Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Zăpezile de mai an

Foto: Shutterstock – 2

N-am să știu niciodată cum era Crăciunul pentru mamaie Tanța. Mi-o amintesc la por­tiță mai mult vara. Cu picioarele ei uscate, vâ­noase, strâmbe, arse de soare, bine înfipte în pă­mânt. Parcă simțea în aer că venim. Cred că avea un glob magic al iubirii în suflet, în care ne vedea mereu; altfel nu-mi explic cum de ne adulmeca și cum de știa când să ne aștepte în uliță. Era, în sta­bi­litatea aceea a ei, bucuria desăvârșită a dragos­tei și devotamentului care mă urmărește și azi și pe care am încercat s-o cresc și în mine.

Când se așterneau zăpezile, mamaie Tanța, cu șuba ei peticită și cu un batic negru, pus peste pă­rul argintiu, prins în două cosițe răsucite la spate, robotea prin ogradă și strângea pentru noi toate roadele muncii ei de peste an, ca să ni le aștearnă pe masa de Crăciun. N-am văzut-o niciodată ru­gându-se. Dar felul ei neostenit de a fi printre lucruri și de-a îngriji animalele și pământul mi se părea cea mai curată și sinceră rugăciune. Tot așa cum n-am văzut-o nici plângând, iar de dormit, prea puțin. Odată, tare demult, a ațipit pe un maldăr de lemne, în curte la Boierescu, o familie de profesori din sat, la care se țineau discotecile pentru copiii veniți în vacanță la bunici. Mamaie Tanța nu ne lăsa niciodată singure, pe verișoara mea Amalia și pe mine. I se închideau ochii și avea trupul zdrobit de munca de peste zi, dar seara se ținea scai după noi, și stătea să ne pă­zeas­că până la miezul nop­ții, când se spărgea pe­trecerea. Dar atunci a răzbit-o oboseala și-a adormit în post, spre amuzamentul nos­tru. Acum, însă, îmi dau lacrimile, când mi-o aduc aminte cum sforăia liniștită în vacarmul muzicii și al zecilor de copii ca­re alergau și strigau și dansau. Părea ea însăși o buturugă mi­că, în formă de om, așa cum dormea dusă, nemișcată, cu un braț îndoit sub cap, în chip de pernă. Și cu ridu­rile ce-i cotropiseră încă de pe-atunci frun­tea, destinse într-un surâs mulțumit, de sfântă fericită, care a știut să-și constru­iască în viața care nu fusese prea generoasă cu ea tot ce-și dorise: o familie unită și fru­moasă, cu oameni ca­re se iubesc și se adu­nă în vacanțe și de sărbători de peste tot din țară, ca să fie împreună. Nu pot s-o uit cum împărțea iernile, între tata și fratele lui, tatăl Amaliei, purcei, cârnați, murături, și tot ce mai crescuse sau făcuse cu mâinile ei osoase și vrednice zi după zi, numai cu gândul să avem noi încă un Crăciun în belșug. Erau vre­murile cu galantarele din orașe goale, de dinainte de 1989, vremurile cozilor kilometrice, ale umi­linței și sărăciei, pe care, cu siguranță vi le amin­tiți. Până la cel mai mic borcan cu varză sau bu­cată de carne, mamaie Tanța le socotea și le îm­părțea pe din două, între băieții ei. Era o femeie simplă și dreaptă, care nu făcea diferențe între copii, nurori și nepoți. Ne iubea dumnezeiește și ne răsfăța pe toți deopotrivă, așa cum se pricepea. Bani nu avea niciodată, fiindcă toată viața a muncit la colectiv și, când au lăsat-o puterile, la fel ca alte zeci sau poate sute de mii de bunici de la țară, a învățat să se descurce cu o pensie de mizerie, din care la oraș ți-ai fi luat poate doar un sac de cartofi. Și nici nu voia să primească de la băieții ei nimic: „Lasă, țineți-i pentru copii, că eu, cât m-or ține picioarele și m-or ajuta mâinile, mă descurc”. Și, nu știu cum, chiar s-a descurcat singură, până la sfârșitul vieții, ba chiar ne-a ajutat tot ea pe noi. Înainte de sărbătorile de iarnă, ne umplea gențile și portbagajele cu bunătăți. Și se uita lung în josul străzii, când plecam, până ne pierdea din ochi. Rămânea între pereții ei, unde a trăit, văduvă de pe la 40 de ani, doar cu gândurile și munca ei. Cele mai frumoase Crăciunuri erau acelea în care ne trezeam cu mamaie Tanța la ușă, în Balș, neanunțată. Era cel mai frumos cadou s-o văd în prag, răsărind, micuță, de sub șuba ei mirosind a zăpadă, a cărbuni și a pâine în țest. Rumenă, când mai era tânără, apoi cu obrajii tot mai galbeni și mai supți și mai uscați. Dar cu aceeași privire ce părea să spună că le-a văzut și le-a înțeles pe lumea asta pe toate. Împăcată și iu­bitoare, cu ochii adânci și parcă mereu înlăcri­mați, dar numai cumva pe dinăuntru, fiindcă, așa cum am mai spus, n-am văzut-o plângând nicio­dată. Nici când a avut supărări sau câte-o boa­lă. Numai ea știe cât de grei i-au fost anii de sin­gu­rătate, în casa ei mă­runtă, din chirpici, cu dorul de noi ținându-i me­reu de urât și făcân­du-i sacii cărați cu spi­na­rea mai ușori, mân­gâindu-i bătăturile de sapă din palmă.

De Crăciun, mamaie Tanța n-a avut niciodată un brad al ei, pe care să-l împodobească. Pă­rin­ții, oameni nu foarte înstăriți, aveau de cres­cut zece copii, iar hai­nele și ghetele li se pă­reau cu mult mai pre­țioase decât un pom. Apoi, femeie la casa ei, n-a găsit niciodată motiv să-și ia un brad doar pen­tru ea. Se bucura în­să, în câte-un an, când se-ndura să-și lase pen­tru câteva zile gospo­dăria în grija vreunei vecine, „ca să meargă la copii”, la oraș.

Chiar aceasta este una dintre ultimele mele amintiri despre mamaie Tanța: la noi acasă, într-o iarnă, cu mâinile-mpre­unate în poală, uitându-se la bradul plin de globuri colorate și de beteală. Avea privirea unui copil sărman, care n-a avut niciodată jucării sau cadouri sub pom, și se minunează de bradul semeț și stră­lucitor, lângă care este bine primit și înconjurat cu dragoste. Și îmi place să cred că, în fiecare iar­nă, mamaie Tanța ni se alătură, din cer, lângă bra­dul de Crăciun, și e fericită să ne vadă împreună pe toți cei care mai suntem, din familie.

Alina Dinca

Alina Dincă a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea de Vest Timișoara și are un masterat în Psihologie Judiciară. A debutat ca prozator în anul 2000, cu „Romancierul din Luz”, semnat Alina Bodnaru, roman apărut la Editura Marineasa, Timișoara, și recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Literatură Tânără, filiala Timișoara. A publicat, în 2001, tot sub semnătura Alina Bodnaru, romanul „graffito”, la Editura Brumar, Timișoara. În 2018, a publicat volumul de proză scurtă „Oprește-te și iubește” (ce conține povestiri publicate inițial la „Asul de inimă” din „Formula AS”), iar în 2019 cartea pentru copii „Lumea Tot-ce-vrei”, ambele la Editura Coresi București, sub semnătura Alina Dincă. A fost, timp de 13 ani, jurnalist de televiziune în București. În prezent, lucrează la Editura Humanitas și scrie la „Asul de inimă”, în Revista „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian