele Netflix și HBO. Minima prudență, calea de mijloc, pare să fi ieșit cu totul din mentalul colectiv al lumii noastre. Nu mai avem dubii, le știm pe toate, tot ce contravine opiniei noastre ține ba de vreo conspirație mondială, ba e susceptibil de „mari interese”, ba e încadrat ca retrograd, depășit de mersul vremurilor. Se vorbește mult și tare, se dă cu pumnul în masă ori în tastatură și nu se mai ascultă părerea celuilalt. Multă autosuficiență și prea puțină empatie.
Și, de fapt, nu e vorba doar de România, și în niciun caz doar de situația punctuală a pandemiei, ci de lumea întreagă. O societate tot mai polarizată, în care fiecare extremă se legitimează pe exagerările celeilalte extreme și în care centrul s-a pierdut de mult. Faptul că nici America, cu pragmatismul ei proverbial, nu mai găsește o cale de mijloc și ajunge la ieșitul cu pușca pe stradă ori la dărâmarea de statui, ne dă deja direcția spre care ne îndreptăm. Poate, totuși, măcar în ultimul ceas, între bal și spital, vom da peste o bibliotecă sau un teatru. Dacă și când s-or deschide…
